Proze bucovinene: Vacanţe
Mircea Streinul
Colegul meu, Dumitru Şperlea, era îndrăgostit. O ştia toată clasa, deoarece bunul meu prieten nu se sfiise să comunice faptul în mod oficial, adică de la catedră, în timpul unei pauze.
*
Numai că Dumitru era foarte nefericit în dragoste şi afecta în consecinţă tuberculoza, devorând cu o acidă pasiune zeci de lămâi.
*
Acest lucru n-o impresionase însă pe Liuş – şi Dumitru trebui să-şi schimbe tactica, adaptând maniera sportivă. Suferind însă un nou eşec, se hotărî să procedeze energic. Scrise o lungă scrisoare, înştiinţând-o pe Liuş că se sinucide, dacă nu va voi să-l salveze ea însăşi de la funestul gest.
*
În locul Liuşei apăru însă la „faţa locului” domnul Eustaţie Scorţea şi Grădina Publică înregistră un mic scandal, din fericire cu puţini martori, întrucât era ora mesei. Câţiva curioşi au văzut o umbrelă agitată, o pereche de ochelari căzuţi pe prundul aleei şi alte obiecte pitoreşti, cari protestaseră, pe rând, cu comprimată furie, împotriva neruşinării tineretului postbelic.
*
Dumitru nu se resemnă. O urmărea pe Liuş, îi trimitea scrisori copiate din romane epistolare, se inspira din corespondenţa oamenilor celebri şi adapta pentru uz propriu poezii din antologii cu copertă roză. De sărbători, îi trimitea Liuşei ilustrate cari înfăţişau o pereche îndrăgostită sub clar de lună. În vacanţe, se plimba înaintea ferestrelor de la casa domnului Eustaţie Scorţea şi, când o zărea pe Liuş, îşi scotea pălăria cu un gest larg de cavaler medieval… Însă nime nu-i arunca trandafiri de la fereastră…
*
Dumitru veni cu un aer foarte aferat. Schiţă un gest misterios, închise cu precauţie uşa şi, cu vocea scăzută, mă puse în curent cu proiectul său: voia să facă o serenadă Liuşei… El, Iosif Stareţu, Georgică Americanu şi Vlăduţă Făget. Mai lipseam eu…
*
– Ştii, trebuie să fim cât mai mulţi…
– Da’ eu cânt ca un cotoi călcat pe coadă!
– Eh! Asta nu importă… Trebuie să fim cel puţin cinci!
– Da’ dacă nu mă lasă ţaţa Lenţa?
– Dă-o dracului de babă!
*
De astă dată mă uitai eu dacă uşa e bine închisă. În salon era răcoare şi ştiam că ţaţa Lenţa putea să vină dintr-o clipă în alta ca să-şi facă somnuleţul de după-amiază, ferită de căldura obositoare din dormitorul ei.
*
– Dă-o naibei!, reluă Dumitru în şoaptă. Serenada o facem pe la miezul nopţii. Vii la gară, unde te aşteptăm. Încă una – era să uit! – facem chef mare pe urmă, la moara dracilor…
*
După cină, tata se retrase în odaia sa. Ţaţa Lenţa îi porunci Codolenei să strângă masa şi începu să citească o nouă fascicolă de roman. O muscă bâzâia somnolent, trezind atenţia pisicii, care se cuibărise pe un teanc de reviste ilustrate.
*
Ţaţa Lenţa nu era rea. Deşi avea înfăţişare bărbătească, totuşi ochii ei luceau blând şi cine ştie câtă poveste tristă nu ascundea în suflet, deşi căuta să pară energică şi – cum îi plăcea să spună – antisentimentală.
*
Odată – aveam vreo patrusprezece ani – a descoperit, între un manual de zoologie şi un atlas istoric, „Paul şi Virginia“.
Ţaţa Lenţa s-a-ncruntat şi mi-a dat sfatul:
*
– Să nu mai citeşti de astea! Ai timp. Eu am citit istoria asta neserioasă la treizeci de ani. Pentru tine sunt „Cuore“, „Păţaniile lui Ţăndărică“, „Robinson Crusoe“… Ai înţeles, Nicodime? Paul şi Virginia au fost doi desmăţaţi, de la cari nu trebuie să iei pildă!
*
Totuşi, a doua zi, ţaţa Lenţa era cu ochii plânşi; recitise “Paul şi Virginia”…
După moartea mamei, ţaţa Lenţa se stabili la noi. Tata era prea ocupat cu gospodăria ca să vadă şi de mine şi, de aceea, mă încredinţă în mâinile bătrânei mele mătuşe, care mă crescu cu dragoste, făcându-mă să iubesc atât de mult casa noastră…
*
Ţaţa Lenţa nu mai citi însă mult. Vedeam că o apucă somnul. Înainte de a se culca, voia să facă obişnuita inspecţie prin odăi. Trecurăm întâi prin salon, unde era totul în ordine, apoi ne duserăm în bucătărie – şi acolo era totul la locul său; în odaia mea, ţaţa Lenţa descoperi urme de scrum pe covor. Dădui vina pe tata şi ne continuarăm drumul: ţaţa Lenţa cu lumânarea în mână (îmi făcea impresia unei căpetenii de piei roşii în expediţie războinică), iar eu după dânsa.
*
Deschise brusc uşa de la cămăruţa Codolenei, care simula un somn greu, cu sforăituri prea exagerate ca să pară verosimile. Ţaţa Lenţa n-avea simţul nuanţelor, aşa că închise uşa.
*
Apoi ieşirăm în pridvor. Mătuşa mea aruncă o privire cercetătoare în întunericul ogrăzii. Îşi încordă auzul, însă nu prinse nici un sgomot suspect, aşa că îmi spuse noapte-bună şi se duse să se culce.
*
Erau orele zece. Mai aveam timp până să mă duc la gară. Deschisei fereastra şi stinsei lampa. Mă întinsei pe aşternut şi începui să gândesc lucruri absurde, imaginând întâmplări imposibile, unele de grandios eroism, pentru a înşela timpul până la miezul nopţii, când urma să-i întâlnesc pe trubaduri.
*
Noaptea era destul de întunecată, căci luna nu răsărise încă. Din cauza asta, puteam zări prin fereastră că stelele erau mai clare, luminând mai intens printre crengile teilor, pe cari le înghirlăndau.
*
Aerul proaspăt pătrundea în odaie, încărcat cu miresme de iarbă şi fructe coapte, puse ziua la soare ca să se usuce.
Auzeam, în răstimpuri, paşii câinelui în ogradă, sub fereastră. Un greieruş îşi concretiza melodia în cri-cri-ul său agonizant. Vuietul nelămurit al nopţii stăruia: lătrat de câini, din când în când o căruţă pe drum, nechezat de mânji lăsaţi în ţarcuri, câte un miau prelung de cotoi – totul se amesteca într-un fel de cântec straniu şi plin de nelinişti.
Şuierul trenului de douăsprezece fără un sfert mă grăbi la întâlnire.
*
Serenada decurse normal. Liuş aprinse trei chibrituri, în semn de mulţumire, şi ne-am cărat. Dumitru mă strângea fericit de braţ.
Luna răsărise, acuma, şi drumul curgea domol printre garduri, ireal de alb, poticnindu-se din când în când pe câte un podeţ.
Georgică Americanu, Iosif Stareţu şi Vlăduţă Făget o luară înainte, spe moara dracilor. Dumitru şi cu mine rămaserăm mai în urmă. Nu vorbeam: era noaptea aşa de frumoasă…
Ajunserăm în dreptul gospodăriei de lângă uliţa care duce la biserica unită.
*
– Se-ntorc „ştudinţii“ de la cântat, ţâşni un glas de la portiţă.
– Tu eşti, Malena?, zise Dumitru şi se apropie cu mine de fata pe care o interesau „studinţii“.
– Eu, domnişorule Dumitru. Am ascultat cântecul vostru. S-a auzit până aici. Da’ n-a fost tocmai frumos…
– Mda?, se oţărî prietenul meu. Nu l-ai auzit bine.
– Se poate, admise fata şi ieşi în drum, astfel că-i putui vedea faţa.
*
Malena zâmbea: se bucura de lumina lunii. Arcui un gest cu mâna şi cuprinse castanul de la poartă.
Şi am început s-o iubesc pe Malena.
*
Pe la orele două, ieşeam din cârciuma poreclită, prin nu ştiu ce capriciu, „moara dracilor“. Vlăduţă, Iosif şi Georgică o luară spre casele lor.
În dreptul bisericii unite, Dumitru mă opri:
*
– Uite: banca asta aşteaptă pe cineva.
Dumitru se apropie de banca de înaintea curţii bisericii, îşi scoase pălăria şi se închină:
– Bună seara, domnişoară… sau doamnă bancă…
*
Spuse cuvintele acestea cu atâta încredere şi seriozitate, de parcă s-ar fi aşteptat ca banca să răspundă salutului. Desiluzionat – banca se posomorâse (un nor acoperise pentru o clipă luna) – Dumitru îşi puse pălăria pe cap.
– Să ne aşezăm, îi zisei. Mă dor picioarele.
Îmi aprinsei o ţigară.
*
– Fumezi?
– Da, Dumitre… Îmi place luna şi o reproduc miniatural în vârful ţigării…
– Ţţţ! Mai du-te dracului cu comparaţiile astea! Vârf de ţigară: luna… Parcă ar fi un spirit englez… Râzi de-abia a treia zi după ce l-ai auzit?
Apoi, ca pentru sine:
– Tare-o iubesc pe Liuş…
– Şi eu iubesc…
Dumitru sări de pe bancă:
– Nu-ţi dau voie! Liuş e a mea. Asta-i trădare! Să-ţi fie ruşine! Te credeam prieten…
– Stai, bre! Că n-o iubesc pe Liuş. Am spus „şi eu iubesc“, nu „şi eu o iubesc“… Iubesc pe alta. Pe Malena…
*
Aveam vizită. Venise Mihnea, prietenul şi colegul meu Mihnea, poetul clasei. Fusese şi în vacanţele trecute la mine. Îi plăcea să doarmă în şură (mie nu-mi dădea voie ţaţa Lenţa) şi să citească mult.
*
Mihnea îmi aduse din Cernăuţi un întreg cufăr de cărţi şi prima zi o petrecurăm răsfoind reviste vechi, pe cari le pogorâi – spre indignarea ţaţei Lenţa, căci revistele erau pline de praf – din lada cea mare din pod.
Spre seară, făcurăm o mică plimbare în grădină şi stăturăm la taifas, aşezeţi turceşte lângă un strat de garoafe.
*
I-am confiat iubirea ce-o nutream pentru Malena, aducându-i la cunoştinţă că nu pot trăi fără ea. Mihnea mă supuse unui sever interogatoriu. Lipsea numai procesul-verbal, căci aş fi avut deplina impresie că mă aflu în faţa unui comisar poliţienesc sau a unui judecător de instrucţie.
– Vom vedea ce vom face, îşi încheie, la pluralul majestăţii, Mihnea interogatoriul.
Seara cobora, acuma, de pe coline, insinuantă şi înstelată, ceea ce îl determină pe prietenul meu să exclame cât putu mai tare, deşi cred că grădina nu ştia franţuzeşte:
– Tu reclamais le Soir; il descend; le voici…
*
Apoi, Mihnea schimbă vorba şi-mi spuse că o revistă din Cernăuţi i-a publicat o poezie. L-am felicitat şi ne-am continuat plimbarea printre straturi, urmaţi de Dulău, câinele tatii, în timp ce se aprindeau tot mai multe stele în sat.
După ce am cinat, am ieşit din nou în grădină. Cerul se înnorase şi mi se părea atât de jos, că l-aş fi putut atinge cu mâna. Nu era vânt şi văzduhul părea un lac liniştit.
Vorbirăm multe Mihnea şi cu mine; nădejdi de oameni tineri, cărora le plăcea o carte frumoasă, o vorbă bună şi entusiasmul pentru muncă.
*
Prietenul meu îmi recită poezii (cine nu ştie cât de frumos e să asculţi versuri sau poveşti prin întuneric) şi de-abia puturăm băga de seamă că începuse să plouă molcum – ca o revărsare de binecuvântări.
Ieşirăm din grădină şi ne refugiarăm în podul şurii, unde Codoleana pregătise, de cu zi, culcuşul lui Mihnea. Stropii de ploaie băteau în şindrila acoperişului. Fânul răspândea miresme campestre. Ne lungirăm pe cergă şi ascultam cântecul pământului fericit de ploaia mănoasă.
*
Poate era s-adorm când mă chemă Mihnea. Tresării. Mă bucuram că venise la fereastră. Mă întrebă:
– Vrei să mergi cu mine?
*
Nu l-am întrebat încotro, ci i-am răspuns că da. Mă îmbrăcai repede, sării prin fereastra deschisă şi ne-am făcut vânt peste gard, căci portiţa scâţâia îngrozitor când o deschideai.
Trecurăm tăpşanul şi o luai după Mihnea, spre podul covaciului. Podul acesta îşi avea povestea. O ascultasem de multe ori: se aţinea pe acolo diavolul; venea pe la miezul nopţii şi-şi fuma în tihnă luleaua. Ca să nu sperie prea mult pe trecătorii nocturni, îşi lua înfăţişarea unui neamţ scund şi durduliu, având grijă să-şi transforme coada într-un elegant baston de bambus. Caii îl simţeau însă şi făceau zâmbre până să treacă podul…
*
– Mihnea, tu nu te temi să treci singur podul covaciului?
– Am optsprezece ani!, îmi replică tăios prietenul, deşi ştiam precis că n-are decât şaptesprezece.
*
În apropierea podului, o luarăm prin porumbişte. Luna răsărea. Pe vale se aşternea încet pâclă. Câteodată mă împiedicam de bostani şi răcoarea lor îmi săgeta plăcut picioarele goale. Sărirăm peste părăoaş şi, după puţin, ajunserăm iarăşi la drum, dincolo de podul covaciului.
*
– În definitiv, îl întrebai pe Mihnea, încotro mergem adică?
– La Malena.
– La Malena?
– Da, la Malena… Părinţii ei au plecat la Rădăuţi cu de vânzare… Malena e singură acasă sau aproape singură, căci mătuşa ei nu contează, deoarece desigur că doarme dusă… Ori poate nu vrei să mergem la Malena?
– Cum să nu vreau, Mihnea? Cum să nu vreau? Dac-ai şti cât de fericit sunt! Mergem doar la Malena…
*
Drumul până la poarta cu castan îl făcurăm cât ai fuma un sfert de ţigară.
– Du-te, Nicodime…
– Un moment, Mihnea… De unde ştii că e singură acasă?
– Las’ că m-am interesat eu!
Şi prietenul meu dispăru după încârnitura drumului.
*
Intrai în ogradă şi-mi veni să mă închin în biserica vegetală (nucii se bolteau larg). Câinii lătrau. Lumina din casă se stinse.
Scările văzduhului erau coborâte de razele stelelor risipite cu dărnicie pe mările cerului părut aproape. Nucii tămâiau cu mirozna lor tare şi jilavă. Pământul fremăta de viaţa nopţii, uriaşă, calmă totuşi. Azurul scufunda uneori câte o fărâmă lucitoare. Nori alburii se alintau deasupra colinelor domoale ca un gest de om bătrân. Casa era albă în bătaia lunii; pridvorul adăpostea viţă sălbatică. Paşii mi se afundau în iarba ogrăzii, grea de rouă şi lucioasă.
*
După un timp, ieşi Malena. Se duse lângă fântână. Privi cerul şi îşi coborî, apoi, privirea, urmărind căderea unei stele.
Mă apropiai. Mă zări fără să tresară şi zâmbi:
– Ai venit?
– Da, Malena… Malena”.
*
***
*
– Asta a fost povestea mea, prietene.
Nicodim tăcu. Îşi netezi părul de la tâmple şi îşi aprinse o ţigară.
Se întunecase acuma. Focul din sobă zugrăvea peretele cu înflorări luminoase.
*
Aveam impresia că fereastra ademenea fluturi enormi, cenuşii, cari ar fi vrut să pătrundă în odaie. Desluşii, totuşi, că nu erau decât frunze, pe cari vântul le smulge din cireşul de la poartă.
Ploua mărunt; ploaie de toamnă…
*
– Şi, totuşi, – reluă Nicodim – dragostea mea n-a fost profundă, tumultoasă. Îmi aduc aminte cu seninătate de această iubire a mea, aşa cum îmi aduc aminte de lanurile de grâu, de teii de lângă fântână sau de norii de odinioară… Spun „norii de odinioară“ pentru că numai pe acei ai tinereţii mele îi cunosc. De câte ori nu priveam norii alburii de seară! Acuma n-am timp să-mi ridic ochii spre cer… Dosarele clienţilor mei şi, mai ales, ale clientelor mele – sunt doar specialist în divorţuri! – nu mă lasă în pace…
*
Nicodim goli păhărelul de vin chilimbariu şi mai spuse:
– Păcat că oamenii nu vreau să mai privească norii şi stelele… Poate că ar fi mai buni…
*
Nicodim îşi aprinse altă ţigară şi oftă uşor, aşa de uşor încât de-abia auzii.
Afară ploua mereu, parcă de veacuri, ploaie nesfârşită.
Era toamnă cu flori de apă pe geamuri, înroşite de jarul din sobă.
*
Şi noi ascultam plânsul prelung al toamnei… (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pp. 85-91).