Proze bucovinene: Spre ţărmul de lumină | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Spre ţărmul de lumină

George Antonescu

George Antonescu

 

Sub lumina târzie a ultimului pătrar de lună, Radu îi adună pe toţi băieţii împrejurul său. Erau, acuma, împreună cu cei ce s-au adăugat pe drum, treizeci şi şase. De toate vârstele, de la copilandri de şcoală până la holtei buni de cătănie sau cu cătănia făcută, cum era Niculai a lui Cosma, Ionică a lui Toader, Dumitru Vasian şi Pricochi Sumanari.

*

Aceştia, după ce „instruiseră“ pe băieţi în mânuirea armelor, procurându-le unora pistoale, veniră ei înşişi înarmaţi cu carabine sprintene şi încinşi cu bogate chimire cu cartuşe.

*

Radu fusese de părere să nu-şi ia nimeni decât haina pe sine, sub care să poată ascunde un odor al credinţei, o cruce, o iconiţă ori un steguleţ tricolor. „Ne ajunge Sfânta Cruce“, spunea el. „Noi m-avem nevoie de nici o armă“.

*

Până la urmă, însă, trebui să cedeze insistenţei celor patru flăcăi, care se arătau mai îngrijoraţi în faţa nebănuitelor primejdii ce-i aşteptau la această îndrăzneaţă încercare de trecere a frontierei.

*

Admise, deci, ca băieţii să poartă arme, dar, înainte de a porni, îi mai reţinu, câteva clipe, în adăpostul tăinuit ca să le dea unele îndrumări. Le vorbi în şoaptă:

– Pornim cu Dumnezeu… Ieşiţi de-aici, ne vom împrăştia ca să ne putem strecura mai uşor… Ne aşteaptă, poate, clipe grele… Căutaţi să nu daţi greş cu nici un pas, cu nici o mişcare. Mergeţi cât se poate de liniştit, cu multă băgare de seamă… Adulmecaţi, întâi, ca dulăii, roată împrejur… Apoi vă repeziţi… Nici o vorbă, nici un gând fără rost… Dacă se întâmplă ceva, nu vă folosiţi de arme, decât de chibzuială… Să ne apărăm mai mult cu crucea, decât cu arma. E mai sigur!… Pe urmă, dacă nu s-o putea şi nu s-o putea, faceţi cum vă va lumina bunul Dumnezeu!… Orice greutăţi ni s-ar ivi în drum, noi trebuie să trecem! Vedeţi în depărtare, dincolo de apă şi luncă, plopul acela înălţându-se la marginea ogoarelor? Mâine, până la amiază, trebuie să fim acolo… Cine ajunge întâi urcă până în vârful copacului şi înfige tricolorul. Va fi un semn pe care îl vom înţelege numai noi… Fiecare va căuta să ajungă numaidecât, în timpul cel mai scurt. Cei sosiţi mai degrabă vor aştepta lângă plop până ce vor veni toţi camarazii… După trecerea primejdiei, trebuie să fim iarăşi la un loc, cum suntem acuma. Acolo, în pământul liber al ţării noastre, primul lucru ce-l vom face va fi un popas la biserica cea mai apropiată, ca să ne rugăm pentru noi şi pentru părinţii noştri, rămaşi în urmă…

*

Băieţii îl ascultară într-o tăcere adâncă. La cuvintele mai grele ale camaradului lor, aprobau doar cu hotărâte înclinări de cap. Atunci, ochii tuturora scânteiau ciudat în lumina ştearsă a lunii ce se sfârşea îngânată de pâlpâirea stelelor, iar mâinile se strângeau puternic pe puşti şi pe pistoale.

*

Împărţiţi în grupe de câte trei-patru, tineririi coborâră costişa, ocrotiţi de întunericul cuibărit în frunzişul bogat al capătului de pădure tânără, care, în partea asta, prin tufanii umbroşi, face legătura cu lunca deasă a Prutului.

*

Cei patru flăcăi primiră fiecare comanda unei grupe de băieţi. Tot aşa şi elevii de liceu mai răsăriţi, mai cu pricepere, aveau în grija lor câte trei-patru inşi din clasele inferioare.

*

Porniră răsfiraţi, ca în linie de bătaie, pe distanţă largă, depărtându-se o grupă de alta din ce în ce mai mult, toţi, însă, nelăsând din priviri coloana alburie a plopului bătut de lună, dincolo…

Radu avea în echipa lui pe Iliuţă Grâu şi pe Nichifor Zare.

*

Despărţit de grupurile celorlalţi camarazi, stătu câteva clipe în loc şi ascultă. Auzi, un timp, paşii celor care se îndepărtau, apoi liniştea cuprinse iarăşi întreg ţinutul.

– Haidem!

*

Mâine dimineaţă ori poate încă în zori, îi va vedea acolo… Doamne, de-ar avea norocul să-i vadă pe toţi!… Era convins că va merge bine. Băieţii erau toţi unul şi unul. Avea încredere în ei…

Potecile acestea – se spunea – erau, acuma, aproape neumblate… Locul ales pentru trecere nu era atât de păzit. Mersese vestea despre adâncimea râului în partea aceea. Iar văgăunile săpate de puhoaiele dezgheţurilor şi ale ploilor, oricât de întortochiate, erau socotite inaccesibile fugarilor, căci acestea, pe lângă că duceau către partea cea mai adâncă a Prutului, erau toate îngrădite cu câteva rânduri de sârmă ghimpată, la înălţimea de două-trei staturi de om.

*

Radu ştia că nu trebuie să deie acestor argumente prea multă crezare, totuşi, alese aici locul de trecere, după ce el însuşi se strecurase, cu o zi înainte, ca să-l cerceteze.

Cât de stranie îi părea, acum, toată regiunea!

*

Asta era pădurea copilăriei lui dragi? Asta era lunca hoinărelilor din vacanţele de vară?… Avea impresia că se află într-un ţinut cu totul nou, nemaivăzut, străin… Copacii aceştia ursuzi ca nişte arătări iscoditoare, râpile acestea căscate ameninţător… Nimic nu mai era ca înainte. Zadarnic s-ar fi amăgit că schimbarea asta nu era decât o stare de surescitare a nervilor… Îl stăpânea tot mai mult convingerea că aspectul de pustiu, pe care îl aveau împrejurimile atât de pline de viaţă odinioară, era pustiu aievea. Duhul rău, adus de stăpânirea străină, se întindea pretutindeni, stigmatizând lucrurile, locurile, oamenii cu pecetea morţii. O viziune de apocalips, de care nu scăpa decât visând la meleagurile cu soare ale copilăriei apropiate. Astfel, îi părea că se vede pe sine şi pe prietenii care îl însoţesc haiducind prin coclauri, cu sufletul fermecat de basmele vii ale codrului…

*

În bătaia gândurilor, Radu nici nu băgă de seamă cât au mers.

Vâzându-se, deodată, singur, chemă încet camarazii grupului, care îi răspunseră, unul din dreapta, altul din stânga. Erau pe aproape, în desiş.

*

Cornul lunii făcuse şi el o bună bucată de drum, înălţându-se, acum, deasupra copacilor bătrâni.

– Hai, Iliuţă, ce te-ai oprit? Hai încoa‘!…

*

Iliuţă îşi pipăia pieptul de jur împrejur: îi era grijă de steagul şcolii. Mult s-a rugat până ce Radu, comandantul, i l-a dat lui să-l ducă dincolo… Îl purta înfăşurat pe trup, pe sub cămaşă. În salturile peste pâraie, peste gropi, în frecuşul cu tufanii, se temea ca nu cumva să-i alunece din sân şi să-l piardă.

– „Steagul nostru drag!“, gândea el, de câte ori îl revedea, în amintire, fluturând frumos în bătaia vântului ca un curcubeu de mătase. Era o cinste pe care domnul director o hotărâse numai pentru cel mai bun elev din toată şcoala. Numai acela avea dreptul să ridice tricolorul în faţa şcolii, la zile mari. Până ce se ivea altul, care să-l întreacă şi să-i ia locul.

*

De doi ani, numai el l-a înălţat întruna. Îi era atât de drag, încât pe un coleg rău, care spusese, odată, nişte cuvinte urâte despre steagul şcolii, îl bătu până îi dădu sângele pe nas. Iar când directorul, căruia i se aduse aceasta la cunoştinţă, hotărî să-l pedepsească, luându-i onoarea de-a mai ridica drapelul, Iliuţă plânse cu atâta durere încât se îmbolnăvi grav, trebuind să rămână acasă mai bine de o săptămână. Slăbise ca un schelet… Dureri de cap şi dureri de cap. Şi plângea întruna… Noaptea, vorbea şi ţipa prin somn: „Lăsaţi-mi steagul! Nu dau tricolorul, fugiţi de aici, nu dau!…“. Până ce tatăl, neştiind ce să mai facă, lăsă drumul doctorilor şi se duse, foc de mânie, la şcoală.

*

Când tata veni acasă, împreună cu directorul, care îl asigură că n-a pus pe nimeni în locul tău, că tot el rămâne la drapel, Iliuţă se însenină deodată, ca prin minune. Se ridică vioi din pat şi merse drept la domnul director, de-i sărută mâna, zâmbind printre lacrimi mari de bucurie.

Când au venit bolşevicii, era vacanţă… Directorul şi învăţătorii plecaseră. Primul gând al lui Iliuţă a fost: drapelul.

*

Într-o seară, se furişă la şcoală şi-l rugă pe bădiţa Vasile, îngrijitorul, să-i descuie cancelaria.

– Nu se poati!, îi strigă acela cu frică. Au pus aiştia peceţi pe tăti uşile… O‘ţ‘că pe care l-or prinde că le-o rupt îl puşcă…

– Lasă-mă numai să le văd!…

*

În gândul său îşi spunea Iliuţă: „Nu mă duc eu, fără steagul şcolii, de-aici“…

Cercetă de-aproape peceţile: fâşii de hârtie, late de două degete, lipite curmeziş peste închizătura uşilor, iar pe capetele hârtiilor câte un bumb de ceară roşie… Nu se putea intra, deci, fără să se rupă hârtia sau…

*

Iliuţă se oprin în uşa cancelariei:

– Bădiţă Vasile, stai colea, în prag, şi te uită să nu vină cineva… Îndată-s gata!

Vasile făcu ochii mari de frică. Dădu să-l împingă în lături, dar Iliuţă stărui:

– Vezi hârtia şi peceţile? Ai să le găseşti neatinse…

*

Îngrijitorul se opuse mai mult de formă. La stăruinţa băietanului istuia („Bată-l norocul să-l bată, că drag mi-i urâtu’ ista di stegari!”), se postă în prag, făcându-se că n-aude, n-a vede. Îi erau ochii şi urechile numai la drum…

*

Iliuţă udă puţin hârtia cu salivă, până se muie cleiul. Desprinse uşor un capăt al hârtiei, cu tot cu pecetea de ceară, şi descuie uşa. Intră ţintă la drapel, pe care îl zări în colţ. Cât a-i clipi, îl desprinse de pe lemn şi-l pături la sân. Apoi, o zbughi afară, lipind frumos sigiliul, cum a fost. Îl îmbrăţişă pe bădiţa Vasile şi „te duci, băiete!”.

*

Departe, în drum, i-a părut rău că n-a mai luat ceva din lucrurile scumpe ce erau acolo: icoana Domnului Hristos, chipul Regelui, o fotografie mărită cu copiii şcolii, în care e şi el, în mijloc, lângă domnul director… Dar nu avuse timp pentru toate… Inima îi era mai mult la steagul lui!…

– Sst, sst! Nichifor, Iliuţă! Haideţi pe-aici!

Gândurile încurcau paşii băieţilor. Însă Radu nu-i lăsa să se rătăcească.

*

La chemările şoptite ale comandanţilor, care îşi controlau, din când în când, „efectivul“ grupelor, băieţii îşi reveneau din visările lor, din gândurile plimbate, o clipă, prin meleagurile copilăriei, din planurile de viitor ce se făceau pe măsură ce coloana de lumină a plopului bătut de lună, dincolo, părea tot mai aproape“ (Revista Bucovinei, nr. 4/1943, pp. 192-196).


Comments are closed