r | Dragusanul.ro

r

RĂDĂUŢI

„Ocolul lui Radomir”, menţionat în uricul din 18 noiembrie 1393, reprezintă mai mult decât un sat, adică o formaţiune prestatală (câmp, ocol), condusă de un „mai mare al pământului” (majores terae, în latină, vlad, în slavă), care formaţiune îşi menţine numele şi după întemeierea statului moldovean. Centrul acelui ocol putea fi Horodnicul de Jos (conducător, în slavă), pe teritoriul căruia exista o mănăstire de maici (de unde şi toponimul Călugăriţa), putea fi şi Volovăţul (biserica din lemn, mutată, ulterior, la Putna, dar şi legenda Uţei, care îl întâmpină pe Dragoş, sprijinind o astfel de ipoteză), putea fi şi Bădeuţii (ocolul de până târziu, sugerând acest lucru), dar putea fi chiar Rădăuţii, localitate care pare să înveşnicească numele lui Radomir şi care, prin statutul ulterior de necropolă domnească, îşi certifică, oarecum, un anume statut privilegiat în Moldova începuturilor administrative. Radomir s-ar putea traduce drept „frumuseţe paşnică” sau „pace frumoasă”, deci „gura de rai” din profundele începuturi lirice ale neamului nostru, ceea ce a şi fost, este şi va fi veşnic ţinutul Rădăuţilor.
Vreme de vreo patru veacuri, Rădăuţii n-au avut istorie, localitatea însemnând o mică obşte de iobagi şi de robi, aflată în slujba călugărilor şi a ierarhilor locali, la răscruce de drumuri şi de istorie. „Drumurile rădăuţene văd procesia măreaţă a sfinţirii mănăstirii Putna, dar curând văd şi îngropăciunea marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, plâns de întreaga naţie românească… Călugării roiesc de la Rădăuţi pe toate drumurile din jur, şi spre Putna, şi spre Suceviţa, şi spre Suceavă, şi spre Arbore, şi spre Bădeuţi, şi spre Solca… Rantiile colbăite şi toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici şi mănăstiri, dar şi spre schituri şi sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru şi-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuţene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram şi drumuri de mănăstiri” .
Primul document care vorbeşte explicit despre Rădăuţi, dar nu despre obştea sătească, ci despre dreptul Mitropoliei din Rădăuţi „de jurisdicţiune asupra poporăciunii din satele Rădăuţi şi Coţmani” (Dimitrie Dan), este cel din 30 august 1479: „La aceasta să n-aibă treabă niciunul din boierii noştri, nici staroştii, nici şoltuzii şi părgarii din Suceavă, nici şoltuzii şi părgarii din târgul Siretiului, nici vornicii din aceste două târguri”, Ştefan hotărând „să-i judece rugătoriul nostru chir Ioanichie” şi urmaşii lui în scaunul mitropolitan.
Printr-un alt uric, datat în 13 noiembrie 1486, „Ştefan Vodă întăreşte Episcopiei de Rădăuţi trei sălaşe de Ţigani” (Dimitrie Dan), apoi, în 15 martie 1490, „Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei de Rădăuţi 50 biserici, şi anume 44 din ţinutul Sucevei şi 6 din al Cernăuţului, date ei de Alexandru cel Bun” (Dimitrie Dan).
În 20 aprilie 1639, „Vasile Lupul Vodă, văzând că Episcopia din Rădăuţi, care fusese prădată de tălhari, n-are cu cine să-şi lucreze locurile, i-a dăruit 30 de vecini” (Dimitrie Dan).
Dimitrie Cantemir notează scurt despre localitatea care, peste vremi, avea să ajungă la o strălucire vremelnică: „Rădăuţi, un târguşor şi scaun al unui episcop, este şi el aşezat pe râul Suceava şi pe Siret, unde acesta coteşte spre miazăzi” (Descrierea Moldovei, pg. 88).
Călători străini n-au trecut prin Rădăuţi, iar românii, vorba lui Iorgu Toma, în perioada rădăuţeană, au fost atât de patrioţi încât, de-a lungul veacurilor, şi-au tăcut istoria, dar au tăcut… româneşte.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Rădăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „180 – toată suma caselor”, însemnând 24 scutelnici ai Episcopiei, 30 ţigani, 7 popi, 4 călugăriţe, 7 babe şi 108 cu salvogvardie.
Odată cu săvârşirea „cumplitului rapt”, cum ar zice istoricii ultrapatrioţi, „s-au făcut, ce-i drept, lucruri măreţe la Rădăuţi şi pe toată întinderea fostei averi mănăstireşti. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirei, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul…
În Rădăuţi, s-au stabilit, în 1803, meseriaşii germani Johann Kufner, Johann Prosser şi Georg Kopp din Boemia, Mathias Aimer şi Reimund Aimwr din Linz. Împreună cu germanii, au sosit, tot din Boemia, familiile evreieşti Harth, Herzberg, Goldschläger, Gewölb şi Herer.
Prima nuntă evreiască la Rădăuţi s-a desfăşurat în 1807, când s-au căsătorit Iacov Gerbel şi Ester Zähler, amândoi veniţi din Galiţia.
În 1830, a fost construită prima sinagogă din Rădăuţi, numită, după numele fondatorul ei, „Eli Gewölb Shul”. Şi tot în 1830, a fost înfiinţată şcoala evreiască pentru copii săraci, de Joine Grabsheid şi de Dawid Gropper.
Pentru ţăranii noştri, lucrul acesta nu era, să vorbim la drept, tocmai rău, fiindcă, pe lângă pilda cea bună ce o aveau pururea sub ochi, de a-şi îndrepta şi ei vitele şi felul gospodăritului, mai căştigau şi din munca cu ziua. Ba trebuie să mărturisim fără încunjur că starea bună a sătenilor învecinaţi cu gospodăriile stăpânirei, cum o găsim, azi, în ţinutul Rădăuţului, şi mai ales bogăţia lor de cai aleşi şi vite cornute de soiu cam se datoreşte acestei împrejurări şi îndemnului viu şi statornic de un veac întreg şi mai bine ce-l avea ţărănimea noastră în faţa ei” (Em. Grigorovitza).
„Când am început să-mi îndreptez întâii mei paşi de copil mic spre grădina bisericii episcopeşti, înconjurată de tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cănţălariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe şcoala mare de călărie, înfipt pe ascuţitul de oţel al acoperişului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puţin căluţul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, şi zbârnâiala şuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo şi până la piaţa târgului nu erau decât ca la douăzeci de paşi, şi aici s-au iezit amintirile cele mai adânci.
Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului. De dughenile şi butcile jidoveşti, ce înghesuesc, acuma, această frumoasă piaţă, cu umbroşii copaci mari, din cari azi nu mai sunt decât vreo doi, nici urmă. Trei dugheni mai de samă dacă se găsiau, şi acestea erau în mânile unor familii evreieşti, aşezate mai de mult în ţară, cum, de pildă, Ruduch, Reichenberg, Elik – încolo numai case de Nemţi bogaţi sau clădiri ale stăpânirei…
Când te uitai, aşa, în zilele de rând, la târgul Rădăuţului, parcă nici nu-ţi venea să crezi că din cele câteva case de burgheri se strecură atâta mândrie şi putere. Numele vechi şi cinstite ale câtorva familii cu vază multă pe atunci le auzi şi astăzi prin Rădăuţi. Aşa, de pildă, familiile Schlichting, Most, Haas, Schreiner, Willetz, Kirner, Marin (din care provenea celebrul arhitect Adolf Marin – n.r.), toţi oameni ajunşi la stare şi avere prin munca lor neobosită. Bătrânul Marin a fost, timp de douăzeci de ani şi mai bine, burghermaistrul târgului şi câtă cumpănă avea vorba acestui om între ai săi! Şi ce mândri erau aceşti oameni de meseria lor! Că nu se lăsa mai jos fabrica de mucava sau moara de hârtie a lui Eckhart de dubăria lui Schulz, şi nici cuţătarul Feiger de potcovarul Kornelson sau de armurierul Muntzger.
Îmi aduc aminte şi eu de o familie de acestea, care-şi avea casele în piaţa mare, lângă spiţărie, casă unde am petrecut des, în anii mei de student. Bătrânul Melner, franzelar de meserie, era unul din oamenii cei mai însemnaţi ai târgului şi rar găseai familie mai primitoare şi binecuvântată cu belşug ca la aceşti oameni…
Românii noştri petreceau şi ei… La casa cea mare şi frumoasă a bogătaşului Larionescu, câteodată şi în grădina bătrânului Buculei, se făcea horă mare. În cerdacul din jurul casei şedeau, aşezaţi la mese întinse, bătrânii şi sfătuiau, îndulcindu-şi necazurile cu vin de Odobeşti, adus de jupânul Barber. Flecăii şi fetele se cinsteau cu rachiu dulce, zis „rozoglio”, sau de cel gălbui, făcut cu coaje de portocale – băuturi cumpărate de la băcanul, jupânul Reichman. Alţii se îndopau cu turtă dulce şi beau must vechiu de pere…” (Em. Grigorovitza).
Primul oraş din ţinuturi româneşti care l-a sărbătorit pe Eminescu, în mod public, pe 15 decembrie 1889, în instituţia gimnazială pe care şi-o întemeiase cu eforturi obşteşti, beneficiază de mărturisiri duioase din partea pleiadei de cărturari pe care i-a oferit Bucovinei, precum şi de cele ale intelectualilor din Regat, porniţi pe „drumuri rădăuţene” în căutarea rădăcinilor străvechi.
„Pe la începutul lui Septemvre 1845, am ieşit din casa părinţască îmbii fraţi spre a ni continua învăţătura în şcoala trivială de trei clase din Rădăuţ…
Pe timpurile acelea, Rădăuţul era încă mai de tot românesc; nu ne simţiam, dară, prea înstrăinaţi, petrecând acolo. Pe lângă Jidani, în număr mare ca neguţători, se mai aflau puţini Nemţi şi câţiva Poleci sau ca funcţionari sau ca meseriaşi; negoţul era în mâna Jidanilor şi a Armenilor; numai un singur dughenariu era Neamţ.
Când venia, Vineria, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spăţioasă din mijlocul oraşului. Tot negoţul se făcea numai prin intermediul limbii româneşti; chiar în zilele de rând, nu auzeai vorbindu-se decât româneşte. Înşişi străinilor li plăcea a vorbi româneşte, ca să se deprindă mai bine într-un graiu de carele aveau mare trebuinţă pentru îndestularea trebuinţilor zilnice; mai ales Nemţii şi Jidanii făceau aceasta” (I.G. Sbiera).
În 1880, Rădăuţii aveau 11.162 locuitori, din care 3.452 erau evrei.
Sâmbătă, 9 iulie 1887, la Rădăuţi sosi Prinţul de Coroană Rudolf. „La intrarea Alteţei Sale în Rădăuţi, îl întâmpină, lângă arcul triumfal, primarul oraşului, cu câteva cuvinte bine rostite. Alteţa Sa îi mulţumi scurt şi porni mai departe spre cvartirul Său, care se afla în curtea de lângă stabilimentele pentru hergheliile împărăteşti. Aici, Alteţei Sale i s-au prezentat corpul ofiţerilor, preuţimea, deputaţiunile diferitelor comune şi şcoli. Alteţa Sa vizită, apoi, gimnaziul, unde un şcolar îl bineventă cu o cuvântare, apoi se duse la spital. La 12 şi ½ ore, se dădu un dejun, la care erau invitate 17 persoane.
La 2 şi ½ ore d.a., Alteţa a Imperială se porni la Mănăstirea Suceviţa. La ieşirea din Rădăuţi şi pe toată calea până la Suceviţa, erau construite arcuri de triumf, pe lângă care aşteptau preuţimea şi poporul, şi salutau cu strigăte de „Să trăiască!” pe Alteţa Sa Imperială…
După o oră, se întoarse Alteţa Sa iarăşi spre Rădăuţi, unde se opri la grădina publică, în care erau aranjate grupe de jucăuşi din feliuritele naţionalităţi ce locuiesc în districtul Rădăuţilor. La fiecare grupă, Alteţa Sa Imperială se opri şi vorbi cu poporenii adunaţi, a căror bucurie era şi mai mare, văzând că Alteţa Sa le vorbeşte în limba lor.
Din grădină, intră Alteţa Sa Imperială în societatea de tir şi înscrise Înaltul Său nume în albumul societăţii. Aici a fost întâmpinat de dl învăţător de Bilca, G. Brăilean, îmbrăcat în costum naţional, cu pâine şi o bucată de sare cristal. Pe sare erau gravate cuvintele: „Bine ai venit!”. Alteţa Sa Imperială a binevoit prea graţios a răspunde în limba română: „Mulţumesc, mulţumesc!”, apoi a luat sarea în mână şi, punând altă mână pe pâine, a poruncit să i-o ducă la trăsură; sarea a ţinut-o în mână până târziu.
Pentru săracii Rădăuţilor, Alteţa Sa Imperială oferi suma de 300 florini” .
În anul 1888, de la poşta din Rădăuţi au fost delapidate mii de florini, iar suspecţii de fraudă, administratorul Alfred Srkal şi asistenţii R. Renelt şi N. Slusariuk, se aflau deja încarceraţi la Tribunalul din Suceava .
„În 12 ianuarie 1890, stil nou, s-a constituit, în Rădăuţi, Societatea poporală română „Ştefan cel Mare”, având un scop literar, naţional şi social, precum şi sprijinirea membrilor în caz de nevoie… Localul îl are în hotelul dl. Anton Balan din loc” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „archipresbiter staurofor din Rădăuţi Ioan Mândrilă”, menţionează, printre familiile târgului, şi pe Mihai MEDVIGHIU, Constantin HÂNCU, Artemi HÂNCU, Georgi HOLBEA, Panaite TOFANEL, Teodor BULIGA, Petru COLIBABA, Aftim LARIONESCU, Petru TUMURUG, Artemi POPESCU, Alexandru HORTOPAN, Ioan MIHAIUC, Aftanasi VLONGA, Gavril NEGRU, Simion HÂNCU, Simion HALUS, Tofan BEJAN, Alexandru HALUS, Georgi SCÂNTEUŢĂ, Elena BODNARIU, Ilie SPODARIU, Maria a lui Vasile POPESCU, Artemi BEJAN, Georgi MARCU, Niculai SCÂNTEI, Elena SCÂNTEI, Constantin MOROŞAN, Constantin BEJAN, Toader CURELARIU, Giorgi BEJAN, Artemi SIMOTA şi Balaşa BEJAN .
Însoţirea românească ce păstrare şi credit în sistem Raiffeisen s-a înfiinţat în anul 1901, cu 108 părtaşi, sub direcţiunea preotului Ipolit Tarnavschi şi cu sprijinul bogatului gospodar Antim Larionescu.
„Rădăuţii se deapănă întâiu în felul Câmpulungului, cu un şir de căsuţe ce se iveşte în marea vale înverzit. Trenul străbate aleia lungă, care pleacă de la halta Plopilor şi poartă numele impunător de „Calea Domnilor”, Herrenhasse…
Cu căsuţele lui urâte şi neregulat aruncate, cu stradele prăfoase şi pline de paiele de azi şi cele de mai deunăzi, cu piaţa sa centrală, pe care chifteşte murdăria în timpurile de ploaie pentru a fi spulberată, apoi, de vânturi, Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian, unde Ruteni nenorociţi vin să se îmbete, Dumineca şi sărbătoarea, la Evrei mârşavi.
Dar şi noi, ceştia de cari se ţine ţărănimea săracă din aceste părţi de loc, avem Domnii noştri. Ei au făcut în acest sat, odinioară, o mănăstire de lemn pentru înmormântarea creştinească a rămăşiţelor lor, şi din această mănăstioară a răsărit, apoi, o mare biserică de piatră, o episcopie a fost înfiinţată lângă această biserică, pentru ca Vlădica, împreună cu păstorirea părţii de sus a ţării, să aibă grijă gropniţii Voevozilor””(Nicolae Iorga).
„În Rădăuţi, afară de Episcopia veche, cu mormintele primilor noştri voevozi, Bogdan, Laţcu, Petru, Ştefan etc., nu vezi altceva decât viaţă nouă, unde românii se luptă cu străinii. În Rădăuţi, românii stăpânesc mahalalele, iar jidovii centrul” (Gh. Ghibănescu).
Printre evreii rădăuţeni de vază ai anului 1914 se numărau Nathan Harth, Moise Maidanek, judecătorul Friedrich Rachmuth, dr. Leon Luttinger, Nuchem Herschleifer, Samuel Resch, Aron Stein, Moise Beer-Mik, Salomon Weissler, dr. Josef Bierer, dr. Leon Hellmann, dr. Kalman Weber, Moise Kranzdorf, Chaim Mechel, Avraam Rothberg, Berl Lehrer, Jakob Peretz, Samuel Salzberg, Feiwel Dolberg, Kaman Menczer, Uscher Singer, dr. David Harth, Leiser Kirmayer şi Chaim Kupferberg.
„Din depărtare, vechiul sat al lui Radomir, Rădăuţii de astăzi – în primele timpuri, poate vreo reşedinţă domnească – se întinde ca o apă pătată, întinsă, scânteietoare. În liniştea şesului Sucevei, drept şi neted până la munţi, care conturează pe orizont dungi vinete, oraşul adaugă o culoare plăcută monotoniei ogoarelor şi câmpiilor verzi, printre care foesc ca fluturii muncitorii, ţărani şi ţărance în cămăşi albe şi bonde cu flori negre.
Clădirile nu par mari, vreo două-trei coşuri de fabrică, cam tot atâtea turnuri de biserică şi, încolo, lanţul de acoperişuri, aci mai strâns, aci mai răsfirat, cu tablă spălăcită sau cu ţiglă roşie ca ardeiul.
Clădirea cea mai mare, mai maiestuoasă, mai trufaşă, e sinagoga” (Aurel I. Gheorghiu).
„Rădăuţii sunt un oraş de „domni şi de opincari”, fiecare cu bucuriile şi îndeletnicirile lor” (Dragoş Vicol).
„Duminică, 12 Octombrie 1924, în oraşul Rădăuţi are loc sfinţirea noii Case Naţionale şi deschiderea, în mod solemn, a noului târg. La aceste serbări participă dl ministru I. Nistor” .
„Duminică, 23 Octombrie 1927, s-a săvârşit sfinţirea solemnă a fundamentului Catedralei din Rădăuţi, în prezenţa IPSS Mitropolitul Bucovinei Nectarie şi a domnului ministru al lucrărilor publice Ion I. Nistor” .
Economia rădăuţeană a fost puternic impulsionată de evrei, fabrica de bere fiind făcută de Salomon Rudich, fabrica de băuturi spirtoase de Leon Rudich, o făbricuţă de nasturi, de fraţii Kern, făbricuţele de cherestea fiind ale evreilor Plank, Samuel Harth, Schapira şi Katz, Birkenfeld. Evreul rădăuţean Friedrich Fisher construise o fabrică de sticlă şi de ciment la Putna, iar Samuel Goldschläger şi copiii făcuse o fabrică de lumânări şi de săpun în Rădăuţi. O fabrică de încălţăminte aparţinea lui Joel Schurberg, Berl Drach avea un atelier de pielărie, în vreme ce atelierele de pălării aparţineau lui David Weber şi lui Mendel Harnik & Mathias Mayer. Printre micii industriaşi rădăuţeni se mai numărau şi evreii Nathan Korn, Mendel, Eisik Pressner, Chaim Mechel, Hermann Feiger, fraţii Schüller. Jacob Rosenblatt avea o mică uzină metalurgică, iar inginerii Kinsbrunner şi Fleminger, o fabrică de baterii, aflată la concurenţă cu fabrica de baterie „Vega” a firmei Nahman Guttman & Berl Josler.
La începutul lunii octombrie a anului 1941, toţi evreii rădăuţeni au fost somaţi să părăsească oraşul în termen de două zile pe 9 şi 10 octombrie, cu bagaje minime, ei primind, totuşi, aprobarea de la prefectură să ia cu ei valize mari, datorită intervenţiei delegaţiei Comunităţii Evreieşti, formată din preşedintele Eisik Pressner şi din David Wassermann. Îmbarcaţi în vagoane de vite, evreii rădăuţeni au fost deportaţi în Transnistria, la Jurin şi la Moghilev.

RARANCEA

În 10 ianuarie 1757, Constantin Cehan Racoviţă Vodă întărea mănăstirii Slatina moşia Rărence.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Rărinţa, moşia lui mănăstirii Slatina, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihail, 1 diacon, Grigoraş, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Herşcul, 2 barani, Ştefan SCÂNTEI şi Vasile sin SCÂNTEI, , 3 văduve, Vasilca păscăriţa, Nastasia BURISOAI şi Catrina, 12 case pustii şi 50 birnici, adică: Alecsa vornic, Ursul CARCIA, Macsin NEGURĂ, Iacob sin ANGHELUŢII, Georgii ungurian, Simion, Ion ŢUBULIAC, Mihalachi petecar, Chirilă, Acsintii CÂRNAŢ, Vasile cojocar, Grigoraş CÂRNAŢ, Simion CÂRNAŢ, Costin CÂRNAŢ, Ştefan SULHACU, Ştefan CÂRNAŢ, Grigoraş CORNEŢ, Ion HOLBUL, Grigoraş cioban, Neculaiu LUNGUL, Tănasii, Prodan, Neculaiu nepot LUNGUL, LUNGUL pivariol, Toader sin LUNGUL, Ion sin LUNGUL, POSTOLACHI dulgher, Mihail rus, Mihaiu COCÂRLĂ, Vasile sin CAŞUL, Gavril strugar, Ion SANDOVEIU, Sandul MORĂRAŞ, POSTOLACHI, Ştefan sin MORĂRAŞ, Grigoraş NICA, Grigoraş CHIRONDA, Alecsa, Neculai CHIRONDA, Grigoraş, Nicolaiu rus, Roman RUSNAK, Neculaiu cojocar, Ioniţă croitor, Petre croitor, Iacob olar, Ivan ciobotar, Vasile cojocar, Alecsa morar şi Andrei rus.
Satul de pe malul drept al Hucăului, mai jos de Toporăuţi, Rarancea sau Rărence, cum este menţionat în unele documente, ba chiar Rărinţa, în recensământul lui von Spleny, din 1775, când Rarancea avea 2 popi, 66 ţărani şi 1 baran.
Biserica Adormirii Maicii Domnului din Rarancea, construită între anii 1786-1787, restaurată în 1886, avea, în 1843, 2.161 enoriaşi, păstoriţi de parohii Simeon NICHITOVICI şi Ioan MITROFANOVICI. În 1876, biserica avea 3.287 enoriaşi, se afla sub patronatul lui Mihail STURDZA şi era slujită de parohul Theodor TARNAVSCHI. În 1907, paroh era acelaşi Teodor TARNAVSCHI, născut în 1825, preot din 1851, paroh din 1860, preot cooperator fiind Ilarion PRELICI, născut în 1872 la Breaza, preot din 1898, iar cantor, din 1876, Ştefan PAULOVICI, născut în 1839.
Din 1860, funcţiona la Rarancea o şcoală cu 6 clase şi o şcoală secundară, cu 3 clase .
În 1888, comuna Rarancea a trecut în grup la legea greco-catolică, nemulţumiţi fiind sătenii de tradiţia păstoritului local greco-ortodox .

REUSENI

Menţionat, după opinia lui Costăchescu (Documente, I, p. 174), în 12 mai 1425, drept „satul lui Revas” sau, mai exact, „acele sate care aparţinuseră lui Zubrea şi lui Ravas” (eu cred că e vorba, de fapt, nu de Reuseni, ci de Ravacăuţi sau Revacăuţi, pe Prut), Reusenii, celebru prin asasinatul comis în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, asasinat căruia i-a căzut victimă, la o nuntă, Bogdan al II-lea, a fost întărit, în 24 septembrie 1468, „jumătate de Răoseni şi, pe Suceava, loc să-i facă moară” lui Şteful Cernătescul („Vă leatul 6963 (1454), după doi ani a domniei lui Bogdan vodă, scrie letopiseţul cel moldovenescu c-au venitu fără de veste Pătru vodă ce l-au poreclitu Aron şi au aflatu pre Bogdan vodă la satul Răusenii, din jos de târgul Sucevii şi l-au lovitu, vineri în răvărsatul zorilor, octomvrie 16. Şi acolo i-au tăiatu capul lui Bogdan vodă. Decii au stătut la domnie Aron vodă”).
În 7 martie 1760, s-a făcut hotarnica dintre „satul Reuseni al lui Ştefan Silion” şi Chilişenii lui Nicolae Ştirbeţ, între cei doi proprietari existând conflicte vechi, dar a căror rezolvare s-a făcut, după un uric din 13 iunie 1663, abia în 12 decembrie 1768, câştig de cauză având Silioneştii.
În 8 martie 1772, Toader Silion din Reuseni şi Mihalachi Balş din Rus s-au plâns de nedreptatea pe care le-o făcea Mitropolia Sucevei, stăpână peste Udeşti.
Reusenii, deci, aveau în 1774, 12 familii, recensământul lui von Spleny lămurindu-ne că populaţia satului era formată, în 1775, din 2 popi şi 7 familii de ţărani iobagi, numărul acestora sporind, până în 1784, la 48 familii.
În 29 iunie 1767, stăpânii Reusenilor, care participau la o hotarnică a Uideştilor, erau fraţii Toader şi Ştefan Silion.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Răusăni, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi şi 6 birnici.
La Reuseni, proprietate a mazilului Ştefan Villian,s-au aşezat, între anii 1772-1777, emigranţii transilvăneni Andrei UNGUREAN, Ioan DEMERIN, Vasile MOLDOVAN, Ion ELŢA şi Vasile CHIRA din Ioaniş, Ioan BOCA din Şerbeni, Vasile UNGUREAN din Escu, Ioan BILEGAN din Bileag, Ioan BĂDĂRĂU din St. Andrei, Teodor VEŞINAR din Căila, Grigore GALAŢAN din Galaţii Bistriţei, George MOLDOVAN, Victor STUŢ şi Teodor MORARIU din Mănicşi Anton PUŞCAŞ din Beiuş.
În 10 ianuarie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ştefan Silion declara că este stăpânul întregului sat Reuseni, din timpul când feldmareşalul Munich fusese în Moldova (1736-1739).
În 24 aprilie 1795, stăpân al Reusenilor era stolnicul Costache Gheuca, ginerele lui Ştefan Silion (dar care îl moştenea şi pe Toader Silion), cel care dădea cu bezmăn neguţătorilor din Suceava 5 fălci de huci în Reuseni ca să facă curătură, să-şi puie vie şi livadă şi cramă, şi casa vierului. Acelaşi Costache Gheuca îşi înzestra fata, Maria, care se căsătorea cu Vasile Vărnav, în 17 februarie 1804, cu lucruri din casă, cu odoare, cu moşia Reuseni şi cu satul, cu biserica de piatră construită de Ştefan cel Mare, cu 4 pogoane de vie, cu 2 crâşme, una în Reuseni, alta în poiana de la marginea Udeştilor, cu fânaţe, arături, păduri şi cu mori ţărăneşti pe pârâu.
Maria Gheuca, rămasă văduvă după Vasile Vărnav, care îşi înregistra satul Reuseni în 12 martie 1806, s-a recăsătorit cu Ruset, apoi, rămânând iarăşi văduvă, a vândut Reusenii, în 17 iulie 1844, lui Ioan Cârste, pentru 4.000 ducaţi, în preţul acesta intrând şi Reusenii Mici.
Biserica din Reuseni, ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1502, renovată în 1843 şi dotată cu un nou iconostas de familia patronilor bisericeşti, von GOILAF, când deservea 273 enoriaşi, preot administrator fiind Lazar MARIAN. O a doua biserică, cea a Sfântului Nicolai, construită în 1762 la Securiceni şi dotată, în 1830, cu un iconostas de către Ştefan CIUTACA şi Ioan a PARASCHII, nu avea paroh în 1843, când numărul enoriaşilor era 134. În 1876, biserica din Reuseni, cu 398 enoriaşi, patronată de Grigori de PRUNKUL, îl avea paroh pe Eugen VOROBCHIEVICI, iar cea din Securiceni, cu 199 enoriaşi, patronată de Nicolai ŞTEFANOVICI, era slujită de parohul din Reuseni. În 1907, paroh la Reuseni era Ştefan MARIAN, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1902, cantor fiind, din 1906, George MĂRGINEAN, născut în 1872.
În 1906, avea să se înfiinţeze la Reuseni o şcoală cu o clasă .
„Ca o catapeteasmă stă un deal cu vii îngrijite. Supt el se văd case răsfirate, în mijlocul gospodăriilor de ţară îmbelşugate. Un mănunchi de copaci bătrâni arată locul curţii boiereşti. Iar în altă parte, în stânga, se tupilează biserica, ridicată de Ştefan cel Mare întru amintirea tatălui său Bogdan, care a fost ucis într-o revărsare de zori de către fratele său vitreg, Petru Aron, de dragul Domniei…
Parohul, pe care-l găsim gospodărind acasă, lângă biserica fără nici o gospodărie, e un fost prefect sau şef-pedagog de seminariu cernăuţean, ce s-a întors cu totul la viaţa de ţară, trăind patriarhal între dobitoacele lui Dumnezeu, care ne-au ieşit înainte, zburând şi lătrând; parohul pomeneşte de o cruce ce s-ar fi găsit în curtea boierească, unde socoate că s-a întâmplat fapta sângeroasă. Dar e mai de crezut că locul bisericii a fost ales tocmai pentru că acolo a lovit securea ostaşilor călări şi pare că-i văd, o clipă, în dimineaţa încă acoperită de negură, dând fuga înapoi, în ceaţă sălbatecă de bucurie, pentru a duce la Suceava apropiată vestea Domnului nou miruit cu sângele de frate” .

REVACĂUŢI

Aflat între Piedecăuţi şi Berhomete pe Prut, pe malul stâng al Prutului, aproape de graniţa cu Polonia, Revacăuţii sunt amintiţi, drept satul Ravacăuţi, în 1532, dar noi credem că ziua atestării documentare a satului este cea de 12 mai 1425, zi în care pan Stroici primeşte nişte tătari, pentru a-şi popula seliştile pustii Levoşăuţi şi Nepolocăuţi din satele „lui Zubrea şi lui Ravas”, satul lui Ravas fiind, aşa cum o sugerează şi poziţionarea geografică a megieşului Nepolocăuţi, Ravacăuţii, deci Revacăuţii.
În 18 septembrie 1499, Ştefan cel Mare întărea lui Fedor Iuriş, care era, de fapt, Fedor Orăş şi fratelui său, Cotia, care era, de fapt, Costea , nepot Maruşcăi, fata lui Panco, „giumătate de satul Rovcăuţii, pe Prut”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Răvăcăuţi, moşia vistiernicului Ioniţă CANTA, „35 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 2 văduve, Aniţa şi Maria, 1 jidov, Herşco, 3 case pustii şi 28 birnici, aceştia fiind: Luchian BRENICU, Toader sin ego, Ion moldovan, Macsim ALECSANDRU, Filip sin ION, Ştefan POHRIBNIC, Ion POHRIBNIC, Iurii POHRIBNIC, Andrei POHRIBNIC, Goraş POHRIBNIC, Ion NIŞCAN, Acsinte zet NEDICHII, Ion ONCIUL, Andrei sin OPAŞCO, Vasile BRINIC, Mihai SÂRNIC, Dănilă TRAVICI, Ivan TERENTUC, Vasile TROFIN, Petro SÂRNA, Mihail STACIUK, Vasile SÂRNIC, Ivan CHIMCIUK, Onofrei ŞUMCIUK, Anton ROŞCA, Timofei ROŞCA, Iacob CARPU şi Vasile vătăman.
Biserica Sfântului Nicolai din Revacăuţi avea să fie construită în 1898, ctitor fiind Smaranda de VSILCO. Biserica veche a Sfântului Nicolae, aflată sub patronatul lui Gregor von SIMONOWICZ, în 1843, avea 653 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, patron al bisericii era Smaranda de VASILCO, cea care o va reconstrui, în 1898, iar paroh era Olimpie CHISELIŢĂ. În 1907, patronatul bisericesc era garantat de evreul Hersch TENNENBLATT, paroh fiind acelaşi Olimpie CHISELIŢĂ, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1860, iar cantor, din 1900, Vasile SCRABA, născut în 1853 .

ROGOJEŞTI

Atestat documentar încă din 18 aprilie 1397, când Ştefan Vodă îi „miluia” pe pan Coşcu şi pe fratele lui, pan Toader, cu satul şi moşia „Rugaşişte”, hotarnica fiindu-i făcută în 7 iulie 1430.
În 19 septembrie 1436, este menţionat un boier „Rogaşovschi”, Ivaşco Rogaşovschi, care dă mărturie la o hotarnică, un alt boier, probabil feciorul sau nepotul lui Ivaşco, Mihail Rugaşevici, fiind menţionat într-o hotarnică din 7 martie 1487.
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 19-a biserică, cu popă, la Rugăşeşti”.
În 26 martie 1613, satul Rogojeşti aparţinea surorilor fostului mare vornic Gheorghe Albotă, Teta şi Sofronia, care, împreună cu nepoţii lor, Petrea şi Ionaşco Albotă, se plângeau Divanului Domnesc împotriva fostului hatman Isac Balica, pentru împresurări de moşii, inclusiv la Rogojeşti, sat din care luase jumătate de moşie, pe care o va lăsa moştenire urmaşilor lui.
În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa al II-lea întărea pârcălabului de Hotin Mihai Tăutul „a patra parte, partea de gios, den tot satul Rugăşeştii pe Siret, care el şi-a cumpărat de la Căzăcescul şi de la femeia lui, Năstăsăia, fiica Agafiei Tolocicoae, nepoata lui Ponici, şi a treia parte den partea de sus dentracelaş sat, parte cu locuri cu mori pe Siret şi pe Molniţă, amăndouă părţile în ţinutul Sucevii, care s-a cumpărat de la Vasăle şi de la fratele său, Grigore, şi sora lor, Grozava, fiii lui Ionaşco Pitărescul, nepoţii lui Fădor, strănepoţii acelui de sus scrisului Cozma Ponici, dentra lor drepte privilegii ce au avut ai de la bătrânul Ştefan Vodă”.
În 15 iulie 1647, în faţa Divanului lui Vasile Lupu Vodă, „Safta, giupăneasa Şoltuzului, cu fiul ei, Andrieş, cu fraţii ei, Ioachim, Miron şi Nicolae, copiii lui Dumitraşco” vindeau vistiernicului Iordache „toate părţile lor de moşie, câte li se vor alege la Rugăşeşti pe Sirete, ţinutul Suceava, care le-au moştenit de la moşul lor, Isac Balica hatman”.
În 24 octombrie 1655, Ursul Ciogole de Rugăşeşti şi Hulubeiu puneau zălog părţile lor de moşie în favoarea vornicului Vasile Stărcea pentru plata goştinei la oi, de 97 lei.
În 4 septembrie 1665, Vasile Ciogole vindea lui Toderaşco Iordachi a opta parte din satul Rugăşeşti, partea fratelui său, Ursul Ciogole.
În 16 iunie 1686, călugăriţa Paraschiva, văduva lui Ionaşcu Brahă, dăruia „a treia parte de sat Rugăşeşti pe Sirete, ţinutul Sucevii, cu vad de moară pe Siret şi pe Molniţă, cu toate veniturile, în vatra satului, în cămp şi în tot hotarul”, lui Gligorie, pârcălab de Neamţ.
Paraschiva şi Ionaşco Brahă au avut trei copii, Vasilie, Gligoraşco şi Constantin. Vasilie „a făcut multe năpăsti oamenilor”, apoi a fugit în Polonia, dar „neputându-se acolo odihni, a fugit şi de acolo şi, întorcându-se în Moldova, a făcut iar multe năpăsti oamenilor”. Prins şi condamnat la moarte, Vasilie a fost salvat de fratele lui, Gligorie, care a căzut la picioarele lui Constantin Vodă, implorând milă. Ajuns pârcălab de Neamţ, Gligorie s-a plâns de cheltuiala făcută pentru salvarea vieţii fratelui său şi tocmai de asta mama lui în dăruia jumătate din satul Rogojeşti şi alte două sate din părţile Botoşanilor, Vlădeni şi Culiceni.
În 4 septembrie 1696, marele căpitan şi pârcălab de Neamţ Gligorie îi arată lui Antioh Cantemir Vodă ispisocul de la Constantin Cantemir Vodă, în care scria că Paraschiva călugăriţa, văduva lui Ioniţă Brahă, şi feciorii ei, Vasilie, Gligoraşco şi Constantin, dăruiau a opta parte din Rugăşeşti, cu vaduri de moară pe Siret şi pe Molniţa, marelui căpitan şi pârcălab de Neamţ Gligorie, cel care-l salvase pe fiul ei.
În 10 august 1713, Nicolai, fiul lui Ioan, namesnicul târgului Siret, vindea marelui şătrar Iuon Paladi a patra parte din Rugăşeşti, „den vatra satului, den cămp, den pădure, cu locuri de prisacă, cu grădini, cu moară pe apa Molniţei”. Iuon Paladi va lăsa prin testament, în 1727, partea lui de moşie feciorului său, Constantin.
În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „a patra parte de sat Rugăşeşti”.
În 1742, Miron Mutul şi fata lui, Safta Zosimova, moşteneau părţile din Rogojeşti ale lui Ioniţă Costin.
În 20 august 1754, Dumitraşco Paladi cumpăra părţile de moşie ale lui Toader Tăutul, fiul lui Sandul, iar în 16 aprilie 1756, părţile lui Ştefan Tăutul, fiul lui Ioniţă.
În 20 august 1762, Vasile Busuioc vindea lui Dumitraş Paladi, „pentru 30 lei bani gata şi o iapă”, partea lui din Rogojeşti pe care o primise „danie de la Paraschiva călugăriţa, fosta jupâneasă a lui Ionaşco Brahă”.
În 2 decembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, vechilul lui Gavril Conachi stolnic, Mihai vătaf, declara că Gavril Conachi stăpânea întreg satul Rogojeşti ca zestre a jupânesei lui, nepoata lui Dumitraş Paladi. Conachi îşi va înzestra fata, Anastasia, în septembrie 1796, dăruindu-i satul Rogojeşti după căsătoria cu Toader Balş.
Toader Balş va face un schimb de moşii, în 22 decembrie 1804, dând Rogojeştii lui Toader Mustaţă, care le va arenda, până în 1808, lui Peter von Vlahovici, dar între timp, adică în 21 iunie 1806, va vinde satul lui Theodor Dobrovolschi von Buchenthal, pentru 6.000 ducaţi.
În 26 decembrie 1824, când s-a căsătorit cu Elena, fata lui Hristodulo Petrino, Theodosius Ritter von Buchenthal a primit satul Rogojeşti de la tatăl său.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Rogojeşti, construită în 1761, restaurată în 1874 şi în 1894, avea, în 1843, 1.186 enoriaşi în Rogojeşti, Cândeşti şi Gura Molniţei, patron bisericesc fiind Theodosie DOBROWOLSKI cavaler de BUCHENTAL, iar paroh, Ioan FERLIEVICI. În 1876, parohia menţionată avea 1.545 enoriaşi, biserica aflându-se sub patronatul lui Alexander cavaler de BUCHENTAL, paroh fiind Nicolai ANTONOVICI. În 1907, paroh era Georgie ŞANDRU, născut în 1863, preot din 1887, paroh din 1890, cantor fiind, din 1889, Ioan MASAPIUC, născut în 1863.
Din 1880, funcţiona la Rogojeşti o şcoală cu 2 clase .

ROHOZNA

Satul lui Rohozna diac, din vecinătatea Cernăuţilor, menţionat în 6 octombrie 1519 drept sat domnesc, dăruit de Ştefăniţă Vodă Episcopiei de Rădăuţi, nu rămâne mult în proprietatea călugărilor, din moment ce, în 14 decembrie 1602, Vasile, fiul Anuşcăi, vindea starostelui Vasilie Cracalia, „pentru 20 taleri partea lui de ocină din Rohozna, din a treia parte, a noua parte.
În 22 iunie 1620, satul Rohozna va fi împărţit între Iordache Cantacuzino, Ion Prăjescul, Vasile Cracalia şi familia Brânzanul.
În 7 mai 1622, Isac, diacul din Cosineşti, vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş a treia parte din satul Rohozna.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… jumătate de sat Rohozna”.
În 5 octombrie 1666, Micuţa Vasilco, văduva lui Andrieş Brânzanul, răscumpăra moşia ei din Rohozna, zălogită de Andrieş, şi o dăruieşte fetei sale, Alexandra, jupâneasa lui Ion Avram.
În 20 ianuarie 1724, Toader Ursachi, fiul lui Dumitru, nepotul lui Gheorghe Ursachi, câştiga la Divan, în dauna lui Darie Brânzanul, două treimi din Rohozna, zestre de la socrii lui, Alexandra şi Iordachi Cantacuzino.
În 8 iulie 1730, Gheorghe Ursachi, fiul lui Toader, dăruia fratelui său, Manole Zamfir, Mare căpitan de Coţman, cele două treimi din satul Rohozna, dobândite de părintele lor. Manole Zamfir, la rândul lui, dăruieşte moşia, în 5 noiembrie 1741, soţilor Andrei şi Catrina Potlog, Andrei fiind nepotul de fiu al lui Manole Zamfir. Părţile acestea de sat ajung, în 21 februarie 1756, în proprietatea lui Mihalache Sturza, ginerele lui Gheorghe Ursachi, care se călugărise şi îşi luase numele monahal Varlaam, dar intră în dispută cu Vasile Cracalia.
Colonizarea cu ruteni a Rohoznei se face în baza scrisorii lui Ioan Theodor Callimah Vodă din 5 iunie 1760, prin care împuternicea pe Ianachi Milo, starostele de Cernăuţi, „să fie volnic a chema şi a strănge oameni streini, fără de bir la vistierie… la sălişte Lenţăşti i Rohozna”, poruncindu-i ca „oameni de ţară şi care au avut bir în vistierie nicidecum pentre dănşii să nu se mistuiască, că, aflându-să că au mistuit măcar un om de aice, să ştie că pe vornicelu şi pe cei mai fruntaşi ai satului cu uliţa să vor pedepsi”.
Conflictul de durată dintre Brânzeneşti şi Cracalieişti a fost rezolvat, în 8 mai 1773, de Divanul Cnejiei Moldovii, care a hotărât ca „Cracaleştii şi Brănzăneştii să stăpânească a triia parte din Rohozna împreună”.
În 1775, Rohozna avea 4 mazili, 2 popi şi 49 familii de ţărani.
În 1782, Toma Iamandi stăpânea o treime din Rohozna, zestrea jupânesei lui, fata lui Mihalachi Sturza; Manole Potlog avea o treime din tot satul şi o optime din treimea de jos, moştenire, prin mama sa, de la Ursachi vistiernic; Mihalachi Cracalia avea 3/24 părţi din sat; Gligorie Brânzan – 2/24 părţi; Constantin Răşcan spătar – 2/24.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Rohozna, construită în 1680, reconstruită în 1857 şi restaurată în 1875, avea, în 1843, 1.008 enoriaşi, postul de paroh fiind vacant, iar patronatul bisericesc fiind asigurat de armeanul Ioan de MUSTATZA. În 1876, sub acelaşi patronat, biserica avea 1.307 enoriaşi, dar fără paroh. În 1907, paroh era Vasile COZARISCIUC, născut în 1858, preot din 1884, paroh din 1886, iar cantor, din 1898, George SUHAREC, născut în 1858.
Din 1875, funcţiona în sat o şcoală cu 6 clase .

ROMÂNEŞTI

În 15 martie 1490, printre bisericile închinate Episcopiei Rădăuţilor se afla şi „biserica de la Roman”, dar atestarea explicită a satului datează din 23 iulie 1568, când Bogdan Rareş dăruia Mitropoliei Sucevei satul Româneşti, cu împuternicirea ca „numai mitropolitul să aibă a lua dările, afară de darea către Poartă”.
În 25 februarie 1663, Eustratie Dabija Vodă întărea diata lui Isac Cocoranul, prin care Isac lăsa feciorilor săi, Constantin şi Săcuianul, „partea de moşie de sat de Romăneşti, în ţinutul Sucevei, câtă i se va alege, care i-a fost parte cumpărătură, parte baştină, împreună cu o moară şi cu toate veniturile şi părţile sale drepte”.
În 16 iulie 1704, Mihai Racoviţă Vodă întărea armaşului Ştefan Străşca, nepotul lui Onciul Iuraşcovici, „a sa ocină şi moşie den sat Romăneşti… şi să ia de a zecea din cămp, păne, fănaţe, pomete, prisăci şi den tot locul tot venitul ce va fi pe acele locuri”, dreptul de a strânge dijma fiindu-i întărit lui Ştefan Străşca şi în 1 iulie 1716.
În 20 februarie 1722, partea de sat a lui Toader Paladi era moştenită de feciorul lui, Iuon Paladi.
În 25 noiembrie 1740, a şasea parte din satul Româneşti era stâlpită pentru Toader Brahă, cel care îşi va apăra proprietatea la Divanul Domnesc, în 2 februarie 1751, când Mihalache Cuparenco umblase cu zapise false, rupte la Divan, apoi o va dărui, în 11 martie, mănăstirii Humor, în cimitirul căreia urmau să fie îngropaţi Toader şi Antimiţa Brahă.
În 5 februarie 1750, conform mărturiei lui Mihail Străşca, moşia Româneşti aparţinea lui Onciul Iuraşcovici, care o dăduse zestre ginerelui său Ieremie Cărcu. După moartea lui Cărcu, Româneştii au rămas în proprietatea văduvei lui, Maria, care a dăruit-o nepoatei sale, mama lui Mihail Străşca, cea care a dat-o drept zestre, în 1714, ginerelui ei, Toader Brahă.
În 9 februarie 1751, cearta dintre Toader Braha şi Andrei Cuparenco pentru satul Româneşti ajunge la Divan, Brahă cerând despăgubiri pentru dijmă şi alte venituri, pierdute în anii în care Cuparenco încercase să-i fure moşia.
În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă copiilor săi, Andrei şi Dochiţa, „a patra parte din Romăneşti ce sănt pe Horaiţ”. Printre martori, se afla şi popa Simion ot Romăneşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Româneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „32 – toată suma caselor”, însemnând o slugă a logofătului BALŞ, o femeie săracă şi 30 birnici.
În 1775, satul „Romăneşti” avea 1 popă şi 35 familii de ţărani iobagi.
În 4 iulie 1789, copiii lui Ştefan Mălinescu, Ioniţă, Neculai, Maria, jupâneasa lui Gheorghie Bucescul, şi Smaranda, jupâneasa lui Toader Sămaca, împart între ei moşia din Româneşti a părinţilor lor, Dochiţa şi Ştefan Mălinescu.
În 2 decembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Mihalachi, Iuon şi Vasilie Cuparenco declarau că stăpânesc, împreună cu Ştefan Malinescul, a treia parte din satul Româneşti, moşie care „vine de la Ştefan Matieşescul, a trecut la Dumitraş, pe urmă la Constantin Matieşescul, care Constantin a dat satul zestre lui Miron Cuparenco”.
În 11 ianuarie 1783, în faţa Comisiei apare vechilul lui Lupul Balş, Constantin Bocşa, declarând că Lupul Balş stăpâneşte o altă a treia parte din satul Româneşti, cealaltă treime aparţinând, conform declaraţiei din 11 aprilie 1783, lui Constantin Sturza reprezentat de Andronic, fiul vechilului Bogdan Moise din Suceava.
În 7 aprilie 1793, Ralu, soţia generalului rus Matei Cantacuzino înscria partea sa de sat Româneşti, primită, la schimb, de la Iordachi Balş, în 6 iulie 1892.
În 2 septembrie 1802, Nicolai Malinescul vindea lui Ursu Moisa „partea sa de Găureni zişi şi Româneşti, pentru 320 florini vienezi”.
În 10 octombrie 1803, partea de Româneşti care fusese a lui Iuon Paladi şi pe care o moştenise nepoata lui, Ileana Sturza, jupâneasa lui Vasile Neculce, a fost dăruită feciorilor Ilenei, Ioan şi Constantin Neculce, Constantin arendând sfertul lui de sat, în 12 august 1810, lui Iordachi Cărste, apoi, din 7 aprilie 1812, lui Ilie Ilschi, apoi, din 2 februarie 1813, lui Iosef Volanschi.
În 13 iunie 1814, Constantin Neculce vinde, pentru 900 galbeni olandezi, partea lui din Româneşti armeanului Bogdan Botoşanul.
Biserica Sfântului Nicolai din Româneşti, construită în 1759, restaurată în 1895, avea, în 1843, 1.070 enoriaşi, împreună cu satele Iacobeşti, Gura Solcii şi Slobozia, patroni bisericeşti fiind Bogdan de BOTUŞAN şi familia BOTUŞAN, iar preot administrator, Alexander PROCOPOVICI. În 1876, parohia avea 1.393 enoriaşi, patron bisericesc era Bogdan de BOTUŞAN, paroh fiind Vladimir RENNEY de HERŞENI. În 1907, paroh era Ioan ZUGRAV, născut în 1846, preot din 1874, paroh din 1882, iar cantor, din 1901, Ioan PALIEVICI, născut în 1868 .

ROPCEA

Într-un uric din 18 februarie 1448, în care se menţionează satul Storojineţ pe Siret, se face precizarea „mai sus de Rubcea”.
În 3 iulie 1707, Sofronia, jupâneasa lui Ion Cuirar, fata lui Strătulat Volcensci, care primise danie, de la unchiul ei, Vasili Ropceanul, o jumătate „din sat Ropce”, vindea acea moşie, pentru 55 lei, vărului ei; Vasili Ropceanul.
Până în 1721, satul Ropcea aparţinuse lui Vasile Ropcean, cel care stăpânea şi Şcheia. Ropceanul a împrumutat nişte bani (100 lei turceşti, în 10 iunie 1720) de la episcopul Calistru al Rădăuţilor, cel care „s-a ocupat mult cu afaceri băneşti”, şi, cum Ropcean nu putea plăti datoria şi camăta, adică 147 lei turceşti, în 27 mai 1721, egumenul l-a lăsat fără cele două sate.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Robcia din Ocolul Berhometelor „40 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 2 ruptaşi, 2 panţiri, 2 popi, 2 femei sărace şi 30 birnici.
Sat vechi răzeşesc, Ropcea mai avea, în 1775, 5 mazili, la care se adăugau 2 popi şi 45 familii de ţărani.
Printre mazilii satului Ropcea se numărau, Ursachi Sorocianul, Ion Coşătianul şi Iordachi Alcazi.
Partea de sat a lui Ioniţă Sorocianul şi Ştefan Sorocianul, nepoţii lui Toderaşco Sorocianul şi ai Mariei, va reveni, în 18 noiembrie 1776, copiilor lui Ioniţă Sorocianul, Tudurachi, Gheorghi, Constantin, Marica şi Irina, şi fetei lui Ştefan Sorocianul, Soltana.
În 16 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ursachi Sorocean, Iuon Cozma, Manole Borce şi Nicolai Morţun declarau că stăpânesc, împreună cu rudele lor, trei sferturi din satul Ropce, moştenite de la ginerii lui Sorocean, Constantin Alcazi şi Constantin Coşotan. În 1 iunie 1785, toţi stăpânii din Ropcea aveau să se învoiască asupra stăpânirii părţii de jos a satului de către Ursachi Coşotianul şi de cumnaţii lui, Iuon Cozma şi Manole Borce.
În 17 august 1785, Lupul Sorocean, feciorul lui Vasile, dăruia vărului său, Ursachi, feciorul lui Mihalache Grec, o treime din Poiana Sârbii.
În 3 februarie 1835, Ioniţă şi Zoiţa Brahă dăruiau fetei lor, Aniţa, jupâneasa lui Antohi Sorocean, partea lor din Ropcea, printre martori aflându-se şi parohul Mihail Palievici. Sorocenii obţinuseră părţile din Ropcea, la schimb, de la Iuon Ropceanul.
Biserica Adormirii Sfintei Maria din Ropcea a fost construită în 1864, pe locul bisericuţei din 1786, slujită, în 1843, când avea 1.142 enoriaşi, de parohul Mihail PALIEVICI, patron bisericesc fiind Nicolai de BARBUL. În 1876, parohul Emanuel PALIEVICI păstorea peste 1.676 suflete, patron bisericesc fiind Ioan de BARBUL. În 1907, patroni bisericeşti erau baronii Nicolai şi Natalia HORMUZACHI, Nicolai cavaler de FLONDOR şi evreul Herzl ACHNER, paroh fiind tot Emanuel PALIEVICI, născut în 1836, preot din 1863, paroh din 1873, iar cantor, din 1900, George ANTONOVICI, născut în 1828.
Din 1894, funcţionau, la Ropcea, două şcoli cu câte 2 clase, iar din 1900, şi o şcoală cu o clasă .
În 1896, „familii de răzeşi şi mazili sunt în Ropcea: Sorocean, Ianovici, Braha, Semaca (numele rusificat al familiei Şeptilici – n.n.), Jancoschi, Borcea, Onciul, Cuparencu, Volcinschi şi multe altele. Biserica din Ropcea este făcută de răzeşi, şi cele două şcoale comunale, cu limba românească a învăţământului, se află în două case de răzeşi, anume una la domnul Georgi Volcinschi şi una la domnul Dimitrie Sorocean. Portul fraţilor răzeşi şi mazili din Ropcea este cel românesc din vechime” .
„În josul Siretului, cam spre amiazăzi, odată cu drumul ce duce, de-a lungul grădinii şi curţilor familiei boiereşti a Flondorenilor, dai, la o depărtare de jumătate de ceas, de alt sat frumos, cu multe amintiri din trecutul Bucovinei, satul Ropcea. De pe o ridicătură de deal lină, aripată, pe amândouă laturi, cu câte o rarişte de stejari umbroşi, drumul porneşte repede, la vale, şi dă în vatra satului răzăşesc de odinioară.
Despre dealul acesta ştiu letopiseţele Moldovei, ba ştie şi cântecul poporului, că iată cum sună stihurile Moldovencei, ce coboară, cu legăturica de vreascuri, din pădure, către cărăruşa satului:
De la Ropcea, până-n deal,
Cade Leahul de pe cal;
Iar din Ropcea, mai la vale,
Umblă foametea călare” .

ROŞA sau ROŞIŢA

Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în „satul Roşişa… 149 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi şi dascăli, 14 barani, 3 arnăuţi, 6 umblători, 7 călăraşi, 34 scutelnici, 10 văduve, 1 jidov, 6 mazili şi ruptaşi, 65 birnici, aceştia din urmă fiind: Vasile PECHIUL, vornic, Neculai zet ANDON, Ion KHULKO, Vasile, morar, Mihai a ROŞCĂI, Ştefan, hotincian, Neculaiu a ROŞCĂI, Macsim sin GURDUN, Andronic sin olar, Gavril sin DĂNILĂ, Dumitraşcu HOCIAN, Toader zet DĂNILOAE, Grigoraş CRAŞNALIUCHII, Ursul, băjenar, Ştefan, rus, Vasile, hotincian, Eni, hotincian, Prodan, Grigori zet ANDRONI, Enachi, vătăman, Ilie sin AVRAM, Avram, Neculaiu LUPUL, Vasile sin vătăman, Toader brat ego (fratele lui Vasile), Ion GURDUNĂ, Dumitraşcu cumnat lui Ion, Leontii, Simion zet LEONTII, Vasile TERFELE, Vasile RUSNAC, Cozma, Vasile a IACOBOAEI, Ivan zet COZMII, Petre cojocar, Ion holtei, Constandin sin Ion, Andrei ŢUCAN, Andrieş sin Macsin, Nechifor zet Macsin, Ion a SAFTII, Ştefan rusul, Ion rusul, Ion morar, Neculai rotar, Toader zet ego, Vasile CANTIMIR, Ion rusul, Mihaiu sin URSUL, Vasile văcar, Simion rus, Mitria, Vasile HUPCĂ, Enachi HUPCĂ, Ion SCHIŢĂ, Hrihor rus, Alecsa rus, Fedor rus, Iacob rus, Timoftii, Vasile CHITIC, Neculaiu COVAŞĂ, Mihaiu zet CHITIC, Vasile rusul şi Ion brat ego.
Rufeturile erau pentru baranii din satul Roşişa, deci către strângătorii de biruri: Vasile BRĂDIŞOR, Ştefan, Vasile HUPCĂ, Onofreiu CHISĂLIŢĂ, Georgii CIUHORAN, Vasile ZEAMĂ, Vasile CANTIMIR, Mihaiu, Toader SPIŢĂ, Sandul ŞTUHANE, Tănasii, Toader DABIJA, Ilii IOZIP şi Vasile PITEIU.
Arnăuţi erau Ion, Andrei şi Vasile.
Umblători, deci agenţi fiscali, erau: Ion SARAFICIAN, Vasile sin COZMA, Ion STRĂJAC, Grigoraş STĂNISLAV, Georgii şi Ion ZAMĂ.
Scutelnici stărosteşti erau: Postolachi spoiangiu, Vasile BOTEZAT, Neculaiu olar, Georgii pitar, Iuz olar, evreu botezat, Pavel butnar, Lupul sin ego, Macsin grădinar, Mihaiu vizitiu, şi Iacob botezat.
Ruşii starostelui HERESCU, deci iobagii fratelui episcopului de Rădăuţi, erau: Iacob, Vasile, Ştefan VOIOKU, Pavel, Hrisco, Pricop LEKO, Vasile MELNIK, Mateiu grădinar, Vasile grădinar, Ştefan grădinar şi Ivan rusul.
Călăraşi şi căruţaşi erau: Vasile LOMOŞ, Vasile ciobotar, Simion rus, Marcul rus, Milul rus, Andrei rus şi Petre rus.
Scutelnicii paharnicului LINBO erau: Acsinti grădinar, Sain zet Georgii, Sandul butnar, Georgii DIODIU şi Constandin.
Jidovul din Roşişa era Herşcul jidov orândar.
Preoţi erau: popa Grigoraş, popa Iordache şi dascălul NIŢUL.
Mazilii şi ruptaşi anilor 1772-1773 erau: Ianăş căpitan, mazil, Lazor sin grecului, ruptaş, Vasile, brat ego, ruptaş, Costandin brat ego, ruptaş, Gavril zet grecului, ruptaş, şi Georgii mătăsar, ruptaş.
„Acest suburbiu era, în 1774, sat şi avea 11 familii (În 1776, 146 familii, şi anume 5 Mazili, 2 preoţi, 113 ţărani, 5 umblători, 1 Arnăut, 20 barani. În 1779, avea 204 familii; în 1784, 223).
Aşezat în partea sud-vestică, de la Cernăuţi, culminează, spre nord-vest, în dealul Cecinei (Ţeţinei).
Cetăţuia Cecina e zidită cam între anii 1211-1259, de cavalerii ordinului german Ioaniţi.
Cu privire la Cecina, care e, acuma, numai o ruină, sunt următoarele de observat:
Într-un uric de pe timpul lui Vodă Ştefan (1395), se face amintire de Kieşin şi Chmielov; în altul (1400), de pe timpul lui Ivaşcu, fiul lui Petru, fratele lui Vodă Roman, pe când domnea în Polonia regele polon Iagello, de ţărişoara Sepin; într-un contract, din 15 Marte 1412, încheiat între împăratul Sigismund şi regele Iagello, de Kieşin şi Chmielov, de pe pământul Scepin sau Sepin, dintre Nistru, Prut şi pârâul Potocin; în 1433, pe timpul lui Vodă Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, şi Iagello, de Sepin, cu cetăţile Cerun şi Chmielov; se mai spune că zestrea Mariei, văduvă după Ilie, se extindea asupra oraşului Siret, a altor sate şi asupra cetăţilor Chocim şi Ceciury (uric de la Vodă Petru Aron, 26 Iunie 1456). După unii, se înţelege, sub Kieşin, Cerun şi Ceciury, Cecina.
Prin secolul al XV-lea, se vorbeşte, în unele urice, de un târg Cecina şi de ţinutul ei.
În alt loc, se spune aşa:
Numele Cernăuţi exista, ce-i drept, dară pe locul ce era aşezat pe partea stângă a Prutului, în regiunea Jucichei-noi (Genesauca).
Pe teritoriul Cernăuţilor, însă, era un târg, Cecina, care se extindea împrejurul dealului cu acelaşi nume.
Pe deal, sta, înainte de năvala Mongolilor, o cetăţuie, zidită de cavalerii ordinului german (între 1211-1227). Dară şi târgul, şi Cetăţuia, au fost nimicite prin Mongoli.
Abia prin principele Bogdan şi Românii lui din Ardeal (1349) a început, în ţară, o viaţă nouă. Sub urmaşul lui, Petru Muşat, s-a încheiat un contract cu Vladislau Iagello (1388), în urma căruia deveni Pocuţia o parte a Moldovei.
Prin câştigul acesta, era necesară şi o dezvoltare militară mai intensivă. Sprijinul acestei dezvoltări militare erau cetăţuele ce erau aşezate la locuri corespunzătoare. Un astfel de loc corespunzător era şi dealul Cecinei.
Între anii 1389 şi 1404, trebuie, acum, să fi existat cetăţuia Cecina.
Noi ştim, dintr-un uric din 1404, în care se aminteşte un anumit Chotco, căpitan al cetăţuiei. Împrejurul cetăţuiei, întăriturii acesteia, se aşezară mulţi şi formară un târg (oraş). Târgul se lăţi aşa de tare şi ajunse la o aşa însemnătate de mare, încât deveni centru cercului (ţinutului), numit tot Cecina (1433).
Împrejurul târgului acestuia, se născură alte târguri mai mici şi sate. La acestea din urmă, se numărau, în 1434, şi Şubraneţul, şi Văscăuţul.
În 1434, a fost ţinutul Cecinei împreunat cu provincia Şipeniţului, pe care a predat-o Voievodul Ilie, dimpreună cu ţinutul Chotinului şi al Chmielnovului, Polonilor. Puţin după aceea, pe timpul lui Ştefan II, au fost cele trei ţinuturi reîntoarse Moldovei.
Cu toate acestea, ele formau, prin un timp, deşi scurt, o parte separată a acestei ţări.
În 1444, oferi Mariuca, soţia Principelui Moldovei Ilie, aceste trei ţinuturi Polonilor, sub condiţie ca, dacă i s-ar reîntoarce istui din urmă posesiunile sale, ce erau în mâna lor.
Cea de pe urmă dată se face amintire de târgul Cecina în 1456.
Cum s-a nimicit târgul acesta, prin care catastrofă, nu se ştie, cam deodată, din actele existente.
De la 1457, a devenit Cernăuţul oraş districtual.
Aşa merge vorba istorică despre această cetăţue, despre aceste ruini, căci numai ruini se mai văd. Poate, cu timpul, se va lăţi mai multă lumină despre acest loc istoric de tot interesant, după părerea mea, pentru că însuşi numele lui e o urmă de nume de Români.
Numele Cecina, în sine însuşi, e un nume interesant.
Partea spre amiază-zi a Roşei e aşezată, în parte, pe vale şi pârâu, parte pe un deal, ce se cheamă „pe Stâncă”; nu departe de aici, se află şi o poiană, numită „Poiana roşă”. De ce „roşă”? Se vede că, cu locul acesta, precum şi cu alte mii de locuri din Bucovina, stau în legătură multe legende istorice şi de interes general, cari, pe-ncetul, cu timpul, se vor descoperi şi destăinui în faţa lumii de unii bărbaţi iubitori de adevărul istoric şi naţia română.
Poiana Roşă e întreruptă de unele râpe şi gropi. Pe Stâncă, lipseşte o şcoală; ea-i încă o necesitate indispensabilă, pe aceste locuri, pentru Români.
Biserica din Roşa e făcută din lemn, în 1768, de Constantin Ianoş, Constantin şi Lazăr Grecu, Stanislau Grigoraş, Ion şi Vasile Zama.
În 1833, a fost ea reparată. E veche, afumată, neagră şi mică, de nu poţi ceti evanghelia în uşile împărăteşti.
Acuma se zideşte, dar tare încet, o biserică nouă, mândră pe dinafară, nu tocmai spaţioasă, cu cinci turnuri, din cărămidă. Fereştrile îs tare înguste şi numai puţină lumină va putea străbate înuntru. Planul bisericii e, după părerea unora, nu prea corespunzător. Bine ar fi dacă, la întreprinderi de zidiri noi bisericeşti, s-ar constitui, totdeauna, un comitet ortodox constatator, din cei mai experţi şi mai oneşti bărbaţi, aleşi de Consistor, ca să supravegheze exoperarea de zidiri bisericeşti, ca să procure cele mai bune şi mai practice planuri pentru biserici noi, ca să se ocupe cu alegerea celui mai bun şi mai vârtos material: pietre, cărămidă, care să inspecţioneze până şi efeptuirea picturii etc. Pentru biserica din Roşa ar fi fost cel mai bun plan cel al biserici Sfânta Parascheva din Cernăuţi.
În Roşa îs două şcoli: una cam la mijloc şi alta lângă Ţeţina, pe unde se află şi multe case româneşti.
Şcoala de la mijloc e de 4 clase. La ea umblau, în 1894: 143 Români, 3 Ruteni, 154 Germani, 2 Slovaci. Românii ar putea să fie mai mulţi, dar, deoarece e conducător un străin!…
Anul fundării, 1816.
Şcoala din Ţeţina (Roş) e de 2 clase. La ea umblau, în 1894: 146 Români, 9 Germani.
Anul fundării. 1891.
În întreg suburbiul ar trebui să fie trei cabinete de cetire, dar există numai unul, „Cecina” (Ţeţina). Prezidentul lui e preotul Grigorie Hostiuc. Mai este şi o Societate a „Doamnelor Române”. Prezidenta ei e doamna preoteasă Maria Hostiuc, de acolo, din loc” .
Însoţirea rurală românească, în sistem Raiffeisen, s-a înfiinţat în anul 1901, pentru Roşa şi Mănăstirişte, cu 308 coroane depuse şi 600 coroane subvenţie de la Comitetul Ţării. Director al băncii rurale româneşti era Petru Popescul, Nicolai Besplitnei era vicepreşedinte, iar Michail de Galer îndeplinea atribuţiuni de casier.

RUS-MĂNĂSTIOARA

Numele vechi al satului a fost Bezhaci, sub acest nume fiind întărit de Ştefan Vodă, în 15 iulie 1445, lui Oancea logofăt.
În 24 septembrie 1468, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful Cernătescul, printre alte moşii, „şi, pe Suceava, Ruşciori”.
Satul udeştean de astăzi se numea Ruşciori sau Ruşi, şi în 1479, când Ştefan cel Mare îi acorda un privilegiu lui Radu Gribovăţ pentru acest sat, „mai sus de Bosance şi mai jos de Uideşti” (sat care există şi astăzi), cum se scria îi în uricul lui Miron Barnovschi, când voievodul menţionează că, „precum ne-am învoit cu cinstitul şi credinciosul boier dumnealui Lupul mare vornic, dănd schimb pentru schimb, dănd domnia mea boierului amintit mai sus satul Ruşi, ocolul Sucevii, şi 300 ughi (ducaţi ungureşti), iar boierul ne-a dat ale sale drepte ocini şi moşii, anume Chindivani, sub munte, şi Solomoneşti, ocolul Neamţ, care amăndouă satele le-am dat mânăstirii Hangu, făcută de noi”.
În 23 martie 1627, Miron Barnovschi dă marelui vornic Lupu Balş, în cadrul unui schimb de moşii, satul Ruşi şi 300 galbeni ungureşti.
Marele Vornic Lupu Balş a lăsat satul moştenire fiului său, Bejan, care, în 19 iunie 1665, împreună „cu vecinii săi din satul Rus”, se jeluieşte Divanului Domnesc al lui Eustratie Dabija Vodă de… cursul râului Suceava, care, mutându-şi albia, în urma inundaţiilor de primăvară, l-a păgubit de trei parcele de pământ, în hotarul cu Iugşeni. Ispravnicii domneşti, constatând că aşa stau lucrurile, confirmă lui Vodă temeinicia plângerii, iar acesta recunoaşte şi întăreşte vechiul hotar al satelor, aflate în neaşteptat litigiu.
Moştenitorul lui Bejan Balş a fost fiul său, slugerul Dumitru Balş.
În 8 iunie 1719, văduva slugerului Dumitru, Maria (fata Nastasiei şi a lui Mihalachi postelnic), şi fiul lor, Constantin, au dăruit jumătate de sat „Rus, care se hotărăşte cu pământurile bisericii… mai sus de Bosance şi mai jos Uideşti”, Mitropoliei Suceava, Mihai Racoviţă Vodă întărind dania, peste trei zile, în 11 iunie, dar Mitropolia avea să readucă satul în proprietatea familiei Balş, în 16 august 1724, când dă jumătate din satul Rus lui Ion Balş, fiul slugerului Dumitru, pentru partea de loc pe care acesta o stăpânea în coasta Sucevei, pe Tătăraşi.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Rusii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „151 – toată suma caselor”, însemnând 20 slugi şi 30 scutelnici ai stolnicesei Ilinca, 30 scutelnici ai agăi Iordache Balş, 19 femei sărace, 25 ţigani, 4 popi şi 23 birnici.
În 1783, când a început delimitarea proprietăţilor în Bucovina, celebrul Vasile Balş, care a redactat raportul despre starea lucrurilor în Bucovina, a declarat Comisiei cezaro-crăieşti că posedă satul Rus, moştenit după străbunul său, Lupul Balş, care îl dobândise în urma unui schimb de moşii cu Miron Barnovschi Vodă, celebrul personaj din „Neamul Şoimăreştilor”.
În 26 februarie 1812, Vasile Balş, pe atunci baron şi sfetnic împărătesc de gubernie, a vândut satele Rus şi Mănăstioara nepotului său, Iordachi Balş, dar satele ajung, în cele din urmă, pe mâini străine, în 14 februarie 1867 înscriindu-şi drepturile lor asupra moşiilor lui Iordachi Balş Zamfira Sluzanka şi Soltana Zgora.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Rus-Mănăstioara a fost construită în 1906.
Din 1897, funcţiona în Rus-Mănăstioara o şcoală cu 2 clase .
La Rus-Mănăstioara s-a născut Eusebiu Popovici, 20 octombrie 1863, viitor profesor la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava, autor de manuale şcolare, harnic animator cultural, dar şi mare patriot de circumstanţă, care, într-un singur an, 1917, a cântat, împreună cu corul pe care-l conducea, cu acelaşi entuziasm, trei imnuri de stat: austriac, rusesc, românesc şi, iarăşi, austriac.
În 18 septembrie 1881, stil nou, a fost sfinţită biserica din Rus-Plavalari, construită prin contribuţii benevole, paroh fiind Leon Popovici.
O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Constantin SOROCEAN, paroch în Rus-Plăvălar”, cuprinde următoarele nume de localnici: Nicanor VERENCA, George ROŞU, Dumitru alui Iordachi NICOARĂ, Mihalachi ROŞU, George alui Ioan COCOLAŞ, Dumitru alui Nicolae ARAMĂ, Sevastiana lui Iftimie LUNGU, George alui Manole ARAMĂ, Niculai GRIGA, Ionică alui Vasile BOSÂNCEAN, Maria PETIC, George NĂSĂUDEAN, Constantin alui George BOLOHAN, Toader alui Iordachi BOLHAN, Niculai MÂNĂSTIREAN, Toader I. PÂNZARIU, George alui Constantin MUNTEAN, Ioan alui George alui Simion BOLOHAN, Ilie a lui Dumitru COLESNIUC, Nicolae alui Grigore MUNTEAN, Ioan alui Grigore MUNTEAN, Mandachi ŞERBAN, Dumitru COLESNIUC, Toader alui Cosma BOLOHAN, Nicolae alui Petrea BEJINARIU, Petrea alui Dimitrie COLESNIUC, Ioan TESLOVAN, Nicolae alui Ioan PÂNZARIU, Vasile MOLDOVAN, , Dochiţa BOLOHAN, Ioan alui Nicolae MUNTEAN, Andron DAMASCHIN, George alui Petrea alui Ion MUNTEAN şi Gavril ARAMĂ .
O altă listă de subscripţie, de la începutul anului 1899, în folosul Societăţii „Şcoala Română”, menţionează numele localnicilor din „Rusplavalar”: Nicolai alui Dumitru COLESNIUC, învăţătorul Nicolai NICOARĂ, Nicolai BEJINARIU, Simion FILIMON, Nicolai MĂNĂSTIREAN, Simion GULINSCHI, Georgi alui Petru MUNTEAN, Ilie NICOARĂ, Nicolai alui Mihai PÂNZARIU, Lazăr BOLOHAN, Ilie COLESNIUC, Nicolai alui Grigori MUNTEAN, Vasile BOLOHAN, Nicolai alui Grigorie MĂNĂSTIREAN, Dumitru NICOARĂ, Saveta BEJINARIU, Constantin ŞERBAN, Georgi alui Constantin MUNTEAN, Manolachi BOLOHAN, Ion alui Grigorie MUNTEAN, Vasili CUCINSCHI (STRATU), Toader alui Iordachi BOLOHAN, Ion alui Nicolai MUNTEAN, Grigori MĂNĂSTIREANU, Georgi BEJINARU, Costan BEJINARIU, Petru FILIMON, Gavril BOLOHAN, Neculai BUJOREANU, Dumitru alui Toader BOLOHAN, Zanfira CIUTAC, Ion alui Toader BOLOHAN, Nistor MĂNĂSTIREAN, Nicolai PÂNZARIU, Vasili PÂRVAN, Toader PÂRVAN, Georgi NĂSĂUDEAN, Toader RĂSNICIUC, Vasili alui Georgi MUNTEAN, Georgi MARENIUC, Petru STANCIUC, Georgi SCRIPCARIU, Manoli MARENIUC, Dumitru şi Vasile ai lui George BOLOHAN, Paraschiva MUNTEAN, Nicolai alui Ion PÂNZARIU, Georgi alui Iordachi BOLOHAN, Ion alui Iordachi COLESNIUC, Vasili alui Petru COLESNIUC, Constantin alui George BOLOHAN, Petru HREBAN, Nicolai alui Ioan BOLOHAN, Mihai BOLOHAN, Georgi COLESNIUC şi Mihai STRIŞCA .
O ultimă listă, din 1903, cu donaţii pentru sprijinirea copiilor şcolari din Rus-Mănăstioara (numit aşa în text), menţionează următoarele nume de localnici: preoteasa văduvă Savastia POPOVICI, avocat Dr. Adolf FINKLER, arendaşul de moşie Salomon P. STORPER, învăţătorul superior Nicolaiu BOTEZAT, primarul George BUMBU, fabricantul de alcool Iosef GOLDSTEIN, cantorul Nicanor VERENCA, Iosef STRZELBITCHI, COLORUS, Franz PLEFCHE, Ioan BARTUŞ, Ioan CUDLA, Leon BOROŞ, Anton METELCA, Emanuil GOLEA, Niculai BUMBU, Casian LUNGU, Casian BAIDA, Ieronim CODREAN, Ioan BOSÂNCEAN, Dumitru LUNGU şi Nicuţă alui Iliucă GOLEA .
„Vechea iubire de oaspeţi a Românilor ne aşteaptă la Rus-Mănăstioara, în casa bătrânei preotese, mama oaspetelui meu din Suceava. Casa, minunat îngrijită, e înconjurată de un cerdac pe stâlpi şi, de acolo, ochii cuprind, peste apa hotarului, plaiurile şi satele Moldovei” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la localnicii Nastasia LACĂTUŞ (45 ani în 1909), Zamfira MUNTEAN (27 ani în 1909), Rachila PATRAŞ (17 ani în 1909), Ana a lui Gheorghe COJOCAR (40 ani în 1908), Marta a lui Constantin GORA (25 ani în 1908), Aniţa CHILĂU (28 ani în 1909) şi Nicanor VERENCA (cantor, 58 ani în 1908).
De satul Rus-Mănăstioara ţine cea mai tulburătoare poveste despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, şi dragoste de patrie, şi dragoste de Dumnezeu. Povestea aceasta, pe care am mai reprodus-o, în câteva rânduri (dar ar trebui să o fac la nesfârşit, până o aude măcar un singur politician, a fost scrisă de Dimitrie Marmeliuc, el însuşi rănit la Oituz, dar ca luptător al Armatei Române, şi a fost publicată în Calendarul „Glasul Bucovinei“ pe anul 1928:
„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.
În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.
Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să desgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.
Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…
Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:
În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“.
Zamfir Nicoară fusese coleg de clasă, la gimnaziu greco-ortodox din Suceava, cu un alt viitor erou bucovinean, Silvestru Micuţariu, şi el luptător, ca şi Ion Grămadă, ca şi Alexandru Bocăneţu, ca şi vărul său, Ambrozie Micuţariu, în Armata Română.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *