Proze bucovinene: Crucea lui Bângău | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Crucea lui Bângău

Vasile Ţigănescu

Vasile Ţigănescu

* 

– Se vede că nu eşti în toată firea. Nu-i destul că le aduci cu căruţa ta de brânză din creierii munţilor, le mai dai şi peste ceea ce li se cuvine. Atâtea oi, atâta brânză!… Sau  asta ţi-e partea ta de brânză şi asta partea mea, aşa cum ţi-a spus baciul, şi, cu asta, gata! Nici mânie, nici supărare, nici pagubă la nimeni. Doamne, de ce n-am fost eu de faţă la împărţeală?

*

Ileana se învârtea prin casă mai mult fără treabă şi-şi descărca sufletul, aruncând spre Gheorghe, bărbatul ei, priviri pline de ciudă. Acesta, în picioare lângă o laiţă, frământa într-o covată cu caş. Trei caşuri cu coajă gălbuie, pe alocuri cu urme de la strecurătoare, înşiruiţi pe o măsuţă veche, aşteptau parcă să le vină şi lor rândul. Gheorghe tăcea. Avea sufletul îngreunat de ceva nedesluşit.

*

– Of, of, – ţinu să mai spună Ileana – cum de n-ai avut atâta glagorie în cap să judeci că, dând o ţâră celuia mai mult, o ţâră celuilalt, vom rămâne cu mai puţine maligi de caş din câte ni se cuvin!…

– De, i-am omenit şi eu…

– Măăi!… Omenit!… Aşa, de haram? Cu brânza oiţelor mele! Un cut întreg, care niciodată nu te-a băgat în seamă! Da, da, niciodată, s-o ştii!

*

După un mic răgaz, adăugă:

– Bângău, tot Bângău!… Bun ai mai fi de slugă, n-am ce zice!

*

Gheorghe se opri din lucru. Nu-i curmase mişcările mâinilor acea poreclă, aruncată pentru întâiaşi dată de nevastă-sa şi pe care i-o dăduse cătunul, ci faptul că tocmai Ileana, tovarăşa lui de viaţă de numai jumătate de an şi care nu-i spusese până atunci nimic supărător, scoase la lumină, şi încă destul de limpede, ceea ce el numai bănuise în decursul anilor, ceea ce credea că e o taină a lui. Cuvintele Ilenei, că n-a fost niciodată băgat în seamă, îl înghimpau ca una din acele jigniri ce produc necaz, fiindcă împotriva ei nu putea face nimic. Mic de statură cum era, acea descoperire a tainei sale i se părea că-l face şi mai mic, acolo, în faţa coveţii şi a femeii. Un zâmbet amar i se ivi în jurul gurii. E adevărat că Ileana ieşi din casă trântind uşa, dar aceasta nu-i pricinui decât o slabă uşurare. Continuă să frământe caşul, dar unele gânduri, ca nişte umbre triste, îi răscoliră crâmpeie de amintiri. Se ţinu de ele, curios şi dornic parcă de o adeverire, de care, alte dăţi, sufletul său se ferea. Silindu-se să alunge închipuirile greşite, căuta să ajungă, prin asemănări cu alţii, la încredinţarea dacă a fost aşa cum bănuise, cum se ştia şi cum mărturisi şi Ileana. Şi gândurile îi alunecau îndemânatec printre întâmplări cunoscute până la cele dintâi aduceri aminte, în care, alte dăţi, se regăsea cu alte simţiri. Desprinse uşor unele din ele.

*

În jocurile copiilor cu care crescuse, mai mult împiedica.

Ca flăcău, oriunde s-ar fi aşezat la clăci, hore, nunţi sau în biserică, se trezea la spatele altora, la o margine, la o parte. Răsufla uneori adânc, dar nu se înciuda niciodată şi pe nimeni. Era prea bun la inimă. La hore nu cuteza să impună scripcarilor ce să-i cânte, ca să ajungă şi el în fruntea jocului. A încercat o singură dată, la începutul unei astfel de petreceri, când erau flăcăi mai puţini. Ţiganii, parcă i-ar fi citit din ochi nerăbdarea, se codeau, se prefăceau că-şi acordează scripcele şi, când erau gata să înceapă a-i „zice“ şi lui un cântec, apăru în faţa lor un alt flăcău, cu altă înfăţişare şi altă dorinţă. Juca rar. Juca numai cu fetele cele mai puţin chemate la joc şi în coada şirului de perechi.

*

Şi căsătoria lui… Nici Ileana n-ar fi mers după el, dacă nu era urâtă şi trecută. Dar mama lui, aşa, vadană cum era, i-a făcut nuntă cu scripcari, cum fac gospodarii.

*

– Oare de ce au întârziat ţiganii? Şi de ce cântau puţin şi rar? Doar mamuca le-a plătit înainte şi cât au cerul.

*

Nu s-a dumirit asupra acestui lucru, până când nu i-a spus mătuşă-sa:

– Trebuia să le daţi numai arvună…

*

Înfoiat puţin, mândru că e şi el om la casa lui, merse la biserică în cea dintâi sărbătoare după căsătorie. În urma lui, după obicei, mergea Ileana. Era întâiaşi dată când avea să stea în biserică între gospodari, nu între flăcăi. Îşi închipuia că locuşorul de cinste, oriunde ar fi, îi este hotărât printr-o tăcută îngăduinţă a oamenilor, iar dacă nu, aceştia îi vor face loc, zâmbindu-i, bucuroşi că mai primesc încă un tovarăş în rândurile lor. Biserică mică, lume destulă. Sărută icoanele şi făcu gospodarilor fruntaşi din faţă o plecăciune în dreapta şi una în stânga. Dar îşi făcu loc prntre oameni cu umărul şi – datorită unui simţ de cuviinţă care-l îndemna să nu se oprească în faţa vreunui gospodar mai vechi – se strecură până ajunse la spatele lor. Întinse mâna unuia ce era alături; altuia, ca să-i atragă muţeşte atenţia că vrea să-i dea mâna, îi apăsă pieptarul cu dosul palmei; pe al treilea îl trase puţin de o mânecă. Cu alţi vecini de ocazie n-a mai încercat. Roşi. Se uită înapoi, unde erau femeile. Se temea să nu-l fi văzut nevastă-sa. Cu desamăgirile era obişnuit. Dispăreau pe acelaşi drum pe care au venit. Aveau drumul lor de atâtea ori bătut: prin ochi treceau repede, întârziau ceva mai mult în obraji, încălzindu-i pielea, şi în gât, unde se prefăceau într-un mic ciot. Ca să-şi desfacă ciotul, lucra ceva sau se silea să-şi abată gândurile în altă parte. Îşi făcu trei cruci mari. Se uită, apoi, la sfinţii de pe icoanele atârnate pe pereţi, singurii care păreau să-l ia în seamă aşa cum ar fi dorit. Desamăgirea i se şterse din suflet şi datorită bunătăţii sale, care se împăca atât de bine cu aerul îmbălsămat de tămâie şi plin de evlavie. De aceea, biserica, pe care o cerceta des, era singurul loc unde sufletul său gusta un fel de tihnă întremătoare. Îi plăcea mult s-asculte „Apostolul“. Nu înţelegea tot ce citea dascălul, dar cuvântul „fraţilor!“, rostit tare şi cântat răspicat, îi plăcea cel mai mult. Numai acolo se socotea asemeni cu alţii.

*

Ca un om cu un beteşug nevăzut şi supărător, se retrase în sine ca într-un azil de împăciuire duioasă. Nu-l părăsiră, însă, acele nădejdi nelămurite, care înfrumuseţează viaţa oricărui muritor. Ar fi dorit să aibă şi el acea fire care face pe unii să se arate, să iasă la iveală într-un mod oarecare: prin glume sau bătăi, prin cuminţenie sau asprime, prin limbuţenie, curaj sau chiar beţie. Îşi închipuia mulţumirea ce trebuie s-o simtă astfel de oameni atunci când observau că pot stârni mirarea sinceră sau prefăcută a altora sau când auzeau că se vorbeşte despre ei cu precauţie, cu admiraţie, cu pismă sau cu ură. Credinţa că-i mai prejos decât alţii îi da feţei şi ochilor săi blânzi o nedeslipită umbră de tristeţă. Din tainice colţuri ale sufletului său, îi răsărea des nevoia unei mângâieri. Aceasta se trăda prin cântec. Cânta cu modulaţii uşoare şi numai când se ştia singur pe drumuri şi cărări, la ducere şi la întoarcere acasă. Din cântecele cunoscute în sat, alegea pe cele mai duioase. Cântarea îi ieşea pe buze ca o oftare blândă şi fără ecou. Cânta abia auzit, numai pentru dânsul. Nu dorea să-l audă alţii. Chiar şi noaptea, când era mai greu de recunoscut, dacă simţea apropierea cuiva, tăcea până ce credea că e din nou singur.

*

Ileana intră în casă ca o răbufnire de vânt. Aducea bărbânţa în care aveau să ţină brânza pentru iarnă. Fără să spună un cuvânt sau să se uite la bărbatul ei, trânti bărbânţa lângă masă şi ieşi, închizând uşa cu putere. Intrarea şi ieşirea zgomotoasă a femeii îi abătuse puţin gândurile. Se uită prin fereastră afară, în grădiniţa din faţa casei: casă părintească mică, veche, aşezată pe o limbă de coastă; apoi îşi aruncă privirea peste valea cutului, de-a dreptul asupra munţilor înşiruiţi în valuri nemişcate şi albăstrii, ce se pierdeau departe, în zare, spre Solca. După câteva clipe, îşi opri ochii ceva mai mult asupra pometelor ce împodobeau gospodăriile din valea peste care se întindea o bună parte a cătunului Călugăriţa. De acolo, din valea cu gospodării frumoase, cu pomete mari şi ogoare mai pline de belşug, cu oameni bogaţi şi cu flăcăi îngâmfaţi, i se trăgea acea parte din trecut ce-i zăhăia sufletul acum mai mult ca oricând. De acolo îi venise şi porecla, prinsă repede de limba tuturor. Dar porecla nu-l supăra. „Gheorghe-s mulţi, Bângău e numai unul!”, îşi spuse în sinea lui, de atâtea ori.

*

Deodată, se văzu la primărie, venit după o autorizaţie de vânzare. Deşi venise degrabă, a aşteptat două ceasuri. Secretarul părea ocupat şi-i citea pe faţă o plictiseală liniştită. Nu îndrăzni să-l stingherească. În curând, au venit alţii şi… n-a voit să se înghesuie.

*

Gândurile îi răscoliră şi alte întâmplări ce nu se lăsau uitate. Până şi întâmplarea din urmă, care-l măgulise, se adeveri ca o bucurie falsă. Parcă-i vedea pe unul şi pe altul intrându-i în ogradă şi parcă-i auzea pe toţi glăsuindu-i cam pe aceeaşi strună:

*

– … cam auzit c-ai vrea să mergi după brânză, la muntele Tomnatic, adă-ne încaltea şi partea de pe oile noastre. Tare suntem încolţiţi de lucru şi, dac-ai vrea ‘neata, bădică Gheorghe, să ne faci binele ista, n-am mai bate şi noi atâta drum. Pentru osteneală ne-om împăca noi, că doar…

*

Şi, la împărţeală, dase fiecăruia câte o „ţârucă“ mai mult, pentru a le arăta că i-a servit bine, că ţâruca scoasă din bunătatea lui era şi un tribut al recunoştinţei sale pentru cinstea ce credea că i-o făcuseră oamenii, călcându-i pragul pentru a-l ruga ceva.

– Are dreptate femeia! Hm!… da‘ nu trebuia să-mi spună că-s…

*

Repetă cuvintele din urmă ce le rostise Ileana. Căută să alunge înţelesul lor şi nu putea. Se încruntă. Mişcările mâinilor sale deveniră mai repezi. Cu obrazul mai încreţit, căuta cu amărăciune un corectiv pentru amorul său propriu, un leac împotriva umilirii care-l sfredelea; dar gândurile-i sfârşiră a se strânge într-un mănunchi de îndârjiri mai mult faţă de nevastă, decât faţă de lume.

– Trebuie să mă schimb! Am să-i arăt eu muierii dacă-s bun de slugă!

*

Târgul se spărgea pe nesimţite. Mai era încă mult până ce avea să reintre în mocneala lui de toate zilele.

În piaţa de lemne, cu căruţa trasă lângă apa Topliţei, Bângău aştepta „să mai coboare soarele“. Aşteptarea îşi avea tâlcul ei. Cei cu marfa nevândută mai lăsau din preţ. În picioare şi răzimat de coşul căruţei, se uita, din când în când, la movila de draniţă a unui Vicovean, pe care pusese ochiul şi o neguţase înainte de amiazi. Se bucura că nici Vicoveanul, nici cei câţiva Mărgineni cu aceeaşi marfă nu prea aveau muşterii.

*

– Nu mă tem eu că nu i-oi rupe o coroană din cât mi-au cerut!, gândi, uitându-se la un căluţ ce se opintea să scoată o căruţă încărcată cu lodve, ale cărei roţi se înfigeau adânc în hleiul înnegrit de must şi baligă şi frământat de copite, aşa cum era pretutindeni întinsa şi neteda piaţă a Rădăuţilor.

*

Scuipa, în răstimpuri, spre Topliţa, de unde-i veneau la nas miasme neplăcute. Albia acesteia, dreaptă, puţin adâncă, îndiguită de scânduri putrezite de vreme, cu apă puţină, murdară şi stătută, lipsită, atunci, de o prelingere fie şi monotonă, părea un mic canal în care s-au strâns doar zoaiele magherniţelor jidoveşti. În aşteptare, Bângău luneca privirea încet, plictisit, peste forfota mulţimii, de unde străbătea uneori câte un muget adânc şi trist de vită, sau pe zidurile mute, decorate de ploi şi soare, ale caselor ce împrejmuiau piaţa. Cu o naivă bucurie mai trăgea cu ochiul spre „prepanaţia“, de unde maică-sa îi cumpărase „holercă“ pentru nuntă şi a cărei firmă, scrisă cu litere mari, într-o limbă necunoscută, arăta un chip de grăsun cu o halbă spumoasă la gură. Şi bucuria o avea de când luase tainic hotărârea de a călca şi el pragul unor astfel de locaşuri, „aşa, ca să-i facă femeii în ciudă“, şi-apoi „să văd ce-a spune şi, de-a crâcni, i-arăt eu!…“.

*

Cel dintâi pas voia să-l facă în acea zi de târg. Hotărârea îl învăluia plăcut ca o pânză nevăzută şi răcoritoare. Îi da presimţirea că viaţa i se va urzi altfel. Se încăpăţâna a crede că altfel nu se va sparge în favoarea sa buboiul ce conţinea muta duşmănie dintre el şi Ileana.

*

– Încă nu-mi plâng copchiii, îşi spunea el, aruncând privirea şi pe alte firme cu chipuri de grăsuni cu halba la gură.

*

Reuşi „să rupă coroana“. Trecu draniţa pe căruţa sa, pe care o trase în apropierea „prepanaţiei“, ca s-o poată avea sub ochi. Scoase punga de sub brâu şi-şi numără încet banii rămaşi. Cu o privire de bun gospodar mai cuprinse, o dată, calul şi căruţa, apoi se îndreptă spre cârciumă. Păşea încet, cu capul sus, furişând priviri în lături, în dorinţa de a fi văzut încotro merge. În pragul cârciumei, se opri. Se uită sfios înlăuntru. O clipă, ar fi dorit să nu fie primit. Îi bătu în surdină pornirea spre harţag cu Ileana. Îşi frânse şovăirea şi intră.

*

Când ieşi, licăreau cele dintâi stele. Târgul intrase în liniştea lui mocnită, plicticoasă. Pe drumul cel mare, în urma şi înaintea lui Bângău, duruiau căruţe singuratece şi ale altor întârziaţi din satul său şi din satele de pe valea de sus a Sucevii. Glasuri răstite, câte un cântec sau chiote de flăcăi cu chef străbăteau aerul şi se stingeau repede şi pe aproape. Zidurile nu le primeau, de parcă nu le-ar fi înţeles. Flăcăii n-aveau răbdare să aştepte a-şi arăta „ohota“ (voia bună) colo, mai departe, în văzduhul curat şi larg ce acoperea lumea lor cu vâlcele şi păduri, cu ogoare şi gospodării, cu ulicioare şi şiruri fumurii de răchiţi, cu bucurii şi necazuri.

*

Bângău ajunse la câmp. Îi vâjâia puţin capul. Totuşi, simţea o tainică mulţumire că face şi el parte din acel convoi cu căruţe răzleţite – unele pline de tineret cu chef – ce se pierdeau în lungul drumului, odată cu lăsarea nopţii. Tăcea şi asculta glasuri şi cântece, în acea tovărăşie plăcută, ce părea închegată din zgomotul atâtor roţi. Rănile nevăzute ale sufletului său i se molcomiră în sunarea de bucşe a roţilor şi în scuturăturile monotone ale căruţei sale, pe a cărei povară era căţărat.

*

Se înnoptase de-a binelea când cârni pe drumul satului. Abia pe drumuşorul de pe spinarea Colnicului rămase singur în liniştea nopţii.

Bolta cerească se umpluse de stele. În zarea nevăzută, peste pădurea Frătăuţului, apăreau şi dispăreau lumini de fulgere îndepărtate. Între Ursoiul şi Dealul Crucii, se vedea zarea târgului ca o pâclă luminoasă, joasă şi nemişcată.

*

Bângău ajunse în marginea cătunului. Cânta. De data asta, cu glas tare. Unde începea coborâşul pripuriu, ce sfârşea în valea Călugăriţei, întâlni o femeie, care-i dădu bineţe. Îşi întrerupse cântecul, ca să-i răspundă.

*

– Nu te temi să îmbli noaptea, fată hăi?

– Nu-s fată, sunt nevasta lui Dumitraş. Am fost pân-la mătuşa Aniţa, după iruri şi pân-ce le-a făcut…

– Naiba mai vede pe întuneric? Eu-s… Bângău.

– Da‘ nu împiedici căruţa la vale?

– Ce-s eu, vadană, ca să împiedic? Sau…

– Aaa… N-aş fi crezut să fii şi ‘neata cu chef. Se vede că ţi-a mers bine la târg, mai spuse femeia, din mers.

– Bine! Foarte bine! Mama lui de târg!… dee, haram!

*

Şi, dintr-odată, îi veni să înceapă alt cântec:

– Drag mi-e mie-n crâşm-a bere

Da‘ departe de muiere…

*

Îşi da silinţa să cânte cât mai tare, ca să-l audă până şi Ileana.

Drumul, săpat în coasta dealului, era întovărăşit, până în vale, de o adâncă mâncătură de puhoi.

*

Aici, într-o hârtoapă, îl găsiră oamenii, a doua zi, dimineaţa, mort sub căruţa ce se răsturnase peste el.

*

La marginea drumului i se puse o cruce de stejar. Cu vremea, crucea putrezi, apoi dispăru cu totul.

*

Locul se cheamă şi azi „Crucea lui Bângău“, deşi de multă vreme nu se mai vede acolo nici o cruce. Şi numele locului n-ar avea nici o noimă, dacă oamenii n-ar fi pus acolo, cu sufletul lor, pecetea unei pomeniri pe care soarta o făcuse să stăruie peste ani.

*

Cei cu închipuiri alese vor fi având credinţa că sufletul lui Bângău străbate văzduhurile, mulţumit că măcar în acest fel – necăutat de el – şi măcar după moarte, oamenii l-ai băgat în seamă. De o veşnică pomenire a avut parte, mai mult decât acei care, ca fiinţe lărmuitoare în viaţă, au intrat pentru totdeauna în întunericul uitării. Poate unde lumea capătă, la un moment dat, o isteţime de apreciere, poate unde Atotputernicia voieşte aşa, poate au şi morţii puterea lor… (Revista Bucovinei, nr. 8/1944, pp. 278-283).


Comments are closed