Proze bucovinene: Încă însurat nu fusesem | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Încă însurat nu fusesem

Iraclie Porumbescu

Iraclie Porumbescu

 

După închisoarea-mi fără de nici o vină, la Lemberg, întors, numai Dumnezeu ştie cum, în patria mea, Bucovina, mersei la mănăstirea Putnei, unde-mi petrecusem copilăria, la bunul Arhimandrit Ghenadie. Călugării – căci arhimandritul, binefăcătorul meu, murise şi era un egumen nou – mă primiră bucuroşi, căci ştiau că eu citesc şi cânt bisericeşte şi le-oi fi de ajutor, cum le-am mai fost, ca băiat mic. Eu, adică, aveam de gând ca anul şcolar de prima filozofie, ce-l pierdui prin închisoare, de răul emisarului polon, să-l încep, cumva, din nou, la toamna viitoare, şi poate că şi să-mi sfârşesc studiile.

*

Într-o după amiază-zi, având eu a merge cu un călugăr la prins păstrăvi, pe râuraşul Putnişoara, vine un om din sat, la mine, şi-mi zice: „Domnişorule, te pofteşte vornicul până la poartă, afară, că i-a venit o scrisoare nemţească de la Rădăuţi, de la stăpânire, şi n-are cine i-o ceti”.

*

Eram ca de mers la pescuit, desculţ şi numai în albimi. Mă dusei; dară numai ieşit pe poarta mănăstirii, afară, deodată mă văd apucat de un flăcău tuns de o mână şi de altul de altă mână; un om mai bătrân, al treilea, scoate din traistă un lanţ şi mi-l puse pe o mână şi pe un picior… „Ha!”, zice unul din cei doi flăcăi, „te-am prins presentirule!”, adică dezertorule, fugarule.

*

Eu, la Lemberg, slobozit din închisoare, după ce mi se dovedise deplina-mi nevinovăţie de a fi fost complice cu „contele R., emisarul din Polonia”, prădat de toate ale mele, apoi, orişicum compromis în lumea exterioară, fiind şi anul şcolar început, deja de mai o lună, fără un ban în pungă, amărât şi necăjit până la suflet, mersei, din acest arest, drept la comandantul de artilerie şi mă insinuai ca voluntar la acea oaste. Mă căutară medicii şi mă aflară de „bun”, dar, neavând încă anii receruţi spre a intra, fără învoirea părintească, ca voluntar în miliţie, zisei comandantului că acea învoire părintească aş căpăta-o, în câteva zile, dacă m-aş putea numai susţine, cumva, în acele zile, căci n-am nici o para. Bunul comandant îmi oferi şederea în cazarmă, pe spesele sale, ceea ce eu şi primii. Mergeam cu ceilalţi „camarazi” şi dormeam într-un cravat (pat) cu un bomac.

*

Trecu o săptămână, trecură două şi învoirea părintească nu venea. Ca să nu şed, poate, degeaba, de nu-mi va da tatăl meu învoirea, ca să nu şed, zic, pe cheltuiala comandantului în cazarmă, apoi mai dând de mine şi doi amici ai mei şi colegi de şcoală, care mă sfătuiră, cu tot adinsul, să nu intru la oaste, ci să mă întorc în ţară-mi şi, la toamna viitoare, să vin iarăşi la Lemberg, să-mi reîncep şi continuu studiile, că ei vor griji de „lecţiuni” pentru mine, mersei la comandant şi-i spusei că eu aş merge singur la părinţi, după „învoire”, voi aduce-o şi rămân la artilerie.

*

Bunul comandant, care era maior, făcu din cap că da şi eu, cu paralele căpătate de la cei doi colegi şi amici ai mei, lăsai „învoirea părintească” deoparte şi mersei, cum zisei mai sus, la mănăstirea Putnei. Dezertor, deci, nu mă socoteam a fi. Însă, totuşi, îmi veni în gând că, poate după plecarea mea din Lemberg, a venit la comanda artileriei învoirea părintească şi, acum, comanda mă curentează ca pe un recrut. Mă rugam, deci, numai să nu mă pună-n lanţ, că eu voi merge, şi aşa, încotro ei, adică cei trei, m-or duce. „Marş înainte, presentirule!”, fu răspunsul la rugările mele şi un „tuns”, înaintea mea, şi cei doi, după mine, merserăm, astfel, până la crâşmă, în sat, unde cei trei se îmbătară bine cu rachiu, mai luându-şi cu ei, pe drum, încă şi-ntr-un şip, mai ca de o ocă.

*

Eu, acolo, în crâşmă, rugai pe crâşmar să-mi dea puţină hârtie şi negreală ori cenuşă; dânsul îmi dete şi eu scrisei vreo câteva cuvinte la călugărul de la mănăstire, la care mă aflam în cvartir, să fie aşa de bun şi să-mi dea câţiva creiţari şi hainele mele, spunându-i ce mi s-a întâmplat. Rugai, apoi, pe cel mai bătrân din escorta mea să meargă, cu ţidula aceea, la mănăstire, la cutare şi cutare părinte, şi să-mi aducă hainele şi pită, şi ceva parale. Unul dintre cei doi tunşi nu lăsă pe cel mai bătrân să meargă, ci se duse el. Cam după o jumătate de oră, se-ntoarse şi nu-mi aduse nimic, zicând că călugărul nu-i la chilie.

*

Trecurăm, apoi, satul, de-a curmezişul, şi, de-acolo, pe o cărare, spre pădure, la deal… Pietrişul ascuţit, pe suiş de munte, eu desculţ, îmi încrunta picioarele; lanţul greu, pe mine, îmi făcea urcarea la deal aproape imposibilă!

*

Mă rugai de zbirii mei să ia măcar lanţul de pe mine, că eu n-oi fugi. În zadar, deşi cel mai bătrân se ruga el însuşi la cei tunşi să-mi ia lanţul. „Înainte, hunţute!”, strigă unul dintre cei doi tunşi, ameţiţi de holercă, „că aşa ne duse şi pe noi tatăl tău, când era vornic, la asentare, de astăzi suntem cătane!”.

Acum pricepui că zbirii mei sunt din locul meu natal şi-s trimişi după mine.

*

Plaiul acesta, pe care mergeam, îmi era ştiut că duce, de la Putna, prin codru şi peste munţi, la locul meu natal, Suceviţa.

Înnoptase; eu, strivit de necaz, de durere la picioare şi de oboseală, căzui, de mai multe ori, jos; tunşii mă ridicară şi unul mă împingea de spate, iar altul, cel ce-mi zise cuvintele de mai sus, îmi ajuta cu… ghionturi brutale. „Daţi-i pace, măi!”, le zise cel mai bătrân, „nu-l mai chinuiţi, că-ţi da seamă!”. Nici această admonestare nu folosi nimic. Curgeau sudorile de pe mine, eram pierdut cu totul, când ajunserăm în vârful muntelui, într-o poiană, numită Poiana Secării. „Stăi!”, îmi strigă tunsul cel mai brutal; se puse pe un butuc, îşi şterse, cu mâneca, obrazul şi-mi zise răstit:

*

– Tatăl tău n-a ştiut că unde bate şi unde-i răspunde: la bună dimineaţa lui, îi răspundem, acum, noi.

*

Scoase, apoi, şipul cu holercă, din taşcă, îl destupă şi închină la cel mai bătrân, dete, apoi, şipul acestuia. Ieşise luna de după un nor şi eu văzui cum omul mai bătrân, după ce luă în mână şipul de la tunsul, îl întrebă, prin semne, de poate să închine la mine ori ba. Tunsul nu dete nici un răspuns, căuta ba-n pământ, ba la mine, ce stam tremurând de slăbire.

*

Omul închină la mine, eu luai şipul de la el, nu aşa, ca să beau, ci ca să le fac pe voie; adusei şipul la gură, dar, atunci, se repezi tunsul, de pe butuc, la mine şi mă izbi cu pumnul în faţă, de sări şipul din mâna mea cât-acolo şi pe mine mă umplu sângele. Atunci, nu ştiu cum veni, nu ştiu ce se făcu cu mine; toţi nervii mi se părură criţă şi eu, din cap până în picioare, foc şi pară… Apucai lanţul cu mâna dreaptă şi-l smuncii cu aşa putere, de ieşi veriga de pe cealaltă mână, dar ieşi şi o bucată de carne şi piele (şi astăzi e semnul la încheietura mâinii mele) şi, cu veriga drept îmblăciu, tocai pe brutalul în cap de se prăvăli, pe spate, peste butuc şi, prăvălindu-se, strigă: „Vai-lio, m-a ucis!”.

*

Mă repezii, apoi, la celălalt tuns, el, deodată, stete ca îndârjit; însă, văzându-mi furia şi mâna ridicată, cu veriga atârnând de lanţ, gata să-l toc şi pe el, stânga-mprejur şi fuga în pădure; cel mai bătrân, după el…

*

Ce mai făcui nu ştiu; destul că, la anumită vreme, după aceea, mai venit în fire, mă văzui singur într-o poiană, ce se cheamă Poiana Meselor, aproape de Suceviţa. În lumina lunii, mă uitai la mine, mă văzui plin de sânge, pe dinainte şi pe piciorul stâng, lângă care atârna mâna-mi rănită. Mâna dreaptă îmi era încleştată pe lanţ, că nu o puteam desface. O desfăcui cu greu şi luai în ea pe cea rănită, care, de multul sânge curs din ea, era amorţită; dădui pielea cu carne la loc şi, strângând-o şi ţinând-o aşa, lăsai lanţul să se târâie după mine.

*

Slăbit de tot, ajunsei, pe la zori, acasă, la părinţi. Aici, văzându-mă cum eram, mă întâmpină un strigăt de spaimă, mai cu seamă din partea maicii mele… Lămurirea întregului acestui lucru va urma acuşi.

*

Tatăl meu, necăjit şi revoltat peste fire de cele ce se făcură cu mine, aduse, curând, o căruţă năimită şi, aşa cum eram, mă luă cu sine şi hai la stăpânire, la Solca!

Intrarăm drept la şeful oficiolatului în cancelarie. Acesta, care era administratorul politic al ţinutului, cu numele Coch, întorcându-şi faţa spre noi şi văzându-mă aşa dezbrăcat, plin de sânge şi cu lanţul de picior, sări ca muşcat de şarpe şi strigă speriat:

*

– Ce este, pentru Dumnezeu!

*

Eu îi povestii totul, dar, nesfârşind eu încă păţania mea, el, şi speriat, şi înfuriat, deschise repede uşa şi strigă din toată puterea „Rosignon!”, care era numele unui adjunct al său. Acesta, speriat şi el de strigătul neobişnuit al şefului său, alergă dintr-o cancelarie de peste tindă; şeful, arătând la mine, strigă: „Ce-i asta!?”.

*

Iată ce a fost: Eram, vara trecută, chemat prima oară la asentare ordinară; neaflându-mă, însă, acasă şi nici în ţară, mă chemară, acum, la asentare postumă, cum e regula. Adiuntul trimisese citaţia la satul meu natal, Suceviţa; vornicul (primarul) de acolo, auzind că eu mă aflu la Putna, abuză de puterea lui de vornic şi trimise pe acei trei zbiri după mine, într-un ţinut politic străin, şi încă cu poruncă, de m-or găsi şi nu m-aş supune, să mă aducă în lanţ. Tunşii, concedieri militari şi de viţă nu Români, ci boici din Galiţia, mai având ei şi pizmă pe tatăl meu, căci sub vornicia lui îi luară la cătane, abuzară şi ei, la rândul lor, de ordinul vornicului şi sfârşitul e cunoscut.

*

Şeful oficiolatului, făcându-i-se milă de mine pentru cele ce păţisem, mă ospătă pe mine şi pe tatăl meu, pe care-l ştia şi-i era bun, de când încă fu el, mai mulţi ani, vornic; îmi dete vesminte de ale sale şi mă trimise, cu însuşi adjunctul său, Rosignon, într-o căruţă, la Suceava, unde se afla comisiunea de asentare postumă. Acolo, scăpai, cum îmi ziseră comisarii, pe şase săptămâni, până ce, adică, se va vedea ce se va alege cu mâna mea rănită.

*

Întors, a treia zi, la Solca, găsii, acolo, pe vornicul din Suceviţa, deja depus din slujbă, pe cei trei zbiri arestaţi, iar pe cel tocat de mine în cap îl găsii sub căutare medicală.

Hainele mi le lăsă bunul şef al stăpânirii în dar.

*

Dar ce să mai descoperi? Călugărul din Putna, care mă primise la sine şi la care-mi erau hainele, în urma scrisorii ce i-o trimisei, mi le extrădase prin tunsul trimis de mine şi-mi trimisese încă patru sorcoveţi. Tunsul, crezând, cum se vede, că eu într-adevăr sunt dezertor, dacă vornicul din Suceviţa trimite după mine o patrulă atât de mare şi le dete, încă, şi lanţ, prin urmare, crezând el că n-oi mai vedea Putna şi pe călugăr, în calea de la mănăstire şi până la crâşmă, vându hainele mele la un şvab, mie zicându-mi că pe călugăr nu l-a găsit. Se înţelege că răsplata pentru aceasta şi-a luat-o, cum, după aceea, auzii eu, „de patru ori p-en stroi”.

II

După ce biata mea maică, în cele două zile din urmă, mă aşteptase mai toată ziua la poarta ţarinei, ca să vadă dacă vin eu de la asentare (recrutare – n.n.) sau ba, în cele din urmă, reîntorcându-mă, de la  Suceava, acasă, mă culcai pe laviţă, de-a picioarele cu tatăl meu, iar maică-mea, în pat. Pe la cântător, trezindu-mă durerea mânii cu rana, auzii pe tatăl meu, zicând pe încetul:

*

– Varvară! – aşa o chema pe maică-mea – dormi, tu?

– Nu dorm, da’ ce-i?

– Ce-am gândit eu…

– Ce-ai gândit?

– Să-l însurăm pe fiul nostru, Iraclie (adică pe mine), că, de l-om însura, şi încă cum gândesc eu, ar scăpa de toate aceste năcazuri şi primejdii, ce le duce şi-n străini, şi pe aici.

– Ce vorbeşti tu! – îi răspunse mama, aşijdere pe-ncet, ca să nu mă trezească – da’ unde s-a însura el, abia de optsprezece ani, şi-apoi şi-a lăsa încă şi şcoala… Şi unde, la cine gândeşti tu că l-ai însura?

– Ştii tu… la Mihalachi în Breaza…

– Ei, au zis-o şi tu; da’ unde va da bogătoiul acela unica sa fată după ficiorul nostru, care, de-i şi cărturar, tot n-are nici un căpătâi, iar noi nici o avere.

– Unde va da!… Mai ştii? Eu mă cunosc cu dânsul bine şi el ştie că avem un fecior la şcoală, şi încă la şcoală mare; odată, la o cinste, îi şi zisem în şagă: Bade Mihalachi, poate vom fi şi cuscri! Şi el râse şi zise: La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Ştii tu, Varvară, ce? Ia-n scoală şi gată ceva de merinde: vom cerca ca şi cei care sapă bani: găsi-vom – bine! Nu? – alt bine; cercarea şi-ntrebarea n-au păcat; cumpăra, nu cumpăra, negoţa se poate.

*

„D-apoi asta ce oare o să mai fie?”, gândeam eu în mine, care auzeam aceste vorbe. „Acolo, la L. (Lemberg, deci Liov – n.n.), închis, ici – cu mâna chilăjită şi cu asentarea, după şase săptămâni în spate: ah, încă însurat n-am fost! Însurat? hm! asta mai ştii? Poate măcar asta ar fi mai „cu buchi” decât toate celelalte de până acum”.

*

Aşa gândeam eu la vorbele tatii şi nu ştiu, parcă încetase mai şi mâna a mă durea.

Maică-mea, biata, mai zicând nişte îndoieli tatii, întru adevăr, se sculă şi făcu foc, ca să împlinească dorinţa tatii. Dedei şi eu, atunci „Bună dimineaţa!” la părinţi şi rugai pe mama să-mi dea apă, să-mi înmoi legătura mâinii, că s-a uscat, ş-apoi s-o desprind şi să fac alta.

*

– Ştii tu ce, dragul meu, zise, atunci, tata către mine, haidem, astăzi, la Breaza şi să vedem ce mai face frate-meu Ioan, tu-l ştii.

Aha!, gândesc eu, tata-i diplomat: la unchiul zice şi la Mihalachi gândeşte…

– Haidem, tată, dacă vrei!

*

Şi eu gândeam, nu la unchiul, ci la Mihalachi, ba nici la el, ci la ce odor oare de fată va fi având „bogătoiul”.

Tatăl meu îmi aduse hainele frăţâne-meu, mai mare cu doi ani decât mine şi încă holtei (şi eu, mai mic cu doi ani, să mă însor!). „Bun, gândesc, haid ne-om însura!”.

*

Tatăl meu, apoi, îmi zise să nu iau flendrele nemţeşti, ci acele frumoase, ale lui Georgi, că cu acele nemţeşti nu-i bine a se arăta acolo, printre oamenii ceia, unde-i unchiul meu (iar unchiul, nu Mihalachi cu fiica sa).

*

Satul Breaza era departe de locul meu natal, în crierii munţilor Carpaţi, la izvoarele apei Moldovei; trebuia de mers bine de-a dreptul peste munţi, ca să ajungi în două zile.

*

Mă uitai în oglindă – bun! cămaşa de in cu mâneci largi, pieptarul nou cu primuri de jderi, brâu în ciubuce, sumanul negru de miţe pe umeri, pălăria cu flori, cu păuni şi cu gherdane-n cap, iar în picioare ciubote cu turetci lungi, încreţite la încheietură. Zău, bine le zise tata la celelalte straie nemţeşti, „flendre”. Numai mâna-mi bolea tare, aceasta, însă,  era, în apariţiunea mea, ca picioarele la păun. Mama, biata, se uita la mine cu drag şi cu bucurie, şi, cuprinzându-mă şi sărutându-mă, zise înduioşată:

*

– Ia, acum eşti feciorul meu!

După ceva gustare de dimineaţă, plecarăm şi, la „Rămas bun!” de la mama, ea, mai privind la mine, zise ca-n şagă:

– De te vede, drăguţul mamei, fata bogătoiului Mihalachi aşa cum eşti, să ştii că şi eu mă văd cu noră!

– Haidem cu Dumnezeu!, zise tata şi plecarăm.

*

Treceam prin sat, oamenii pe care îi întâlneam ne dădeau „Bună dimineaţa!” şi se uitau lung la noi, că cine merge cu tatăl meu aşa împodobit şi străin, căci pe mine nu mă cunoşteau, nefiind eu mulţi ani pe acasă. Ieşirăm din sat şi urcarăm pe un plai, la munte, pe acela-l trecurăm, coborârăm, ne suirăm pe altul şi, tot aşa, până la un sătişor de munte (Ciumârna – n.n.). Acolo, poposirăm la o babă, ce era, cum zise tatăl meu, o vrăjitoare vestită.

*

– Ia-n spune-ne ceva, mătuşă!, zise, către ea, tatăl meu. Scoate-ţi cărţile ori bobii şi zi-ne din ele!

*

Hârca se uita la mine şi-apoi la tatăl meu, scoase, din ladă, o gămuiaţă de cărţi şi, mai uitându-se la mine, zise către tata:

*

– Ţi-i ficior mândrulicul ista?

– Ficior, mătuşă.

– Aveţi drum?

– Am avea.

*

Baba mă puse să tai cărţile, după ce făcuse ea, cu palma, cruce peste ele.

– Apoi numai cu bine şi cu noroc să vă fie!, zise „mătuşa”, după ce cărţile unse şi vechi le înşirase în patru rânduri şi se uitase la ele cu ochelarii, legaţi cu o aţă. Iată-o mândruţă lângă tine, fătul meu, lângă tine să şi rămâie!

*

Să nu fi fost eu vorba tatii către mama, că adică pentru ce mergeam la Breaza, poate că aş fi întrebat pe veaşca de baboarnă, ori în adins, ori cu un râs, că de ce fel de „mândruţă” vorbeşte ea că-i lângă mine; dar aşa, ştiind eu ce drum e acesta ce-l facem, nu zic, ca şi cu ceva gând la necunoscută mândruţă – tăcui, făcându-mă numai că nu bag de seamă ce zice pârhăiţa de babă.

*

Tatăl meu îi puse în mână ceva cinste şi, apoi, cam vesel, zicând „Mulţămim şi rămas bun!”, ne duserăm. Ajunşi, de la bordeiul babei, pe drum, îmi zise tatăl meu:

– Acum, dragul meu, să-ţi spun la ce mergem noi la Breaza…

*

Începu, apoi, a spune cum, acolo, e un vornic, îmbătrânit în vornicie şi plin de bogăţii de tot felul, încât, peste zece sate împrejur, n-are seamăn cu dânsul şi că are numai un unic copil, o fată, a căreia are să fie întreagă acea avere ca de boier, şi-apoi adăugă:

– De am avea noroc să-ţi dea el fata, nu ţi-ar trebui să fii nici protopop!

*

Tăcui şi acum, că nu mă surprinse ce spuse tata, deoarece auzii, azi, dimineaţă, ce vorbi el cu mama. Numai după câţiva paşi zisei:

– D-apoi, dacă-i aşa de bogată, ca un boier, încă nu s-a găsit cine să-i ieie fata?

– O, găsitu-s-au destui, dar, cum îmi spuse unchiul tău, care este fin de cununie lui Mihalachi, nu i-a plăcut fetei niciunul şi tatăl său nu vrea să o mărite împotriva voinţei ei.

*

„Hm! dar oare eu?”, gândii în mine, dar îmi adusei aminte de vorba babei: „Iată mândruţa lângă tine, lângă tine să şi rămâie!”, şi, de-acolo-ncolo, nu ştiu ce mai gândii.

*

Ajunserăm, după-amiazăzi, la un alt sat (Vatra Moldoviţei – n.n.), în care se afla o mănăstire, însă fără călugări, zidită încă de Vodă Alexandru cel Bun. Întâlnirăm pe un preot, călare, care îl cunoştea pe tatăl meu şi care, după „Bună ziua!” şi „Mulţumim!”, auzind de la tatăl meu că eu îs feciorul său, cel de la şcoală, mă angajă să vin la el şi să-i învăţ copiii, ceea ce eu, însă, se înţelege, cu oareşicare scuze îi refuzai.

*

Trecurăm şi acest sat muntean şi, pe la asfinţite, ajunserăm la alt sat micuţ (Rus pe Boul – n.n.), unde şi maserăm de noapte; la cine maserăm, la bietul popă de acolo, ce şedea într-o casă mai că mai maseră decât toate celelalte, ale sătenilor, ce le văzui. Maserăm cum maserăm, numai că părintele avea un copil mic de leagăn, iar leagănu-i era o covată de molid şi, în partea dedesubt, nu prea rotundă, lucru ce, în sfârşit, nu mi-ar fi păsat prea mult, dar preoteasa aşeză covata cu odoru-i de copil pe laviţă, la capul meu, şi, de câte ori plângea burduhul, noaptea, o babă tot îl legăna, ceea ce, ştiind mai cu seamă cum era covata, nu mă „înliulea” şi pe mine ca pe puiul popii.

*

Ne scularăm eu şi tata, încă pe-ntunerec, dormind toţi cei din casă, şi plecarăm în drumul nostru. Când răsărea soarele, ne aflam urcând pe un munte înalt. Pe lângă plai zburau, de printre molizi, ici ierunci, dincolo păturnichi, iar mai dincolo câte un cocoş de munte ori femeiuşca cu puii. După multe cotituri, ajunşi în vârful muntelui, merserăm pe creasta lui, mai până spre amiazi, când, apoi, coborârăm pe un povârniş lung, la a cărui talpă deterăm de o fântâniţă, unde ne oprirăm, ne spălarăm şi dejunarăm din merindea noastră de-acasă. Ne suirăm, apoi, pe alt munte. Acela se chema Ionul, cesta Feredeul.

*

Pe culmea Feredeului, măcar că era în luna lui septembrie, găsirăm o visolă cu omăt şi un frig, de gândeam că nu mai ajung să văd „mândruţa” babii, era zău, căci acest munte aşa e de înalt, încât, uitându-ne, de pe sprânceana lui, în jos, vârfurile molizilor seculari şi uriaşi se vedeau numai abia, colo, adânc, departe, sub noi!

*

În fine, însă, văzându-ne coborâţi de pe munte, spre apus, rămase furtuna cu omătul ca un tavan deasupra noastră; era, aici, parcă altă lume, şi-apoi ce privelişte, ce panoramă măreaţă şi încântătoare se înfăţişa acum ochilor noştri! Soarele era spre asfinţit şi privea, încă, cu întreaga-i lucire şi mândreţă la lume, căreia, în curând, avea să-i zică „Noapte bună!”. Contururile giganticului Ineu, acolo, departe, spre Ardeal, păreau garnisite în foc şi mărgăritare, iar aici, în faţa noastră, o stână de oi umplea colinele, păscând; oile dinspre soare, parcă cu miţe de aur, iar ciobanii sunau în duiosul bucium, de ţi se părea că toată lumea se legăna în dulceaţa versurilor. Pe când soarele-şi arăta încă existenţa sa prin lungi raze viorii, răsfirate maiestuos de frumoasa boltă a ceriului, ajunserăm pe colnic, de pe care, pe malul râului Moldova,  se vedea întins satul Breaza, cu încă necunoscuta mea… mireasă.

*

Satul Breaza, în 1880

Satul Breaza, în 1880

*

– Vezi, colo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu şură lungă, acolo şede unchiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea care cu cerdac, cu ogradă largă şi cu multe heiuri împrejurul ei, acolo şede vornicul Mihalachi.

*

Ba de dor, ba de sfială, eu începui a tresări la cuvintele aceste, ale tatălui meu, şi căutai lung, nu la casa unchiului Ioan, ci la cea mare, cu cerdac şi cu multe heiuri împrejurul ei…

*

Unchiul şi soţia lui ne primiră, se înţelege, surprinşi de multă bucurie, şi unchiul meu, uitându-se la mine, zise:

– Hai ghidi, ce fecior se mai făcu din tine, nepoate! De te-a vedea Măriuţa, nu ştiu, zău…

*

Grinda casei lui Ioan Golembiovschi

Grinda casei lui Ioan Golembiovschi

*

Cât ai bate din palme, mătuşa găti cina şi, după vorbe, ba despre una, ba despre alta, unchiul zise:

– Haide, nepoate, la nanaşul Mihalachi!

*

Că-i târziu, că nu se potriveşte, cum ziceam eu, nu folosi nimic; mă mai grijii ceva şi merserăm. Tatăl meu, prea ostenit de lunga şi greaua cale, rămase.

*

Peste o punte mare, trecurăm apa Moldovei şi, dincolo de drumul satului, prin o poartă înaltă şi acoperită cu şindrilă, intrarăm în ograda vornicului Mihalachi. Mai mulţi dulăi în lanţuri, văzându-ne intrând, începură a bate. Ieşi cineva afară şi se întoarse, iarăşi, îndărăt. Noi intrarăm, prin cerdac, într-o tindă mare şi, din ea, la mâna stângă, într-o odaie largă. Rogu-vă să nu mă întrebaţi de ce mi-au dat ochii, după ce am intrat în casă, fie-vă destul cu aceea că voi spune că îmi venea să mă fac că n-am nimerit uşa, ba chiar nici casa, şi, de aceea, îmi venea s-o apuc de unde am venit… Şese ori şepte fătoaie stau pe împregiurul unei covăţi mari şi lungi şi desfăceau păpuşoi, una mai bocană şi mai hâdă decât alta. Tot greul drumului, făcut de acasă, până aici, apoi noaptea, petrecută acolo, la popa, cu pruncu-i la capu-mi, şi frigul de pe Feredeu le simţii din nou.

*

„Mulţam, gândii eu, de aşa însurătoare, că nu mi-a trebui să fiu nici protopop!”…

Fătoaiele, văzându-mă, ori văzându-mă ori văzându-ne, apucară, una după alta, pe uşă, „cea de acasă” o apucă înainte şi celelalte, după ea. Rămaserăm singuri, numai eu şi unchiul meu, şi, uitându-mă rău la dânsul, cu o căutătură ce era menită să-i mulţumească şi lui „de te-a vedea Măriuţa” etc. Intră o stachie de babă în casă, căreia, după „Bună vremea!” ce o zise cu un glas ca din ceea lume, unchiul meu sări de pe laviţă şi-i pupă mâna, zicându-i „nănaşă”! Ce eram să fac? Îi pupai şi eu, păcatele mele!…

*

– Nepotul meu!, zise unchiul.

– Aşa-a!, răspunse baba, uitându-se la mine şi punând mâna, drept streaşină, la ochi; zâmbi şi arătă un ţăpoi de dinte în gură, că nu-ţi venea să crezi alta decât că haşca asta de babă şi-a lăsat „casa” în tindă! Brrrm, şi încă asta să-mi fie soacră!?

*

Baba se aşeză lângă unchiul meu şi, spre necazul meu, se uita cu ochii săi, cei ca două vizunii, tot la mine, întrebă pe unchiul când am venit, cu cine şi altele, ba una, ba alta. Într-aceste, se deschise uşa şi o femeie cam de vârstă şi îmbrăcată curat, cu tulpan pe cap, intră în casă şi, dând şi ea „Bună vremea!”, unchiul meu sări, iar, şi-i pupă mâna, zicând, îndreptat spre mine:

*

– Nănaşa, gospodina nănaşului.

Şi, apoi, întorcându-se spre ea, zise:

– Nepotul meu, cel de la şcoală!

*

Îi pupai şi eu mâna, şi ea semăna a nu prea vrea să mi-o dea să i-o pup, zicând:

– Lasă, mulţumesc!

*

Mă pricepu unchiul meu că-s în nedumerire despre cealaltă nănaşă şi zise:

Dumiaei – arătând la cloanţa de babă – e maştiha nănaşului.

Iară, după câteva vorbe despre mine şi despre altele, schimbate între unchiul meu şi între nănaşă-sa cea mai tinerică, se auzi, în cerdac, un glas de o gamă ca de bute; naşa mai tânără zise:

*

– Vine gospodarul nostru.

Largă era uşa, dar abia încăpu prin ea vornicul Mihalachi; el dete, tot cu acel glas din cerdac, „Bună vremea!”. Unchiul meu, sărutându-i mâna şi vrând să fac şi eu asemenea, el întrebă:

– Cine-i dumnealui?

Unchiul meu răspunse:

– Nepotul meu, nănaşule, de care-ţi spusesem că-i la şcoli, tocmai la Cernăuţi.

Ah, mă bucur!, îmi strânse mâna, dar nu mă lăsă să i-o sărut. Poftim, şedeţi; dar badea Tanase (tatăl meu) ce face, sănătos e?

– Este aici, zisei eu. A venit încoace şi m-am luat şi eu după dânsul, ca să-mi văd pe unchiul şi pe mătuşa, pe care nu i-am văzut cam hăt, de mult.

– Bine ai făcut, zise Mihalachi, se vede că învăţătura este ce este: ea ridică şi pe neamul sărac în inima învăţatului. Iată, finule, zise Mihalachi, apoi, către unchiul meu, şi în ce fundoae de munţi te-a găsit nepotul, dacă-i cu învăţătură.

*

Vechi primar din Breaza, Gioco Valach

Vechi primar din Breaza, Gioco Valach

*

„Vorbeşti frumos”, gândii eu, „dar de-aşi scăpa de aici mai curând, să nu mai dau ochii cu ea, din cele şese ori şepte de pe lângă covata cu păpuşoiul, şi şi să nu mai văd şi pe scorbura de băboaie, cred că ar fi mai bine”.

*

Mă întrebă, apoi, Mihalachi, de unele, de altele „de prin lume”, în care vreme veniră mai mulţi oameni, ca la vornicul, la o treabă ori la alta, şi o, povestind despre ce mă întreba Mihalachi (om deja cărunt), ascultară toţi în tăcere. Soţia lui Mihalachi aduse un şip de „cinste”, pâine şi urdă, şi le puse pe masă; bătrânul luă şipul şi păharul, îl umplu şi închină la mine. Dar când luai păharul, de la el, în mână, era să-l scap jos!…

*

Fată de huţan – de Julius Zalaty Zuber

Fată de huţan – de Julius Zalaty Zuber

*

Pe uşă intră o copilă, vai, ce copilă! Frumoasă ca o zână! Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date peste piept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici. O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta! Catrinţa, în colori oacheşe şi cu dungi de chir (peltea), şi brâneţe de asemenea la fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute. Faţa ei, ochii ei, întreaga apariţiune a acestei fiinţe, ce intra, acum, în casă, nu ştiu cum vor fi fost ori vor mai fi şi aflându-se, undeva, zâne şi Ilene Cosânzene, dar, după cum am cetit şi auzit despre acele idealuri de frumuseţe încântătoare, copila aceasta… şi mai!

*

– Bună vremea!, se auzi un glas ca de argint.

– Copila noastră, zise Mihalachi…

*

Eu chiar închinasem la soţia lui, dar, dându-mi ochii de copila venită în casă, păharul îmi tremura în mână, că era, cum zisei, cât pe-aici să-l scap jos. Copila se puse pe vatră, răzimă braţu-i de privazul hornului şi se uită ba în focul din cuptor, ba, cum luai seama, pe sub braţu-i, la mine.

*

Ha, ha, ha; unde-mi era acum greul drumului! Uitai de toate şi – ce să mai zic! – rugai, în gând, de iertare şi pe hârbul de vrăjitoare, şi pe sora-i de cruce, maştiha lui Mihalachi, şi, apoi, să vedeţi cum alegeam cuvintele ce le vorbeam, istorisind „din lume”! Stară toţi în gura mea şi ascultau cu gurile căscate; Mihalachi, plecat, aproape, spre mine, parcă voia să-mi soarbă tot cuvântul ce-l spuneam. Luă, la o vreme apoi, păharul de pe masă şi zise către oamenii ce şedeau, rând, pe laviţe:

*

– Ia, vedeţi, domniavoastră, ce-i învăţătura, ce-i şcoala! De când vă îndemn să facem şcoală! Pe tatăl dumisale îl ştiţi: e ţăran ca şi noi, dar auziţi-i ficiorul cum vorbeşte şi câte ştie! Iată de ce eu pe copila mea, măcar că nu-i băiat, am dat-o la şcoală şi încă în sat străin… Să trăieşti!, zise, apoi, închinând păharul la mine şi, dându-mi-l, zise:

– Poate-i închina la Măriuţa noastră.

*

„Lesne ţi-i a zice”, gândii eu, „dar oare putea-voi să nu o paţ cumva?”. Măriuţa ridică, o clipită, „viorelele-i” de sub sprâncene la mine, dar le şi coborî iute, luând păharul din mâna mea, şi-l închină ruşinoasă la unchiul meu. Aduse lelea Aniţa – aşa se chema soţia lui Mihalachi – cina, după care, la un târziu, ne luarăm, eu şi unchiul meu, „Noapte bună!” şi, fără a fi putut vorbi cu Măriuţa măcar un cuvânt, ne duserăm acasă. Nu dormii mai toată noaptea…

*

A doua zi, era Ziua Crucii (Înălţarea Sfintei Cruci, deci 14 septembrie 1843 – n.n.), mersei, cu tatăl meu, la biserică; Măriuţa, şi mai împodobită ca aseară, ceti „Apostolul”, o! şi cât de frumos îl ceti! Eu cântai „Cheruvicul” şi „Axionul”. Nu ştiu cum, că toată biserica se uita la mine; Mihalachi, aşijderea, iar Măriuţa sta îndosită după el.

*

După „Liturghie”, ne pofti Mihalachi pe mine, pe tatăl meu şi pe unchiul meu la sine, lăudându-mi „frumoasa cântare, precum care numai la Galaţi a mai auzit”. Acum, pe drum mergând, rămăsei de cei bătrâni ceva îndărăt, mă apropiai de Măriuţa şi vorbii cu ea, se înţelege că lăudând-o, cu cuvintele cele mai alese, cât de frumos a cetit „Apostolul”. Apoi, şi ea-mi lăudă cântarea mea şi, aşa, vorbind împreună, veneam pe drum, mai uitându-ne, din când în când, unul la altul. Mihalachi mergea înainte, cu preotul (Alexe Comarniţchi – n.n.), care era un octogenar bătrân (eroare, preotul avea doar 57 ani, după cum rezultă din informaţia din aliniatul următor; e posibil ca Iraclie Porumbescu să fi făcut o confuzie, în privinţa vârstei, între Vasile, tatăl, şi Alexe, fiul, Comarniţchi, dacă bătrânul preot din Porşescul mai trăia în 1843; şi s-ar părea că mai trăia, murind în 1844 – n.n.) şi slab, tatăl meu cu alţi gospodari veneau după noi. Vorbeau şi ceia nu-ş’ce, vorbeau şi aceştia, ba mai în glas, ba mai pe taină, parcă mi se părea că şi de noi, de amândoi, care mergeam alături unul de altul.

*

Ajunşi la casa vornicului, până ce se puse masa, bătrânul preot – care-mi spunea că dânsul, ca diacon de 14 ani, luă parte la convoiul ce, în 1786, aduse la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou, de la oraşul Julcva (Zolkiew – n.n.), în Galiţia – mă întrebă de ştiu scrie şi ceti nemţeşte; i-am răspuns că ştiu şi, după cum văzui, el tare se bucură de aceasta şi, uitându-se la mine cu o faţă cam glumeaţă, îmi zise că ce bine ar fi dacă s-ar împlini pentru ceea ce am venit, că ar avea şi el folos de mine, i-aş tălmăci, adică, şi i-aş scrie în protocol multele circulare nemţeşti, ce vin la parochiat.

*

Masa fu veselă, în decursul căreia bătrânul preot, nici una, nici două, luă paharul în mână şi, adresându-se către Mihalachi, zise:

– Mihalachi, parcă pricep la ce-a venit tânărul acesta încoace. Cum văd, el e un tânăr cum ţi-ar trebui ţie, dragul meu, de ginere. Ai avut mulţi peţitori la fiica ta, i-aţi depărtat pe toţi, pe acesta nu-l depărtaţi, că-mi place mie; tu ştii, Mihalachi, că nu-i rău…

Mihalachi zâmbi, se uită la mine şi zise râzând:

– Aşa-i că părintele, bătrân cum e, ştie şăgui?, la ceea ce tatăl meu răspunse:

– Ba nu, bade Mihalachi, domnul părinte a nimerit-o, că, pe lângă una şi alta, la ce adică mai cu samă am venit încoace? Io-s om sărac, cum mă ştii, dar băetul vedeţi cum e; de vi s-ar potrivi, laţi-l, vi-l dau!

*

Eu aceste vorbe le ascultai cu faţa plecată. Mihalachi mă luă de mână şi, fără a zice ceva, mă sărută în cap şi eu îi sărutai mâna. El primi, nu declină ca aseară. Ieşii, apoi, repede pe uşă, una pentru că mă ruşinam să aud vorbe despre însurătoarea mea, şi alta pentru ca să dau undeva de Măriuţa, care nu era acasă. O căutai în cealaltă odaie, peste tindă, dar nu era; ies în cerdac, mă uit încoace, mă uit încolo, nu-i! şed pe laviţă, cutrierat în creieri cu un cârd de gânduri despre cele ce se vorbiră în casă, când iată, aud paşi mărunţei în tindă… era Măriuţa, care venea, cu ochii plecaţi şi, cum mi se păru, cu tot sângele în faţă. Se apropie de mine, care mă sculasem şi voiam să merg spre ea. Ea îmi întinse mâna, tremurând de sfială, şi-mi oferi un struţişor de garoafe şi măiorean. Eu, cu o mână, iau florile, cu alta-i cuprind talia şi o trag, cu gingăşie, către mine. Atunci aud uşa casei deschizându-se şi pe tatăl meu strigându-mă pe nume, să vin înăuntru…

*

Sunt aproape de ani ai vârstei mele şi mai o jumătate de secol e de când s-au întâmplat acestea. Mi-aduc şi astăzi aminte de cele momente ale peţitoriei mele, dar mi-e imposibil a le descrie. Atâta ştiu şi pot spune că Mihalachi, după cuvintele preotului şi ale tatălui meu şi după ce-i sărutai eu mâna, chemă pe soţia sa în casă, îi spuse ce vorbiră preotul şi tatăl meu şi o întrebă ce socoate ea la această peţire a fiicei lor. Soţia sa răspunse:

– Domniata eşti cap, fă cum ştii şi eu n-oi zice altfel.

*

Mihalachi îşi cuprinse soţia, o sărută pe faţă şi chemă, apoi, pe Măriuţa… Nu ştiu ce mai urmă acum! La repeţitele întrebări ale lui Mihalachi, însă ce le făcea el Măriuţei, de vrea ea, din bună voie, să-mi fie soţie ori ba, auzii, de la o vreme, zicând cu smerenie:

– Dacă vrea tătuţa şi mămuţa, şi eu vreau!, şi, zicând aceste vorbe, Măriuţa fugi, pe uşă, afară.

*

Eu, în nespusa-mi fericire de a fi auzit de la Măriuţa cuvântul „vreau”, nu mai făcui alta decât mă repezii şi eu după ea. O căutai în odaia de peste tindă – nu era; mă uitai prin ogradă, prin grădină – nu-i; în fine, îmi făcu o servitoare semn cu mâna, arătând spre o uşă… intrai, Măriuţa şedea pe o ladă mare, cu faţa în ambele mâini, şi plângea şi suspina. Eu mă pusei lângă dânsa şi zisei:

*

– Ce plângi, Măriuţă; poate cuvântul ce l-ai spus răspicat, că mă vrei, nu ţi-i în inimă, nu-i al dumitale, ci numai al părinţilor, care ţi-au spus să-l zici aşa?

– O, nu: al meu a fost!, răspunse ea, ridicându-şi ochii înmuiaţi în lacrimi, apoi plecându-i iarăşi în jos, continuă: al meu a fost, din toată inima şi este, dar plâng, nu ştiu, de norocită ce-s că oi fi a dumitale.

*

Căpătai, aşadar, „cuvântul” şi de la copilă, şi de la părinţii ei, şi, a doua zi, şi un uric de la Mihalachi, că eu am să fiu clironomul averii sale, constătătoare din mai trei sute de fălci de munţi şi fânaţe, sute de oi, zeci de vaci şi boi, herghelie de cai şi, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre! Nunta se hotărâse pe Câşlegile de iarnă, iar eu şi tatăl meu, mai rămânând vreo trei-patru zile la Breaza, ne întoarserăm acasă. Acasă sosit, mi se apropia vremea să merg la Suceava, la asentă (recrutare – n.n.), cu care încă nu sfârşisem. Mai demult, nu-mi era mai că nici o frică şi grijă de ea, dar acuma, gândind la Măriuţa, eram prăpădit de frică să nu mă ieie. În această frică, mă pusei şi scrisei lui Mihalachi că, nu ştiu cum, mă cheamă la asentă, la Suceava. Scrisesei, se înţelege, şi Măriuţei. Omul anume trimis cu răvaşele mele la Breaza îmi aduse, de la Mihalachi, răspuns să-i spun numaidecât pe care zi am să fiu la această asentă, la Suceava, ca să vie şi el, pe atunci, într-acolo, şi că, fără a-l găsi pe dânsul acolo, la Suceava, în hanul lui Pruncu, la comisia de asentare singur nici într-un fel să nu mă duc. Măriuţa încă îmi scrise o epistolă disperată.

*

Făcui aşa cum zise Mihalachi şi, aşişi, a doua zi, mai trimisei un om cu scrisoare la dânsul, că pentru asentă am să fiu în cutare şi cutare zi în Suceava. Adaug aici că rana de la mână, despre care spusesem Măriuţei că m-am tăiat cu cuţitul, era aproape tămăduită deplin şi puteam mişca cu degetele cum se cade. Mă dusei, pe ziua hotărâtă, la Suceava, călare pe cal voinic, ce mi-l dăduse Mihalachi din herghelia sa, şi, sosit în oraş, de departe încă văzui pe Mihalachi, şezând pe o bancă de dinaintea hanului lui Pruncu. Comandă să mi se deie calul la grajd şi, singur, încins cu un chimir alb şi ghiftuit cu ceva, ce se cunoaşte de dinafară că-s nişte lucruri rotunjoare, zicându-mi să aştept puţin, se duse încotrova. Veni ca după o jumătate de oră şi, cum mi se păru, cu chimirul, acum, fără acele semne rotunjoare, şi-mi zise:

– Haidem!

*

Vai, câte defecte îmi mai găsi comisiunea de asentare, deşi la Lemberg nu se găsi niciuna!

– Ai scăpat?, zise Mihalachi, ce mă aştepta afară, ţinându-mi hainele.

– Da!

– Mergi, acum, iute la Roşia (Seliştea lui Mihalachi de lângă Bosanci, aproape de Suceava), că, acolo, te aşteaptă Măriuţa!

*

Mă dusei, într-o fugă a calului, de era tot apă şi spume, când ajunsei la Roşia…

De Crăciun, marele omăt şi viscolele din munţi mă opriră să merg, de-acasă, de la părinţi, la mireasa mea. Era seară târziu, şedeam culcat în pat şi ceteam. Părinţii mei erau duşi la peţit pentru fratele meu cel mai mare la un gospodar din sat. Aud la uşă, în ceardac, cântând „Naşterea ta Christoase”; mă uit – erau colindători cu steaua. Colindară şi eu îi omenii. Erau doi flăcăi străini.

*

– Suntem tare obosiţi, zise unul din ei. N-aţi face bine să ne primiţi la mas?

– Poftim!

*

Le aşternui pe-o laviţă, ei se culcară, mulţumind de a cina ceva. Eu stinsei lumânarea. La un târziu de noapte, aud zicând cel culcat din preajmătul meu:

– Domnişorule, domnişorule, dormi?

– Ce este?, zisei eu.

– Te rog, continuă flăcăul tot pe încetul, te rog, tare te rog să nu bănuieşti! Dumneata ai să fii ginerele lui Mihalachi din Breaza?

– Da, eu!

– Tare te rog să nu bănuieşti! Te-am văzut prin Câmpulung, călare pe calul lui Mihalachi, după dumneata cu doi feciori, aşijderea călări, care erau slugi de ale lui Mihalachi. Auzeam vorbind lumea ce te vedea: „Ai, ce fecior, ce fecior, şi-apoi, cum s-aude, şi învăţat mare!”. Te-am văzut, zic şi eu, care nu-s cărturar mare: ia cetesc şi eu din ceaslov şi psaltire, mi-am gândit, văzându-te şi auzind cine eşti… o, dar, încă-odată, te rog să nu bănuieşti! Nu mi-i crede, ştiu eu, ce ţi-oi spune, şi chiar şi eu zic să nu mă crezi: dară află, întâi, de-i aşa cum şi ce ţi-oi spune, şi-apoi să faci cu mine ce-i vrea! Eu nu-s de pe-aici, de pe-aproape, continuă flăcăul, că-s de departe de aici, dar aproape de Breaza, şi nu ştiu ce nu-mi da pace în inima mea, parcă tot mă împingea să vin anume la dumneata şi să-ţi spun ceva. De aceea şi anume m-am luat cu Steaua şi am venit încoace, că, de te-oi găsi, să-ţi spun ce am să-ţi spun, fie apoi ce-a fi, dar să n-am păcat, că nu ţi-am spus şi nu te-am ferit…

*

Se-nţelege că mă mâniară, ba chiar mă revoltară vorbele aceste ale străinului, ce veni cine ştie de unde şi din ce motiv propriu ori trimis de altul, poate de un rival al meu, care să-mi spună nişte obrăznicii, şi-i zisei ca să doarmă şi să tacă. El, însă, se sculă, bătu trei mătănii la icoane şi, apropiindu-se de patul meu, zise tainic, dar maşcat şi ca sărbătoreşte:

– Domnişorule, aceste mătănii ce le-am bătut acum să mă bată pe mine, cu urgia lui Dumnezeu, de nu-ţi spun adevărul, şi nu din altă pricină, cum poate socoteşti dumneata, ci numai din datoria creştinească şi milă pentru dumneata, care eşti om învăţat: Nu te însura acolo, că eşti nenorocit şi poate şi pierdut1

*

Sculă, apoi, iute pe tovarăşul său şi se duseră. Flăcăul, care mă cotropise cu vorbele sale, se mai oprise, o dată, la pragul uşii, şi-mi zise:

– Află, domnişorule, că seara aceea, după ce căpătaşi cuvântul de la părinţi şi de la fată, tatăl ei alungă un flăcău de la casa sa, pe carele îl ţinuse, de mai mulţi ani, parte ca slugă şi parte ca copil de suflet.

*

Zise şi se duse. Cine şi-ar putea închipui starea mea din acele momente! Necăjit şi sdrumecat până în fundul sufletului meu, poate o oră întreagă nu ştiam ce-i cu mine, inima în mine mi se părea că-şi rupe baierele şi vrea să-mi zboare din piept!

*

După câtva timp, mă sculai, umblai prin casă, în sus şi în jos, aprinsei lumina, dar pentru ce? Nu ştiam! O stinsei iarăşi, apoi, fără a cugeta şi a şti ce fac; ieşii afară, mereu pe nevrute, în grajd, luai calul, ce necheza când intrai în grajd, şi aşa, în puterea nopţii, pe frig şi pe ninsoare, mă suii călare şi plecai la drum, spre Breaza… Nu poposii nicăiri şi nici nu mâncai, toată ziua, nimic. Mersei tot înainte, încungiurând munţii Ionel şi Feredeul, şi, pe la miezul nopţii, ajunsei, abia viu, la Breaza.

*

Coliba din Carpaţi (huţulă) – de Zuber

Coliba din Carpaţi (huţulă) – de Zuber

*

Unchiul şi mătuşa, la care trăsesem, mă primiră şi ei, iarăşi, cam zăpăciţi, poate că presupuneau ceva rău, văzându-mă venind noaptea, aşa de necăjit şi nedumerit. Nu grăiau niciunul cu mine, parcă se temeau a începe vorba.

– Unchiule!, zisei, în fine, cu glas aspru şi răstit. Unchiule, ce aţi făcut cu mine?!

*

Mătuşa, speriată, sare pe cuptor, iar unchiul, zăpăcit şi el de felul vorbirii mele, zise în ton rugător:

– N-am ştiut, zău, n-am ştiut nici noi, până mai deunăzi!…

*

Sfâşiat şi turmentat în întreagă fiinţa mea, lăsând calul la unchiul, ca să-l dea nefericitului lui proprietar, eu, încă în aceeaşi noapte, pe la cântători, părăsii comuna Breaza, cu blăstămuri şi cu amarul cel  mai greu şi mai cumplit în inima mea, fără ca aşa, pe întuneric, măcar să-mi întorc vreodată faţa spre casa nefericitei Măriuţe. Toate şi mai multe ca toate le aflai din gura unchiului şi a mătuşei mele ca adeverite, câte mi le spusese bravul flăcău, pe care eu îl ţinui de satan trimis de infern ca să-mi arunce inima în flăcări chinuitoare.

*

Viitorul dovedi că eu, într-adevăr, am scăpat de o nenorocire şi, poate, de pieire”.


[1] IRACLIE PORUMBESCU, O răzbunare minunată, op. cit., p. 163


Comments are closed