Proze bucovinene: Zâna Iazului | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Zâna Iazului

Dimitrie Dan

Dimitrie Dan

 

Şoseau Carpaţilor, care tăia Cernăuţii, Siretul şi Suceava în două, iese din Suceava spre miazăzi-apus şi duce spre munţii Carpaţi. Bariera aceasta se numeşte Podul Arinilor.

*

Pe aici ieşisem, într-o zi de vară, la plimbare şi apucai spre acel loc, de unde se zice că se aducea, pe timpul lui Ştefan cel Mare, apa pe oale în oraş. Trecând printre lanuri înverzite şi suind malul unui pârâu, în sus, ajunsei, în fine, la locul dorit, la locul unde se afla, odinioară, bazinul cel vestit, din care se îngrijea întreaga Suceavă cu apă de băut. Ochii mei se opriseră pe ruinele lui.

*

Din bazinul de odinioară, construit în forma cvadratului, din piatră cubică, se vedeau numai rămăşiţe: ţevi întregi şi frânte, bârne şi stâlpi străvechi de stejar, în scurt, ruinele unui apeduct impozant, despre care Sucevenii de astăzi n-au nici închipuire! Şi, deodată, vrând-nevrând, mă simţii străpuns în acele timpuri unde gloria Românilor era încă în floare, unde lumea îşi îndrepta ochii spre Suceava, admirând pe Ştefan cel Mare şi pe poporul lui, unde veneau soli străini, aducând de la Domnitorii lor daruri multe şi alese pentru Ştefan cel Mare, rugându-l să ţină cu ei amiciţie şi pace, unde ajungeau până şi delegaţii papali, aducând coroane regale pentru Eroul creştinătăţii, triumfătoare contra păgânismului asiatic, unde se-nfrânse, nu o dată, mândria şi îngâmfarea Ungurului, se ruşină fala Leşului, se pedepsi cutezarea Tătarului şi nesaţul Turcului! O jale mă cuprinse şi mă văzui silit să părăsesc acest loc atât de elocvent pentru orice suflet românesc; mă depărtai cu ochii plini de lacrimi şi începui a-mi face însumi înfruntări: de ce m-am mai dus pe acolo să văd ruinele trecutului nostru glorios şi să vin, astfel, în neplăcuta posiţiune de a-l compara cu bicisnicia noastră de astăzi!

*

Mă pornii, deci, îndărăpt şi, ajungând la fântâna ce-i zice Ştiubei, întâlnii, acolo, pe un bătrân foarte venerabil, om de rând. El venise să-şi vadă ogorul din apropiere.

*

După ce-i urai „bună ziua. moşule!“ şi după ce îmi mulţămi şi el, ne puserăm la vorbă şi-ntrebai, între altele, şi despre apeductul risipit din apropiere.

*

– Ei, Domnule, îmi răspunse el, când ţi-aş înşira toate, şi trebuie să mă asculţi cam multişor, că-i cam lungă şi înfiorătoare povestea! Însă, dacă poţi pierde vreun ceas bun, apoi poftim să ne aşezăm sub umbra răchitelor din vale!

*

Deci, ne-am dus sub umbra răchitelor şi, lungindu-mă cu plăcere pe iarba verde, aşteptam cu curiozitate să-mi istorisească bătrânul povestea. După câteva minute de tăcere, începu moşul astfel:

*

– Cică era o vreme când trăiau pe acest pământ zmei, zâne de codri, de râuri, de izvoare şi alte fiinţe înfricoşate. Pe-atunci nu erau, pe aici, ogoare roditoare şi holde mândre, cum sunt acuma, ci păduri peste păduri, unde se ascundeau urşii, porcii sălbatici, lupii, vulpile şi multe alte sălbăticiuni. Acolo, însă, unde-i izvorul acela cu ţevile de oale arse, acolo cică a fost un iaz adânc, în care trăia o zână în veci frumoasă şi atrăgătoare. Zâna aceea fermeca cu glasu-i subţire şi dulce pe toţi bărbaţii care se apropiau de iaz şi-i trăgea la sine. În mijlocul iazului era curtea şi-n mijlocul curţii palatul zânei, dintr-o singură piatră de marmoră verde, în care erau adunate bunătăţile lumii. Ea fermeca şi trăgea, în fiecare primăvară, câte un tânăr la sine, cu care trăia un an. După ce trăia cu bărbatul un an, îl otrăvea, dându-i să bea, în ziua în care era menit să tragă pe un alt voinic, o băutură care-l adormea pe veci şi, a doua zi, se vedea leşul voinicului pe luciul iazului. Într-un an, cred că era mult înainte de Ştefan Vodă, prinse ea, ca în tot anul, pe un voinic care era fecior de oameni mari şi logodit cu-o domniţă. Domniţa, care îl iubea pe acel voinic ca ochii din cap, auzi ce se făcuse cu dragul său, şi anume chiar de la oamenii voinicului. Ei spuneau că, pe când vânau ei cu stăpânul lor prin pădure, au ajuns din întâmplare în apropierea iazului. Aici, auziră ei un cântec atât de mândru şi atrăgător încât şi paserile de prin păduri se adunaseră să îl asculte. Şi putea, oare, omul să fie surd la un vers atât de fermecător? Nu, de aceea şi voinicul nostru, deşi ştia de povestea iazului, totuşi, se apropie să asculte cântecul, că doar era numai om, şi, plecându-i-se calul să bea şi poticnindu-se, se află tânărul nostru voinic într-o clipeală în braţele fermecătoare. Auzind, zic, domniţa despre cele întâmplate, nu-şi afla locul, căci nu putea trăi fără mândrul său voinic şi, de l-ar fi ştiut încaltea mort, ar fi plâns ce ar fi plâns şi, apoi, i se tămăduia inima, dar când îl ştia viu şi în braţele acelei zâne răpitoare, una ca asta era prea mult de suferit pentr-o femeie care iubeşte. Ea, deci, se duse la un sihastru, care locuia într-o vizuină de stâncă, în părţile Şcheiei, şi-l rugă s-o ajute c-un sfat. Cuviosul se miră, văzând o femeie prin acele locuri primejdioase şi neîmblate, şi o întrebă cum de a rătăcit prin acele pustietăţi. Deci îi povesti domniţa, cu lacrimi în ochi, nevoia şi nenorocirea sa şi-l rugă să o deie la cale. Bătrânul sihastru îi zise: „Alt sfat nu-ţi pot da decât să mergi să te închini la cele trei sute de biserici şi să baţi în fiecare biserică tot atâtea metanii şi aşa vei mântui tu pe oameni de acea lighioaie, căci Dumnezeu va auzi rugăciunea ta şi va stânge de pe faţa pământului pe fermecătoare. Pe logodnicul tău nu-l vei avea, doar mort, căci şarpele cel de zână îl va otrăvi! Tu, însă, făcând aste ce ţi-am zis, vei face un mare bine oamenilor şi Dumnezeu te va binecuvânta pentru astfel de faptă creştinească!“.

*

Mulţumind sihastrului pentru sfat şi cerând ca să se roage la Dumnezeu pentru dânsa, ieşi biata fată, înţeleasă cu povaţa monahului, cugetând în sine că, de nu va putea recâştiga pe voinicul său, va face măcar un bine mare oamenilor. Ea, deci, se luă şi plecă pe la toate bisericile din lume şi se rugă „ca să scape Dumnezeu ţara de acea zănâ înfricoşată“. După o călătorie lungă şi grea, de zece ani, fusese domniţa în trei sute de biserici, în care toate se rugase şi, văzând Dumnezeu evlavia şi necazul copilei, se îndură de ea şi, pe când se ruga ea într-un schit, avu o vedenie, care-i zise că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile şi că să se întoarcă la ai săi, care o aşteaptă cu mare dor şi nerăbdare. Ea urmă acest sfat şi se-ntoarse acasă. Părinţii ei se bucurară mult, văzând-o întreagă şi vie, căci ei o gândeau sfârtecată de vreo fiară sălbatecă.

*

Acum, să ne întoarcem la zâna noastră. Dumnezeu îi opri zânei mrejitul ei fără de lege, pe atât timp cât trebuia domniţa să se roage pe la biserici. Asta o supără foarte pe nesăţioasa de zână şi pentru aceasta poruncea ea, câteodată, apelor iazului să se umfle şi să dea prin oraşul apropiat, ca să facă daună oamenilor şi aşa să-şi răzbune necazul ce-l avea. Adeseori se învârtea ea în palatul său, încoace şi încolo, şi era atât de oţărâtă încât apele, fugind de mânia ei, spălau ţarinile oamenilor. Trecând timpul pedepsei şi apropiindu-se ora în care avea să-şi stângă dorul arzător, o umplu o nelinişte şi o nerăbdare, încât se iscă un vifor şi o furtună grozavă, cerul se întunecă şi o ploaie curgea ca şi când ar fi fost menită să potopească lumea; oamenii de pe câmp fugeau să se ascundă pe unde puteau, când se auzi un glas răguşit şi disperat, strigând cu atâta putere, încât răsunau văile şi câmpiile:

*

Ceasul mi-a venit,

Dar voinicul n-a sosit,

Of, ce dor nesuferit!

*

Şi abia sfârşise aceste cuvinte, cu atâta patimă, şi iată un cal ca corbul vine în goana vântului, cu un voinic, şi se opreşte lângă iaz, un trăsnet şi un vânt, şi voinicul nu se mai vede. Zâna, mrejind, acuma, pentru acest tânăr, se hotârî a nu-l mai lăsa, ci a-l ţine pentru vecie lângă dânsa, de aceea îl duse într-o cămară şi-i dete o oglindă verde, în care, uitându-se el, se făcu pentru veci tânăr şi nepieritor. Atunci se iscă pe faţa iazului iarăşi un vânt, urmat de-un cutremur de pământ şi zâna dispăru cu voinicul şi cu palatul său. Chiar în acea clipă, secă şi iazul, căci pământul, despicându-se ca să ieie la sânul său pe zână, înghiţi şi apa iazului, şi-n locul unde fusese palatul zânei se ivi un izvor bogat de apă, pe care-l lăsă zâna ca răsplată pentru voinicii răpiţi.

*

Aceasta este povestea izvorului celui din deal, îmi zise bătrânul şi apoi îmi ură o „sănătate şi mulţumim de sfat“ şi se depărtă spre Suceava“ (Aurora Română, nr. 2/1881, pp. 25-27).


Comments are closed