Proze umoristice: Ce înseamnă să fii guvern | Dragusanul.ro

Proze umoristice: Ce înseamnă să fii guvern

Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu

 

Imediat după Revoluţie, fiică-mea s-a înfiinţat, în faţă-mi, a bătut cu pumnul în masă şi a zis:

– Gata cu dictatura! Din acest moment, în această casă, va domni libertatea şl democraţia!

Drept dovadă, chiar a doua, cu cei 5.000 de lei, puşi de mine în noptieră (pentru a cumpăra, împreună cu un coleg, nişte carne de porc, pentru iarnă), şi-a luat un costum de blugi. Apoi, urmând exemplul ţărilor democrate, a făcut trei bilete, pe care a scris „Guvern”, „Opoziţie”, „Sindicat”, a chemat-o pe nevastă-mea, m-a chemat şi pe mine, apoi ne-a pus să tragem, din căciulă.

– Fiecare dintre noi îşi va exercita funcţia aşa cum scrie la carte! În caz contrar, după un an de zile, facem alte alegerii!, ne-a precizat ea, în timp ce desfăceam biletele.

Eu am tras „Guvern”, nevastă-mea – „Opoziţie”, şi fiică-mea, „Sindicat”.

– Bravo ţie, Constantine!, a râs un vecin, căruia îi poves­tisem toata tărăşenia. Tot belfer ai rămas!

Vai de capul meu de belfer! De când sunt guvern, am slăbit, n-am somn, iar părul a albit, de nu mă mai recunosc în oglindă. Am vrut să-mi dau demisia din funcţie, de nenumărate ori, dar opoziţiei şi sindicatului le convin, cred, poziţiile în care se găsesc, şi nu cea de guvern.

Ca să vă convingeţi cam prin ce trec, o să vă expun două dintre problemele de ultimă oră.

Pe data de 2 decembrie, sindicatul, fără să bată la uşă, năvăli în camera, în care reparam fierul de călcat, şi zise:

– Vrei să iau zece în teză la matematică?

– Sigur!, răspund zâmbind.

– Atunci, trebuie să-mi cumperi, până pe 5, când am teza, o combină muzicală „Sony” şi un videorecorder „Panasonic”!

– Bine, măi fată, dar de unde, păcatele mele, să iau eu atâţia bani?!

– Nu ştiu, nu mă interesează!… Dacă vrei să iau zece, cumpără-mi, că de aia eşti guvern, ca să stimulezi productivitatea muncii!

Pe 9 decembrie, ne-am adunat toţi, pentru a discuta planul de venituri şi cheltuieli pentru luna ianuarie.

– Salariul meu, plus încă jumătate, venitul opoziţiei, ăsta-i tot venitul, am zis.

– Numai atât?!, s-a mirat opoziţia.

– Numai!.

– N-ar fi rău să mai vinzi câte ceva: seminţe, gume de mestecat, alune, biscuiţi, să mai faci un ban!, opinează sindicatul.

– Dar tu de ce nu vinzi? Nu vezi că, de când eşti sindicat, nici măcar găleata cu resturi, la buncărul de gunoi, n-o mai duci?, mă sprijină, politic, opoziţia.

După patru zile de dezbateri furtunoase, planul a fost aprobat, chiar dacă sindicatul nu împărtăşeşte, nici acum, punctul de vedere al guvernului şi al opoziţiei, referitor la faptul că ciocolata intră la cheltuieli alimentare, iar tele­foanele date în plus duc, de asemenea, la…. scăderea nivelului de trai.

Oricum, planul de cheltuieli a fost aprobat, iar aceasta înseamnă, pentru guvern, o mare reuşită, chiar dacă sen­timentală, personală. De ce? Pentru că, la capitolul cheltuieli îmbrăcăminte-încălţăminte, s-a votat şi alocat o sumă destul de austeră. Cum opoziţia are nevoie de cizme, iar sindicatul, de palton şi ghete, să le văd eu cum împart banii!

Primele runde de negocieri au şi început, şi se aşteaptă tulburări sociale, care vor culmina, între Crăciun şi Anul Nou.

Eu, guvernul, stau deoparte, nu mă bag, nu-i treaba mea, mă bucur de linişte şi, la o adică, voi putea „sufleca” şi o „Grasă de Cotnar”, fără probleme.