Proze bucovinene: Episod banal | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Episod banal

Cluj, Piaţa Oraşului

Cluj, Piaţa Oraşului

Episod banal„, o proză de Areta Bâcu

*

Se pare că după-amiaza aceasta de duminică va pune capăt bejeniei noastre: vom găsi o casă. De trei zile, bătătorim uliţele acestui patriarhal orăşel de provincie, strângem afectuos mâini prieteneşti, zâmbim persoanelor abia cunoscute, deschidem uşi la prăvălii (vânzătorii, în perspectiva unor cumpărături princiare, se frâng de şale în ploconeli!), oprim trecători grăbiţi, toate numai ca să dezlegăm marea taină a unei case de închiriat. Am epuizat, zadarnic, toate rafinamentele de ingeniozitate feminină, dar a rămas o ultimă rezervă: „Agenţia de vânzări, cumpărări şi închirieri, director Amfilochie Fasulă”.

*

În strada principală a urbei, în pragul unui modest birou, stă veşnic „directorul“ agenţiei, mărunt, chel şi ştirb. Nasul său coroiat e adus puţintel cu vârful spre dreapta, iar bărbia ascuţită, aruncată în sus, se sileşte atât să ajungă la vârful nasului, încât tremură neîncetat de necaz că nu reuşeşte. Ţinuta domnului director e demnă de situaţia sa socială: caftanul negru, îngust în spate şi scurt în mâneci, permite de-abia să se vadă pantalonii cenuşii, cadrilaţi, suflecaţi peste glezne, căci vremea e cam ploioasă.

*

Intrăm în biroul agenţiei, întâmpinate călduros de domnul director; îi facem cunoscută dorinţa noastră de-a găsi o casă convenabilă în orăşel, amintindu-i, în treacăt, că nu vom ezita să plătim orice misitie nu s-ar cere. Dumnealui ne asigură că e singura persoană în măsură să cunoască toate casele din localitate; şi-n timp ce-şi perorează emfatic reclama agenţiei sale, îmi plimb, absentă, privirea pe pereţi. Vechi liste oficiale ale loteriei, cadre cu titlurile societăţilor de asigurare, reclame pentru hârtii de muşte, peste care generaţii de muşte au lăsat, sfidător, puncte negre, iar la colţuri, poetice imperii de păienjeniş, legănând uşor greutatea prafului obosit. Zâmbesc eteric acestui neaşteptat interior, iar domnul director, convins că zâmbetul meu e preţul strădaniei sale oratorice, se opreşte satisfăcut din poliloghia sa. Ne promite, apoi, grabnică rezolvare a cerinţei noastre, ceea ce se şi împlineşte a doua zi, când ne înştiinţează că a găsit ceva potrivit nouă – fiindcă se vde că suntem „doamne din domnie“. Ziua fericită de vedere e duminică, după prânz, când însuşi domnul director ne va însoţi la casa cu pricina.

*

Precis la ora 16, o ciocănitură discretă la uşa noastră ne pune pe resort din moliciunea interiorului. Întreb grăbită cine e, iar de afară, precis:

– Eu mi-s, agentul Fasulă!

*

Oltica, jubilând victoria casei găsite, sare pe divan, agitând în aer stindardul biruinţei: mătasea unei cămăşi „Bemberg“ şi fredonând:

– Ich bin mir, die Fisole!

*

Profesoară de germană, Oltica vrea să-şi reverse, în această siluire a limbii germane, tot hohotul de voie bună.

În această atmosferă burlescă, ne tratăm reciproc cu o porţie de veselie, fericite că strădania atâtor zile n-a rămas zadarnică.

*

Ieşim în stradă. Picături rare şi reci ne lovesc în faţă. Domnul director e de părere să luăm o trăsură. Nu găsim decât un Ungur cu o mârţoagă cenuşie. Totul e cenuşiu, în după-masa aceasta: asfaltul zburlit de picături aspre, casele triste şi posomorâte, pomii vlăguiţi de frăgezimea verii. Dar domnul director nu dă răgaz spleen-ului să ni se furişeze în suflete; dumnealui face optimiste aprecieri asupra traiului pe care îl vom duce în noua noastră locuinţă. În sfârşit, după diverse întortocheri şi cotituri, ajungem la malul unei gârle, într-un cartier sărăcăcios. În faţa unei case modeste, domnul director ordonă oprirea. Şi, cum dumnealui nu se mai întoarce în oraş, e de părere să achit trăsura. Birjarul îmi face un preţ exagerat: protestez, sub pretext că trăsura n-are decât un cal. Dar insul de pe capră ripostează, indignat, că acesta nu-i cal, ci-i iapă şi încă-i… sură. Găsesc argumentul extrem de convingător şi achit fără discuţie suma cerută.

*

În faţa porţii, care şi ea-i cenuşie, în această sumbră după-amiază, domnul director, salvatorul nostru, în timp ce se chinuieşte cu o cheie ruginită, ne pune-n vedere, de la-nceput, că ne-a adus la casa sa, unde are o cameră de-nchiriat, dar că dumnealui îi plac numai chiriaşii „inteligenţi“, de aceea ne-a adus să-i fim chiriaşe.

– După cum vedeţi, mă rog frumos, doamnelor, casa mea nu-i dăparcie; să auge când suflă duda de alarmă!

*

Dând poarta de perete, ne arată, în semiîntunericul curţii, un colţişor, unde-i soţia dumnealui. Amfitrionul ne informează că doamna e o femeie foarte delicată şi cultă, dar, cum azi e duminică şi n-are ce face, s-a apucat de împuiat gâştele spre vânzare. Un strigăt strident de paseri chinuite confirmă spusele agentului nostru.

*

Vine, în sfârşit, cu tot ritualul cuvenit unui astfel de eveniment, intrarea noastră victorioasă în noul apartament. Din gangul îngust şi întunecos, dăm în camera tuturor străduinţelor noastre. De la intrare ne loveşte miros înecăcios de interior părăsit, muced, igrasios. Un divan şi-o noptieră ne întâmpină, stinghere în mijlocul camerei lipsită de lumină. Instinctiv, îndrept mănunchiul de raze, ţâşnite din bateria mea automată, înspre colţuri: apocaliptice pete de umezeală mă înfioară. Încerc, cu vocea slabă, un uşor reproş camerei, care-i igrasioasă. Dar stăpânul casei – competent în materie – mă informează, pe ton pedant, că aceasta nu-i igrasie (Doamne, fereşte!), aceasta-i… salitră.

– Şi, până să veniţi Dumneavoastră, să uscă ea!

*

Ieşim la lumina difuză de afară, cu sufletele dospite de amărăciunea cavoului. În stradă e rece şi vânt. Mă simt o cabotină care şi-a jucat greşit rolul în operetă. Alături de mine, păşind măsurat şi elegant, Oltica are în privire dezolarea unei suverane detronate. În faţă ne apare, nesfârşit şi misterios, cimitirul. Ramurile toamnei se biciuiesc nebuneşte, cu stridenţa aspră a cioburilor sparte. Departe, la apus, o slabă suliţă sângerie străbate, în treacăt, frunzişul. Ace de lichid rece ne înfioară spatele… (Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pp. 191-193).


Comments are closed