Proze bucovinene: Lut | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Lut

Traian Chelariu

Traian Chelariu

 

Săptămâna de veghe îi ascuţise peste măsură simţurile. Culcat cu faţa-n sus, stătea nemişcat şi răsufla aşa de încet că se îndoia că trăieşte. Gândul că s-ar putea înşela îl zguduia ca o mână ce vrea să te deştepte. Atunci se ascundea în sine însuşi şi-şi oprea plămânii. În aceste clipe tăcerea parcă era mai clară şi întunericul mai limpede. Putea să audă zgomotele de afară. Auzea până şi liniştea din sine şi auzea desluşit respiraţia nevestei şi a copiilor. Pe fiecare îndeosebi.

*

Ioana răsufla cu grijă şi suspina din când în când, Nicu, feciorul lui, se grăbea parcă să ajungă mai curând ziua, – numai Fetica sugea aerul printre buze, lin ca o apă de care nu te saturi. Trebuia să asculţi bine ca să ştii că e vie. Şi-i erau aşa de dragi fiinţele aceste, alea lui, cufundate-n liniştea somnului.

*

Ar fi vrut să se ridice, să le audă mai de aproape, să întindă ocrotitor mâna peste ele, ar fi vrut să îndepărteze odată pentru totdeauna pericolul ce le ameninţa şi de care nu voiau şi nu puteau să ştie. Ar fi vrut să rămâie nebun în ochii Ioanei şi ai copiilor, numai să se oprească năvala muntelui. Ar fi vrut – şi câte n-a încercat el. Dar te poţi măsura tu, om pitic, cu lutul nesfârşit?

*

Zidăria, ridicată, ani de-a rândul, în drumul lui, a rămas jucărie împinsă la vale, cu tot cu bârnele de care se răzima şi cu şanţurile ce o încunjurau. Livada, sădită în anii trecuţi, ca la nevoie, îşi înfipse prea târziu rădăcinile în pământul mişcător. Dealul, grămădit numai din lut galben şi fără urmă de piatră, se întindea ca un trup de uriaş fără oase.

*

Cinci ani se războise cu el, sperând că-l va opri sau îl va învinge cu vicleşug omenesc.

La început muncea voios, apoi îndârjit şi cu duşmănie, în cele din urmă cu desnădejdea omului ce trebuie să cedeze din drepturile, din avutul şi din viaţa sa.

Se sfătui, într-o seară, cu nevasta. Dar Ioana îl privi neîncrezătoare şi nu-i zise decât:

*

– Măi omule, cât ai săpat şi zidit tu, puteai să-ţi faci gospodărie nouă în loc neted şi bun. Şi n-ai vrut. Iar aici au trăit părinţii tăi şi nimic nu li s-a întâmplat. Las’ că nici ţie nu ţi-a fi nimic.

*

Nu i-a mai cerut nici un sfat. Ştia că n-o să iasă la capăt. Femeia nu-l înţelegea. Gospodărie şi-ar fi putut face cu munca şi priceperea sa. Dar n-a vrut să-şi lase pământul. Şi cum să-l lase. Era al lui de când se pomenise. Şi, câtă vreme putea stăvili muntele, ar fi fost ruşinoasă munca pe bani sau loc străin. Bogăţia nu-l chema, nici bunăstarea nu-l ţinea legat de brazda săracă ce o moştenise. Nevasta, însă, nu-l înţelegea.

*

De-ar fi crezut în izbândă, se nuta din loc nu el, ci muntele şi nu mai venea.Dar, pe cât de mult l-ar fi întărit cuvintele dânsei, ele nu-l îndepărtară de la cele ce şi le puse-n gând.

*

Că a fost învins în lupta cu puterile firii nu e vina lui. Acum trebuie numai să privegheze să nu-l surprindă duşmanul.

Şi, dacă va scăpa până-n primăvară şi la vreme uscată, îşi va încerca în altă parte norocul. Numai să înceteze ploaia. Căci, de ieri, dealul se apropiase mai mult ca oricând. Livada, strânsă din toate părţile, se unduise ca un iezer răsculat de furtună şi crăpase-n lung. Trei pruni din fund îşi făcură drum printre vecinii lor, căutând să fugă undeva. Dar zidul îi ţinea. Până când? Zidul îi ţinea fiindcă-l ridicase muncă de om, lutul, însă, nu se opreşte şi nime’ nu-l poate opri.

*

Îndrăzni să se ridice. Mai întâi, pe jumătate şi uşor, ca să nu troznească patul. Urechile, mereu în aşteptarea zgomotului vestitor, trupul, gata să nu se lase înghiţit, îl ţineau într-o încordare dureroasă.

*

Ploaia curgea mereu, mare şi deasă. Ca-n ajunul potopului. Ochii-i închiţi căutară asemănare acelui sfârşit. Nu văzuse potop decât în cărţi de şcoală, dar şi-l închipuia altfel. Înaintea apelor trebuia să vie o surpare a lutului. Surpare de sfârşit şi de nenumărate ori mai mare decât aceasta ce o să vie.

*

Vedea munţi uriaşi lunecând şi topindu-se în apă tulbure. Auzea bubuit de tunete rostogolind prăpădul peste valuri. Simţea ce trebuia să fi cuprins lumea în ceasul din urmă.

*

– Atunci fu altceva şi prea târziu. De astădată, dreptatea e a mea.

*

Se ridică şi ieşi. Nevasta, trezită de zgomotul uşii, gemu. băiatul vorbi prin somn, Fetica parcă-şi curmă respiraţia.

Trecu de prag şi ascultă bezna. Afară de şuierul necontenit al ploii şi plânsul prunilor nu se auzea nimic. Întunecată, umedă şi rece, noaptea de primăvară îl umplu de tristeţe şi părăsire. Se simţi neputincios ca o lighioaie izgonită din vizinie. Merse pe prispă, de la un unghi la altul al casei, şi o mângâie cu mâinile ca un locaş sfânt, de care trebuie să te desparţi. Varul, spălat de ploaie şi neted pe alocurea, se umflase cu tencuiala desprinsă de pe lemn şi ameninţa să cadă. Îl lovi cu palma ca o podoabă fără preţ, ce poate fi cojită. Îi păru rău de cele făcute. Pălmuită de stăpân, casa menită surpării parcă suspina.

*

Coborî scările, să meargă până la zid. Picioarele goale se cufundară peste glezne în noroi. Trecu nehotărât prin ogradă, cu mâinile întinse, până ce-l opriră bârnele şi zidul. Le cercetă cu vârful degetelor şi amănunţit. Două din proptelele de stejar nu mai erau la locul lor. Peste pietre, apa îşi făcuse drum, din livadă, şi cădea-n băltoaca din curte. Încolo, ploaie şi întuneric. Răzbit de umezeală, el nu-şi putu stăpâni izbucnirea de mânie împotriva vremii:

*

– Nu plec de aici, să ştiu că voi răzima cu pieptul meu zidul ce lunecă sub apăsarea pieptului de dincolo.

*

Dându-şi seama, însă, de zădărnicia spuselor, se întoarse amărât.

– Zidul şi aşa nu e tare îndeajuns. Mai bine stai lângă ai tăi, în casă.

Se avântă şi intră.

*

Năcăjită, Ioana încercă să-l mustre:

– Iar nu dormi? Măi omule, nu-i a bine ceea ce faci.

– Nu mai e mult, nevastă, aşteaptă, îndată…

*

Se îmbrăcă, se încălţă ca de plecare şi se întinse pe laviţă, atent la fiecare pic de ploaie căzut pe geam, la fiecare tresărire de vânt.

Ioana se încumetă să-i mai spună ceva, dar nu o auzi. Îi treceau prin cap fel de fel de gânduri. Se pregătea de fugă.

*

– De va veni într-astă noapte şi dintr-odată, îmi scap copiii cu nevasta, – dacă întârzie, mâine mă mut. Aici nu-i chip de stat. Ploaia a umplut de apă vinele pământului şi lutul se frământă ca un aluat.

– Şi dacă mă va surprinde? Fereastra-i prea îngustă ca să mă încapă. Trebuie să ies pe uşă. Zidul mă va păzi până fug. Stejaru-i gros şi tare.

*

Se sculă iar şi căută, după grindă, legătura cu bani şi hârtii. O ascunse bine-n sân. Merse până-n grajd. Vaca mugi. O deslegă şi lăsă deschisă uşa grajdului. Trecu pe lângă căţea. Mirată de vizita stăpânului, ea scânci şi i se gudură la picioare. O deslegă şi pe dânsa. Javra lătră de câteva ori şi scoase un urlet a pustiu şi jale.

*

– Eşti năzdrăvană, ai, ştii şi tu că m-a învins lutul. Du-te, fii slobodă să mergi unde-ţi place.

*

Căţeaua i se gudură iar la picioare şi-l petrecu până-n prag.

Când intră în casă, nevasta era sculată.

*

– Ai deslegat căţeaua?

– Da.

*

Nu îndrăzni să-l mai întrebe ceva. Un zgomot adânc, ca din măruntaiele pământului, umplu tăcerea. Ascultară amândoi. El ieşi iar şi merse, de-a dreptul, la zid. Încă nu se întâmplase nimic. Apa curgea de pretutindeni şi plângea prunii bătuţi de vânt.

Parcă se mai luminase. Prin perdeaua de ploaie ghiceai marginile zidului, ale grajdului şi pereţii umezi ai casei. În sus şi împrejur, numai ceaţa vremii urâte.

*

– De-ar veni mai degrabă ziua!, se îmbărbătă el şi-şi căută de lucru prin casă.

*

Neliniştită de purtarea soţului şi de zgomotul auzit, Ioana îngenunchiase într-un colţ şi şoptea rugăciuni. Se treziră şi copiii.

Nicuşor ascultă cântecul ploii şi zise trist:

*

– Afară plouă.

Fetica ceru de mâncare. Mama se ridică şi căută o strachină-n blidar. Scoase oala cu lapte.

*

– Nu vreu lapte rece, se împotrivi Fetica.

– Atunci, rabdă până se face zi.

– Fă foc, nevastă!, zise el.

*

Ea îl ascultă, fără vorbă de împotrivire. Ieşi să aducă un braţ de uscături.

Zgomotul din adânc se urni iar, prelung ca un îndemn. Aiurită, ea aruncă lemnele şi ascultă.

*

El ieşise în ogradă, să se încredinţeze de tăria zidului. Îl găsi crăpat în două locuri şi înclinat să se dărâme. Prin spărturi curgea puhoiul murdar. Livada se grămădise şi ea pentru năvală.

*

Le văzu toate cu sânge rece, se întoarse în casă şi-şi îmbrăcă băiatul şi fata.

– Tată, unde mergem?

– Fugim, puii mei, vine lutul.

*

Zgomotul se trezi din nou şi se apropia. Trecu o veşnicie de aşteptare.

– Ioană, unde eşti?

*

Ea nu răspunse. El îşi luă în braţe copiii şi ieşi. Mai era timp să fugă. Privin în grajd. Rujana umbla speriată de colo până colo. Căţeaua dispăruse.

*

Deodată, se clătinară şi trosniră toate. Zidul se risipi ca lovit de un ciocan uriaş. Bârnele se rupseră. Prunii se mişcară, duşi de valuri.

*

Nicuşor şi Fetica ţipară speriaţi. El îi strânse bine, fugi pe poartă şi strigă cât îl ţinu gura:

– Ioană, Ioană, fugi!

Lumea se învârti cu casă, cu grajd, cu el. Se clătină, dar nu se lăsă învins. Era tare-n picioare şi-şi purta copiii în braţe.

*

Zgomotul de dărămături, mugetul sălbatec al Rujanei şi un strigăt omenesc îl răsturnară-n genunchi. Iar pământul curgea sub el ca-n ziua de apoi. O putere nevăzută îl smunci şi-l aruncă înainte. Îşi ţinu, însă, bine copiii.

*

Dar totul se potoli ca prin farmec. Când se văzu scăpat, se întoarse cătră răsărit, îngenunchiat cum se afla:

– Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, fie voia Ta…

Nicu şi Fetica plângeau speriaţi. El se ruga tare şi răspicat.

Lutul galben şi greu acoperise toate.

*

De sus curgea ploaia, deasă şi rece (Junimea literară, nr. 9-12/1930, pp. 412-416).


Comments are closed