Proze bucovinene: Nevoia | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Nevoia

Procopie Jitariu

Procopie Jitariu

 

Haizaşul de tinichea de pe casă şi hambare, bălţi de argint în bătaia soarelui. Stogurile de fân de după şură, câte două-trei la un loc, babe groase, pântecoase, adunate la sfat, iar pocliturile ticsite până sus cu snopi de pâne albă, turnuri de aur. Dintre frunzele ruginite ale păduretului de must de la portă, cumpăna fântânii, cu prăjina găleţii aninată de vârf, deget ridicat pieziş spre cer, spune că belşug, fără voia Celui de Sus, nu se pomeneşte. Gardul grădinii şi al curţii, împletit din cununi de cepuri de brad lungi, subţiri, dar vânjoase, streşenit cu draniţă scurtă, e fără pereche în tot satul.

*

Până şi copiii ştiu că aici locuieşte Dumitru, chiaburul. Şi străinii, oricât de departe ar fi ei, chicesc numaidecât că în acareturile acestea îşi are sălaşul un bogătaş.

*

Sătenii, desculţi şi histrioni de li se văd oasele prin cămeşă, când le sar în ochi stropii de lumină de pe acoperişurile lui Dumitru, apasă mai îndesat talpa goală pe prundul ascuţit al uliţii şi ţâşnesc cât colo, a ciudă, scuipatul printre dinţi. Femeile, cu traista pusă-n umăr ca-ntr-un cui şi cu secera sau coşărcuţa de merinde în cotul braţului, aruncă ochii ca nişte suliţe înveninate printre leaţurile porţii şi cotrobăiesc la repezeală ograda plină de galiţe a lui Dumitru.

*

– Aista, drept să-ţi spun, are ce-ndopa; poate trăi cât Hâga!, îşi descarcă una dintre ele năduful.

– Nu purta grijă, fată hăi, că dumnealui ţine post negru; de zgârcit ce-i, îşi mănâncă şi untul de pe pieptene!, se răcoreşte alta.

– Lasă, măi femeie, că bun îi Dumnezeu!, oftează vecina, ridicându-şi ochii de oaie gălbăgită spre cer. S-a răsturna şi el într-o zi mare şi devreme ca o răchită scorburoasă!

– Bine zici!, întăreşte alta. Că Ioniţă, fecioraşul lui, e un târâie-brâu şi-un pierde vreme cum nu se mai găseşte altul în şepte sate…

– Dumnezeu tot face el, într-un fel, dreptate; nu dă toate bunătăţile unui singur om!, dondăneşte cumătra.

– Adevărat vorbeşti, că Dumitru de prăşit, de cosit plăteşte. De dus la moară, servitor; de dus lemne din pădure, hargat; doar comanda de-o ţine-n capul lui, încolo tot cu străini se-nconjură.

– Un sfânt ţi-a ieşit din gură!, adevereşte, ascuţit, vecina. Că Ioniţă, un fluşturatic, numai de cheltuit şi de irosit îi bun.

– Banii strângătorului, în mâna cheltuitorului, de cându-i lumea şi pace bună!, încheie vorba femeile.

*

Şi multe alte răutăţi zboară cu plăcere din gura oamenilor necăjiţi peste poarta lui Dumitru. Uită, însă, unii oameni că averea n-o aduce niciodată apa şi nu voiesc să priceapă, nici în ruptul capului, că munca braţelor, fără conducerea minţii, de cele mai multe ori e stearpă, lipsită de roade, pentru că unde nu-i cap e vai de picioare.

*

Cu-un cuvânt, casa omului, casa melcului. Melc de soi, scoică minunată; om netrebnic, vorba cântecului: nu-i nimică la bordei, numai putregai de tei.

*

Dumitru-şi poartă toată avuţia-n suflet. O are-naintea ochilor întreagă, în orice clipă. Îi stă-n faţă limpede ca o jucărie-ntinsă pe masă. Îi vede clar lipsurile, îi simte cu durere trebuinţele, îi împlineşte imediat neajunsurile, nu numai cu braţele lui, ci, foarte adesea, cu mâini străine, conduse, însă, şi supravegheate de capul său de gospodar, prea bine ştiind că-n nădejdea slugii dai de fundul pungii.

*

Sărăntocii care-l pizmuiesc, trântorii care-i poartă sâmbetele, desculţii şi dezbrăcaţii care păzesc pomenile şi praznicele, fluşcarii care rod pragul crâşmei nici nu bănuiesc ce bătălie crâncenă duce Dumitru cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai gospodăriei. Vara, seceta nu-l lasă să doarmă. Iarna, gerurile uscate, care-i ucid semănăturile, îi toarnă fiere-n bucate. Toamna, boliştea-n vite îi întunecă zilele; ploile, care-i putrezesc holdele secerate, îi acesc viaţa. Prăşitul şi cositul la vreme nu-i îngăduie să se-mbrace ca lumea; doar cu mare greu de se fură şi el, din când în când, la o sfântă biserică, unde-şi are strana între cei dintâi epitropi.

*

Şi vânzoleala aceasta îl fierbe pe Dumitru încă din tinereţile sale. Câmpurile, casa, acareturile, livada şi vitele de rasă sunt semnul şi pecetea răsărite din trânta sângeroasă cu necazurile fără sfârşit, pe care acuma le-a îmblânzit şi le-nhămat la gospodăria sa. Din luptă, Dumitru s-a ales nu numai cu sălaşul său de om înstărit, dar şi cu dorinţa aprigă, ascunsă-n miezul inimii, ca unicul său fiu, Ioniţă, să fie scutit, pentru totdeauna, de războiul ce se cere dus zilnic cu duşmanii de moarte ai oricărui lucru omenesc frumos şi de folos.

*

De aceea, băiatul chiaburului a crescut ca un miel care suge la două oi. S-a ridicat ca o floare-n fereastră, nu l-a atins nici măcar vântul. S-a-nzdrăvenit ca un mânz de sămânţă. Zburdălnicia şi jucăriile au fost pâinea lui cea de-a pururea. Pentru părintele său, însă, rămas de timpuriu văduv, fiecare cuvinţel al băiatului a fost poruncă dumnezeiască, fiecare scâncet, alarmă, fiecare mişcare, primejdie.

*

Ioniţă acuma-i băietănaş. Sub nas îi încreţeşte puful. Îşi pune magheran la pălărie şi-şi încinge mijlocul cu brâu ales. De sărbători, se-ncalţă cu ciubote creţe. Viaţa lui are două aripi: una, mâncarea bună şi la orice timp; alta, scripcari şi joc cu fete şi băieţi de seama lui. Livada părintească, drumul împărătesc, cărările-n luncă, la scăldat, plaiul în pădure, după mure, uliţa şi sala de joc din sat, lui i se par toate totuna: locuri foarte frumoase, făcute de Dumnezeu anume pentru ca să se bucure şi să se veselească.

*

Tatăl său îl mai îndeamnă la sapă, la plug, la pădure, dar Ioniţă îşi plăteşte urechea, zicând că nu ştie, că nu se pricepe şi că n-a făcut, încă, aşa-ceva.

*

Chiaburul, simţind cam încotro merg treburile şi înspăimântat de norocul gospodăriei, şi-a luat, într-o dimineaţă de toamnă, băiatul din scurt şi, mai în şagă, mai într-adins, îi zice:

– Dragul meu fecioraş! Oaia care nu dă nici lapte, nici lână, vine tăiată. Mărul care nu face decât umbră vine aruncat în foc. Dar omul care umblă tot timpul handra, de ici, colo, şi din mânile căruia nu iese nici un lucru de hasnă, oare cu el ce se-ntâmplă?

*

Băiatul, om de viţă, n-a întors vorba. A înţeles cuvântul părintesc şi a rămas smerit pe scaun.

– Vezi, dragul tatii, lungeşte Dumitru vorba, hargaţii, doi, la cules păpuşoi; doi, la strâns barabule, iar cel mai mic e cu vitele în ţarină, şi noi, pe lângă vatră: la trunchi, nici un lemn, ca la casă pustie…

*

Fecioraşul, molcom, cu ochii-n pământ, ca un nevinovat.

– De aceea, zice tatăl mai departe, înjugă boii la car, treci apa şi du-te peste Vale şi adă un car de lemne!

– Cunosc drumul în pădure, sare băiatul ca slobozit din cătuşi, c-am fost, ast-vară, cu nişte prieteni după fragi, şi m-aş duce bucuros după lemne, dar nu prea ştiu să-ncarc şi mă tem că n-oi putea coborî carul la vale.

– N-ai nici o grijă, îl încurajează bătrânul. Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, Doamne fereşte, strigă Nevoia să-ţi ajute, pentru că, s-o ştii de la mine: Nevoia-şi are casa lângă hârtoapele din pădure.

*

Băietanul, nici una, nici două, înjugă sprinten boii, îşi pune pălăria cu magheran pe-o ureche şi, hăis Brezilă, cea Rotilă, cu carul, după lemne în pădure.

*

O ia de-a dreptul prin ţarină, trece Moldova pe-o ţurană, urcă-n pădure pe un drum priporos şi hotropos, de s-au făcut şi el, şi juncanii pic de apă. I se bătea inima-n piept de să zboare afară, nu alta. Îşi şterge fruntea cu poala cămeşii, dejugă boii, le pune dinainte un braţ de otavă să mai turiştească, şi el s-apucă să încarce zdravăn un car de lobde una şi una. Iarăşi îşi zbiceşte obrazul cu mâneca şi, apoi, îşi aruncă privirea peste copaci, peste ţarini, peste apă, peste lunci. Pe sub frunzele ca de catifea roşă de pe creanga unui făgan gros cât un ştiubei, îşi vede, departe, pe coastă, în faţa soarelui, satul înhobotat într-o păioară subţire de ceaţă albăstrie. În mijlocul comunei, rândul întunecat de brazi. La poala lor, mică şi vânătă ca o broască, biserica. Mai la margine, un ciob strălucitor de oglindă, haizaşul casei părinteşti.

*

– De m-aş vedea mai degrabă-acasă!, oftează băiatul.

Îşi dă, apoi, pălăria pe ceafă, înjugă boulenii şi-o porneşte cu carul încetişor la vale. Drumul, ca drumul de pădure: dintr-un iezer ies roţile şi-n altul se bagă. Numai bine trec roţile de dinainte peste un pietroi, şi cele din urmă se şi-ncurcă-n nişte rădăcini cu mii de mustăţi. Şi carul se hurducă din toate-ncheieturile, parcă clocoteşte. Lemnele năzuiesc să sară din coş şi s-o ieie la fugă pe coastă, unul după altul, ca mieii, primăvara. Fecioraşul nu prea ştie mâna boii şi, de sfială, îi curg sudorile gârlă. Dup-o bucată de vreme, iată şi Bâlcoaia; pârâul săltăreţ rătează drumul de-a curmezişul. Malurile lui de piatră ascuţită fac o văgăună adâncă şi-ngustă numai de-un pas voinicesc. Roţile de dinante coboară cu băgare de seamă în albia apei şi, opintindu-se boii să scoată carul din părâu, ies repede pe malul dimpotrivă, dar, în acelaşi timp, cele de dinapoi cad cu greutate, ca de pe prag, în groapă. O pârâitură aspră, de parcă cineva ar fi frânt în genunchi un mănunchi de vreascuri uscate, scapără, pe neaşteptate, în urechea băiatului. Boii opresc scurt, ca din bici. Feciorul se uită speriat la carul lăsat, tam-nesam, într-o parte: roata din stânga, grămadă-n baltă. Spiţele şi ciolanii, un braţ de vergele zdrelite; butucul, crăpat în trei; şina şi bucşa, turtite, mai la o parte. Băietanului i se face negru-naintea ochilor. Se apropie de car, pune mâna pe drăghinar. Vrea să ridice coşul. Carul, greu, lut, nu alta.

*

– Am pus-o de mămăligă!, gândeşte omul şi se scarpină în cap.

Dup-o clipă, însă, băietanul se-mbărbătează, îşi pune mâinile-n şold şi se uită-n dreapta, în stânga, în toate părţile: tulpini de fag, netede ca obrazul, tulpini de brad, zgrunzuroase şi roşcate, de mesteacăn, albe şi drepte ca nişte lumânări. Printre ele, jos, ferigi, cozi de cucoş, pipirig, smeuriş; ba-ntr-o poieniţă, o ciurdă de bureţi, toţi într-un picior, cafenii, roşi, vineţi, curat umbreluţe de domnişoară. Sus, deasupra, vântul amesteca domol frunzişul cum e mura al fagilor cu cel de aur al mestecenilor şi cu buratecul cetinelor.

*

– Frumos!, îşi spuse flăcăul. Dar ce-mi ajută mie, acuma, podoaba pădurii, că soarele cumpeneşte spre sfinţit şi eu poposesc de sufletul lui Scaraoţchi, aici, pe malul blestemat al Bâlcoii.

*

Deodată-i fulgeră prin minte vorbele tătâne-său. Se urcă fuguţa pe un deluşor, mai în lumină. Boii rumegă. Şi-au luat nădejdea de a mai scoate carul din hop. Băiatul, înciudat, îşi umple pieptul cu aer şi începe a striga cât îl ţine gura:

– Nevoieee!…

*

Nevoia, însă, în loc să răsară din rămurişul sehelbei şi să se înfăţişeze poponeţ înaintea feciorului, voinică şi frumoasă, ca să-l povăţuiască şi să-i dea o mână de ajutor la necaz, îşi cântă numele, nepăsătoare ca un cuc, o dată chiar din pietrele de pe coasta de alături, a doua oară, după câteva clipite, din Părăul cu ciungi şi, a treia oară, mai slab, tocmai din vârful muntelui, din Poiana Ivalănii.

*

Băiatul nu se dă bătut, îşi strânge puterile şi mai strigă, o dată, din baierele inimii, cu toată nădejdea:

– Nevoieee!… Nevoieee!…

*

Dealurile, stâncile, luminişurile îl îngână, şi acuma, curat în acelaşi chip ca şi mai înainte.

*

Feciorul, simţindu-se batjocorit şi mânios criţă pe Nevoie, înşfacă toporul şi taie un carpenaş de lângă drum. Îl curăţă de crengi şi-l aşează alăturea de car. Descarcă, apoi, lemnele din coş şi s-apucă de lucru. Mai întâi, partea mai goasă a drucului, jos, o ţeşeşte, iar deasupra, la vreo trei coţi mai sus, îi face o crestătură. Drucul, meşterit astfel, îl vâră sub capătul osiei stingher de roată, pe care-l culcă-n crestătură şi-l leagă, apoi, strâns de druc cu lanţul. Lucru sleit. Drucul s-a făcut, acuma, un fel de talpă de sanie şi ţine locul roţii celei adormite-n părâu. Partea mai subţire a rudei o aşază după leuca de dinante, pe draghinar şi, cu funia luată din coarnele boilor, o îngemănează c-o spetează a trăsurii. Carul, ferecat cum nu se poate mai bine, se scoală, cum s-ar zice, în picioare. Băietul încarcă repede lemnele la loc în coş, le cetluieşte-n lege ca să nu fugă din car, pune peste ele rămăşiţele de surcele şi de fier vechi ale roţii şi porneşte încetinel spre sat.

*

Într-un târziu, noaptea, pe-o lună ca ziua, băietul cu carul în trei roţi deschide poarta ogrăzii, acasă. Tatăl său, când aude scârţăitul porţii, sare fript de pe laiţă şi iese afară să-şi întâmpine odorul, pentru că acuma credea că nu se mai întoarce teafăr din pădure şi-şi făcea fel de fel de mustrări că l-a trimis singur după lemne. Când colo, să nu-l cunoască. Cămeşa numai glod, numai dohot. Faţa mânjită cu lut, cu răşină. Părul, ciufulit de parcă s-a bătut cu cineva, îi curge-n ochi.

*

Băietanul, cum îl vede pe bătrân, foc la el cu gura:

– Tătucă, drumul la lemne, tot un sorb, tot o stâncă. Când să trec Bâlcaia, s-a sfărâmat o roată ca din trăsnet. Mai mare mi-a fost spaima. Am rămas ca un pui de bogdaproste. Mi-a venit în minte sfatul dumitale. Am strigat Nevoia până am răguşit. Din toate dealurile, din toate pietrele, m-s-ngânat afurisita; da’ de venit să-mi ajute, nici vorbă! Ca să nu rămân de ruşine, m-am apucat singur de-am tăiat un drug de carpen. L-am băgat de sub capătul osiei rămas văduvoi şi l-am priponit straşnic cu lanţul; apoi, l-am silit să care capătul în spinare, în locul roţii becisnice, care mi-a pricinuit atâta bătaie de cap. Şi aşa, încet şi pe hodină ca dracul pe rădăcină, am sosit cu lemnele acasă.

*

– Da’ cine te-a învăţat pe tine să faci una ca asta?, îl întreabă, plin de mândrie şi voie bună, tatăl său.

– Eu, din capul meu, da’ cine să mă-nveţe!, răspunse băiatul bosumflat peste măsură.

– Ei, bată-te să te bată! Vină-ncoace să te pup!, zise Dumitru, îmbrăţişându-şi copilul. Şi-l sărută cu lacrimi de fericire pe amândoi obrajii, mânjiţi, aşa cum erau, cu glod şi cu răşină.

*

Apoi hotărăşte cu glas mare:

– Asta-i Nevoia, bre! Ea-i cel mai desăvârşit învăţător. Dacă nici ea nu te-nvaţă minte, apoi să ştii că-n viaţă niciodată n-ai ce vinde!

Şi, din sara asta, Dumitru a-nceput să doarmă mai cu hodină, să mănânce mai cu nădejde… (Revista Bucovinei, nr. 2/1944, pp. 85-90).