„Puzderia de legi o cântă înţeleptele datini”

*

Înainte de religii, au existat ritualurile, iar „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, pentru că toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[1]. Tocmai de aceea, identificarea datului inițial în obiceiurile românești de astăzi nu se poate face, în absența memoriei obștești, decât prin analogii cu fragmente de mărturisiri din istoricul popoarelor înzestrate cu memorie, subliniind, totuși, că, datorită conservatorismului încrâncenat al străbunilor noștri, rădăcinile datinii s-au păstrat cel mai bine pe pământul din care au și apărut, în arealul tulburător al munților Carpați. Rădăcina cântecului trebuie căutată în stabilirea „regulilor” inițiale, care erau mai mult decât legislație, pentru că deschideau și calea integrării ființui pământești în absolut. „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[2], mărturisea Hesiod, cu trimitere spre poeții cu vocație șamanică ai începutului spiritualității lumești. Nu am folosit termenul „omenești”, ca să evit confuzia cu un alt teritoriu de sacralitate, unul mult mai elaborat și destinat, în primul rând, inițiaților.

*

Despre moș-strămoșii care au întemeiat Datina, există mărturii timpurii, în maarea lor majoritate legendate, datorită curgerii timpului. Timpul când „neamul unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au fost într-o vreme”, „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici” [3]. Soluția aceasta străveche, de intrare în armonie cu divinitatea prin „veseliri în petreceri”, deci prin arte, ar trebui să ne dea de gândit, într-o epocă a golirii totale de metafizic, inclusiv prin „vana literatură” a decadențelor stilistice, pe care o sesiza René Guénon, drept dimensiune generală a artelor târzii, bântuite dde civilizație și înstrăinate total de metafizic, de inefabilul care trezește și în trăitorul de frumos capacități imaginative. Pentru că „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stagiu când sunt fericiţi”[4], dar ating fericirea și atunci când „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[5]. Soluția înseamnă prima revelație importantă a făpturilor care au început să comunice și, mai ales, să transmită.

*

Hecateu Abderida, istoric din vremea lui Alexandru Macedon, Diodor Sicul şi Claudiu Aelian au lăsat prețioase mărturii, preluate, înainte de a se pierde definitiv, de către Strabon (cine știe câte alte mărturisiri, anterioare celor trei, nu moștenim datorită lui Strabon!). Diodor Sicul scria: „Acum, după ce am descris hărţile de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că în faţă de ţinutul celţilor, în părţile Oceanului (Dunării de jos şi a Mării Negre) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică şi e locuită de hiperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea („Vântul de miază-noapte”, „Crivăţul”, numit, târziu, în Bucovina, datorită locului de unde bate, şi „Rusul“). Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată, şi din această cauză fructele se produc, aici, de două ori pe an. Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi din această cauză Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi fiindcă hiperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo.

*

Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă (Teleorman, „pădurea nebună”?), şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică şi care templu este decorat cu foarte multe daruri. Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt în mare parte cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudând faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbit şi sunt cu o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii greci au trecut la hiperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat de aici în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din această insulă (Insula Şerpilor sau Albă sau Leuce) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. Mai departe se relatează că zeul Apollo vine în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiunile de pe cer îşi împlinesc circuitul lor periodic. În tot timpul acestei apariţiuni a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac, întruna, la jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi administraţiunea supremă a templului o au aşa-numiţii boreazi, cari sunt descendenţii lui Boreas, şi ei succed la domnie după neam”.

*

Celălalt fragment, păstrat de Claudiu Aelian, precizează că „nu numai poeţii, dar şi alţi scriitori celebrează pe poporul hiperboreilor şi onorurile ce le fac dânşii lui Apollo. Între alţii, Hecateu Abderida, însă nu cel din Milet, relatează că preoţii lui Apollo sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni înalţi de câte 6 coţi. Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Ripae (Carpaţi) şi aceste lebede (fecioare, care imitau constelația Lebăda, dominant, în mai, asupra acestor locuri – n. n.), după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor (corect, dansul lor – n. n.), ca şi când ar voi să-i lustreze (purifice – n. n.), se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţă.

*

În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo cu un fel de melodii ale lor proprii (peanuri sau imne ale Titanilor, numite, astăzi, colinde – n. n.) şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună; şi este de notat că aceste lebede nu fac nici o greşeală ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dascăl corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodii sfinte. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătorirea zeului, ar fi ascultat şi ele toată ziua onorile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”[6].

*

Probabil că la această epocă hiperboreică se referea Strabon, atunci când scria că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[7], teritoriul „tracic” al contemporaneității lui incluzând și teritoriile „dacice”, deci întreaga Hiperboreea de odinioară (Pelasgia de mai târziu, numită, ulterior, „ţinutul celţilor, în părţile Oceanului” – grecii numind „celtice” toate teritoriile de la nord de orașul grecesc Keltoi, ddeci de dincoace de Dunăre și Mare). De atfel, numele reale ale teritoriilor boreale s-au pierdut, istoria ghidându-se după denumirile folosite de greci, în baza vecinătății cu un trib sau altul, cu care interacționau în diverse perioade. De la sumerieni ne-a rămas un singur nume de ținut, Lu-Anu sau Luana, dar a fost refuzat de istorie, datorită provenienței mitice.

*

Judecând după mărturiile vechi, inițial au existat patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, și anume: două grupuri de hore echinocțiale, lunare, primăvara, și „cu arme sau ciomege”, toamna, închinate „mamei Glia”, din care descind horele călușerești, inclusiv cele numite „cu comenzi”, și două grupuri de hore solstițiale, cele solare, vara, pe vârfuri de munți, la Nedei, și cele închinate morții și învierii luminii, în Capricorn, în miezul iernii. Mărturiile, mai timpurii sau mai târzii, începând cu cea despre horele echinocțiale din primăvară, a lui Claudiu Aelian, țin de începuturile în care „ritualurile ceremoniale au fost stabilite ca mijloc de a memora faptele în limbajul semnelor, pe vremea când nu existau scrieri despre trecutul umanităţii. În acest fel a acţionat cunoaşterea, ritualul fiind expus şi păstrat de memoria mereu vie, prin sat repetiţie continuă, iar Misterele totemice sau religioase au fost fondate pe baza de acţiune”[8].

*

Despre horele cu arme sau cu ciomege, în afară de Xenofon, care le văzuse și admirase la traci, a scris și Strabon, care a văzut dansând, în Egipt, „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[9], un alt martor mai timpuriu al antichității, vorbind despre bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui[10], în cadrul misterelor egiptene, despre care i s-a spus doar că egiptenii au luat misterele de la pelasgi[11] și că, atunci când „au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținând seama de anotimpurile lui”, oferindu-i fiecărei zodii „numele celor doisprezece zei”[12], egiptenii țineau să precizeze că „zeii și-au primit numele de la pelasgi”[13], deși, în civilizația pelesgă numele nu defineau zei, ci doar constelații. În cultura noastră, dansurile acestea au supraviețuit prin cele peste o sută de hore călușerești, pe care le menționa și Dimitrie Cantemir, iar în veacul naționalismului exagerat, de tip fascist și de tip communist, când s-au impus aiurea teoriile creației colective și a vetrelor folclorice, în dauna datului initial, cele mai multe hori călușerești au dispărut și doar o parte dintre ele au supraviețuit drept „dansuri cu strigături”, deși la români nu s-a dansat, ci s-a horit.

*

Hora solară, deși își înstrăinase simbolurile dedicării (Soarele și „mama Glie”, înlocuite cu „doi ghiduși”), era descrisă magistral de către Homer, în două ipostaze, cea de „strânsură” și cea de nuntă:

*

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinşi deolaltă…

Joacă ei toţi. Şi-ndemânatici şi iute s-avântă

Hora-nvârtind ca o roată ce-o mişcă de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din cobză-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se învârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei“[14].

*

În zare, „se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe,

Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri

Şi sunt pornite-n oraş. Şi cântec de nuntă răsună

Tare, la horă se prind jucăuşii, şi-acolo-ntre dânşii

Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite

Stau în picioare şi-alaiul privesc cu mirare“[15].

*

Există și o a treia descriere a horei, o variantă a horei cu arme, pe care o datorăm aceluiași veșnic tânăr Homer:

*

„Se scoală şi cei nouă aleşi de obşte,

Jucători ce pun la cale bună

Şi-orânduiesc băteliştea şi locul

De horă şi de-ntrecere-ntre dânşii.

Şi crainicul veni şi-aduse lira (cobza)

Lui Demodoc, iar el ieşi la mijloc,

Şi-n juru-i se-ncinseră feciorii,

A tinereţii floare, jucăuşii,

Şi începură-a tropăi din talpă

Şi-a frământa pământul ca la horă.

Căta la ei Ulisse cum se saltă

Şi scapără picioarele sub dânşii“[16].

 *

Am să repet și descrierea horei călușerești cu arme, din care descind horele călușerești ale românilor și, desigur, după înstrăinarea acestora, bătutele: „tracii au dansat, înarmaţi, în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi, totodată, se foloseau de cuţite. În cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie… … apoi au intrat unii care suflau în cornuri asemănătoare celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită (buciume), mulţumită cărora ţineau măsura“[17].

*

În descrieri poetice, inclusive din partea lui Homer, în care omagierea zeilor primează, și horele, toate născute din capul lui Zeus, deci al lui Diaus, adică a Cerului Zilei, împrumută, ca și zeii, attribute ale Sinelui Universal, ale lui Unu, pentru că, aidoma poeziei, muzicii și dansului, și „cultul Spiritului a apărut, în mintea omului, atunci când a observat diverse atribute şi puteri ale forţelor din natură… Din aceste puteri oamenii au sorbit „idei spirituale” şi aşa s-au înfiripat primele mituri, fiecare marcat, la început, cu un semn şi un simbol, iar apoi, cu un nume sau cu un atribut al acelei puteri, iar însumarea puterilor s-a transformat în Unu, în Mai Mare Decât Toţi în Spirit, după care alte generaţii de oameni au stabilit atributele şi competenţele lui Unu, a Marelui Unu”[18].  În astfel de formulări lirice, ale atribuirii de aribute și competențe universale, „la felurite jocuri ce se joacă / De oameni după datina străveche“[19], „străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul ridică / norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe“[20], iar pe pământ, acolo unde „născu zeiţa nouă fete la fel de glasnice şi atrase / De cântec doar”[21], „dulce ca mierea / picură peanul”[22], iar Soarelui i se promite că „cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[23], pentru că horele, „prinse-n rotitoare dansuri”[24], „doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon”, tot lor, adică rotirii anotimpurilor și a Soarelui, datorându-li-se și „faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei”[25].

*

Cât despre horele închinate Timpului, acestea sunt mărturisite e însuși destinul lui Orfeu, primul „mânnuitor al lirei” și de misterele ce i-au fost dedicate, doate aidoma horei Cerbului (caprei), încă supraviețuind correct în hora „Cerbului” de la Corlata, iar la nordici, în pierdutul obicei al sacrificării unui țap, la cumpăna iernii, obecei pe care îl puteți vedea în de curând atât de damnaul videoclip al trupei suedeze „Dark Funeral” de către obscurantismul pâclos al unor popi suceveni.

*

În specificitatea, dacă nu cumva chiar în autenticitatea românească a horirii, însoțită de cântece („dainas” se numește, la nordici, doina, iar lăutarului i se spune „lätar”), Datina încă mai supraviețuiește, deși a fost smulsă, cu tot cu rădăcini, și aruncată pe scenă ca décor pentru măruntoșeniile zilei. Dacă le-am reda horelor, doinelor și colindelor pământul înrădăcinării, cu ritualurile și misterele pe care încă le mai putem desluși, probabil că am izbuti să reface România drept Paradesha, adică pământul pe care toate neamurile lumii și-ar putea găsi, vii și doldora de lumină, strămoșii de la capătul vremii.