Proze bucovinene: Vremuri de bejenie | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Vremuri de bejenie

Ion Grămadă Eroul Bucovinei

Ion Grămadă
Eroul Bucovinei

 

Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

*

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

*

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

*

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

*

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

*

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

*

- Da‘ voi ce faceţi pe aici?

- Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

- Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

- Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

*

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

*

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

*

- Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

- Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

- Ceva Muscali sunt pe aici?

- Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

- Dar norodul unde-i?

- S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

*

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

*

- Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

- Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

*

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

*

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

*

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

*

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

*

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

*

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

*

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

*

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

*

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

*

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

*

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

*

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

*

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

*

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

*

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

*

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

*

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

*

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

*

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

*

- Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“ (Junimea literară, nr. 1-3/1923).


Comments are closed