Proze bucovinene: Convorbire între un tată şi fiul lui | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Convorbire între un tată şi fiul lui

*

asupra limbii şi literelor româneşti

*

Arune Pumnul

Arune Pumnul

 

Tatăl: Precum văd, fiule, din cele două scrisori din urmă ce mi le-ai trimis, voi nu scrieţi mai mult cu buchii din cele româneşti, ci cu din cele latineşti?

*

Fiul: Iertare, iubitul meu tată, că nu ştiu ce va să zică buchii româneşti şi latineşti. Eu scriu, precum am învăţat în ăst an, că sunt buchii chirilice şi litere romane.

*

Tatăl: Dar cele din cărţile noastre şi celea, ştii tu, cu care îţi scriu eu totdeauna, nu sunt buchii româneşti, şi cele din cărţile latineşti nu sunt buchii latineşti? Iată, dar, că sunt!

*

Fiul: Adevărat că şi cărţile româneşti, şi cele latineşti sunt tipărite cu nişte semne, însă şi acele, şi altele nu se numesc buchii româneşti, nici latineşti, ci cele din cărţile româneşti se cheamă buchii sau slove chirilice, aşa numite de la Chiril, care le-a format, iar cele din cărţile latineşti, franţuzeşti, italieneşti, spanioleşti şi din unele cărţi româneşti se cheamă litere romane.

*

Tatăl: De! cheme-se cum s-or chema, nu-mi pasă, eu vreau numai să zic că, cum mi se pare, voi acum nu scrieţi mai mult cu slove chirilice, cum le numeşti, ci cu litere romane?

*

Fiul: Aşa este! Tinerimea română, nu numai de aici, din ţara noastră, ci din toate ţările pe unde se află suflet de Român, şi-a propus să nu mai scrie cu buchii străine, ci cu literele cele proprii, române!

*

Tatăl: Şi ce înseamnă această înnoire?

*

Fiul: Dar, domnia ta, de ce ţi-ai făcut haină nouă şi nu o mai porţi pe cea veche, toată ruptă? Şi, apoi, când ţi-a adus-o croitorul, de ce n-ai dat-o iar înapoi ca să-i mai facă nu ştiu ce?

*

Tatăl: Eu mi-am făcut haină nouă pentru că cealaltă era toată ruptă acum; apoi, doară, nu o să ies între oameni cu veşminte aşa rupte, că-i ruşine; iar cea nouă, când mi-o aduse, i-am dat-o iar înapoi ca să o îndrepte, pentru că o făcuse rău, aşa încât toată venea îndărăpt şi mă împiedicam în ea, când dam să merg; apoi veşmântul trebuie să fie făcut după trup, aşa încât trupul să se poată mişca neîmpiedicat în el. Da’ ce are a face haina cu buchiile?

*

Fiul: Iată ce! Precum domnia ta ai lepădat haina ruptă şi ţi-ai făcut una nouă, aşa noi lepădăm buchiile chirilice şi luăm alte litere, romane, pentru că cele chirilice sunt rupte pentru limba noastră; şi, precum haina cea rău făcută te împiedică să nu poţi îmbla, aşa şi buchiile chirilice nu sunt făcute după trupul şi firea limbii noastre, şi pentru aceea o împiedică în dezvoltarea şi în înflorirea ei, şi pentru aceea le-am lepădat şi am reluat literele romane, care sunt făcute după trupul şi firea limbii noastre, cea română!

*

Tatăl: Să fie oricum făcute, după firea limbii noastre, cum zici, totuşi, n-ar trebui părăsite buchiile, pentru că cu buchii chirilice ne-am pomenit noi, cu buchii chirilice au scris străbunii noştri şi cu buchii chirilice sunt tipărite cărţile noastre cele sfinte, şi pentru aeea, de om părăsi noi buchiile chirilice, om necinsti pe străbunii noştri, ba n-om părăsi şi sfânta credinţă; apoi aceea ar fi, totuşi, păcat!

*

Fiul: Şi aşa ţi se pare domniei tale că noi am necinsti pe străbunii noştri, dacă am părăsi vreun lucru rămas nouă de la ei, chiar şi când ar fi agăţat acela de ei numai prin valurile nefericirii şi prin ale fatalităţilor timpurilor?

*

Tatăl: Aşa este şi aceasta nu mi-o vei putea disputa!

*

Fiul: Şi până la care secol numeri, domnia ta, pe străbunii noştri, în contra cărora am păcătui, părăsind lucrurile ce ne-au rămas de la ei?

*

Tatăl: Până la oricare şi, dacă vrei, chiar până la străbunul Adam!

*

Fiul: Dacă este aşa, atunci nu ştiu care se va putea mântui dintre oamenii de acum, căci, dacă ar fi păcat a schimba ceva din cele apucate de la străbunii noştri, atunci este păcat a purta haine, pălărie, încălţăminte şi alte veşminte, pentru că străbunul nostru Adam, precum ne spune scriptura, n-a fost îmbrăcat cu veşminte de astea; atunci ar fi păcat a scrie ori cu buchii chirilice, ori cu litere romane, ar fi păcat a vorbi româneşte, franţuzeşte, ungureşte şi altele, ba ar fi păcat chiar şi de a fi creştin şi de a citi Sfânta Scriptură, pentru că străbunul nostru, Adam, nici că ştia ceva de buchii sau de litere, nici de limba română, germană, franţuzească, latină, nici de creştinătate, nici de scriptură; atunci ar fi păcat ca un păgân să se facă creştin, pentru că ar părăsi credinţa păgână, cel mai scump lucru ce i-a rămas lui de la străbuni! Iată unde este zisa domniei tale că n-ar fi iertat a face vreo înnoire, ci a ţine de cele apucate de la părinţi ca orbul de gard!

*

Tatăl: Dacă le vei lua aşa, prin întreg, şi vei întoarce zisele cum îţi place, atunci vezi bine că-ţi va ieşi lucrul cum vrei; ci cum să ne părăsim noi dragile de buchii chirilice, cu care sunt tipărite cărţile noastre cele sfinte, din biserică? Au nu ne vom pierde noi prin aceea şi sfânta credinţă ortodoxă? Căci eu încă am învăţat ceva, mulţămită Cerului!, şi ştiu că literele pe care vreţi voi să le reluaţi sunt buchii latineşti, pe care străbunii noştri le-au lepădat ca să nu-şi piardă credinţa ortodoxă şi au luat buchiile chirilice, cu care scriu toţi ortodocşii, şi tare bine au făcut!

*

Fiul: Dumnezeule sfinte! câtă deosebire între şcoala de când ai învăţat domnia ta, iubite tată, şi între şcoala de astăzi! Domnia ta zici că credinţa dreaptă sau ortodoxă ar sta în buchiile chirilice, eu însă încă învăţ în şcoală destul de ortodocsă şi de aceea ştiu că credinţa dreaptă sau religia este întemeiată în conştiinţă sau în cugetul fiecărui om şi, pentru aceea, precum este conştiinţa lui aşa-i este şi credinţa; de-i este conştiinţa luminată, atunci şi credinţa sau religia îi este luminată şi clară; iar de-i este conştiinţa întunecată şi împlută de prejudecăţi, atunci chiar aşa este şi religia sau credinţa lui, întunecată şi plină de credinţă deşartă; credinţa este, dar, întemeiată în conştiinţă şi, de aceea, se şi păstrează, iar cu buchiile n-are nimic a face; şi, ca să te convingi mai deplin despre aceasta, ia aminte: Au nu scriu Grecii cu litere greceşti şi tot au o credinţă cu noi? Au nu scriu Frâncii, Inglii, Italii, Polonii, Ungurii, Croaţii cu litere romane, cu care şi Papa de la Roma scrie, şi nu sunt cu toţii de o credinţă cu Papa? Au nu scriu Rutenii cu buchii chirilice şi, totuşi, cei uniaţi nu sunt de o credinţă cu Sfântul Chiril? Au doară vei mai putea zice şi acum că credinţa cea dreaptă se păstrează prin buchiile chirilice? Ci vai de credinţa care va fi întemeiată pe nişte semne moarte ca buchiile chirilice, aceea nu va mântui pe nimeni, pentru că scris este: „Buchiile pier, sufletul este care dă viaţă!“.

*

Tatăl: Eu la acestea nici am cugetat până acum, cu toate că sunt aşa aproape de noi şi nu mai poate fi nici o îndoială despre adevărul ce-l spui, că adică credinţa dreaptă este întemeiată în conştiinţa omului şi n-are nimic de-a face cu buchiile chirilice; dar, precum zici, credinţa n-are de-a face nici cu literele romane; apoi, dară, de ce să lepădăm noi buchile chirilice, cu care au scris străbunii noştri? Au doară voi, cei de acum, să fiţi mai învăţaţi decât au fost aceia?

*

Fiul: Eu n-am zis că noi reluăm literele romane pentru că doar am voi să întemeiem credinţa dreaptă pe ele, ci din altă cauză, pe care ţi-o voi spune ceva mai târziu. Aci zic numai atâta, că noi încă nu ne înţelegem despre buchiile chirilice, căci domnia ta crezi că străbunii noştri au scris cu ele pentru că doar le-ar fi fost dragi sau doar pentru că aşa ar fi fost mai bine decât cu litere romane. Eu, însă, ştiu că n-au fost nici una, nici alta, ci ei au fost aduşi numai de împrejurări nefericite la aceea. Mai întâi, voi să-ţi spun aceasta pe scurt, apoi îţi voi spune şi pentru ce lepădăm noi buchiile chirilice şi reluăm literele romane.

*

Tatăl: Şi de ce au scris, dar, ei cu buchii chirilice?

*

Fiul: Ascultă-le istoria! Buchiile n-au fost pe faţa pământului până către anul 862 după Hristos. Atunci se făcu părintele Chiril arhiepiscop în Moravia cea Mare. Moravii n-aveau, pe atunci, încă nici un fel de scriere proprie, pentru aceea formă părintele Chiril pentru limba slovenească buchiile, care de la formatorul lor se numesc chirilice. Oricine poate vedea că acele buchii nu sunt alta decât litere greceşti mai schimonosite oarecâtva, la care, apoi, s-au mai adăugat unele, din cauză că în limba slavonă se află nişte sunete pentru a căror însemnare nu se află litere între cele greceşti. Iată, dar, că buchiile chirilice s-au făcut pentru Slovaci şi nu pentru Romani!

*

Tatăl: Dar Romanii când le-au luat, mai întâi, şi pentru ce?

*

Fiul: Ascultă iarăşi istoria! Romanii, străbunii noştri, ştii că au locuit în Italia până către anul 105 după Hristos?

*

Tatăl: Dar aceasta o ştiu prea bine!

*

Fiul: Şi ce cugeţi, oare străbunii noştri să fi scris ceva până au fost în Italia?

*

Tatăl: Vezi bine că au trebuit să scrie!

*

Fiul: Dar în ce limbă vor fi scris ei şi cu ce litere? Au doară cu buchii chirilice?

*

Tatăl: Ba, cu buchii chirilice n-au putut să scrie pe atunci, pentru că, precum spuseşi din istorie, sunt formate cu opt sute de ani mai târziu; iar ce se ţine de limbă au trebuit să scrie în limba care le era cunoscută, că în limbă necunoscută nu poate cineva nici scrie, nici vorbi.

*

Fiul: Şi ce limbă au vorbit străbunii noştri, pe atunci?

Tatăl: Eu cred că vor fi vorbit latineşte!

Fiul: Dar, astăzi, cum vorbesc?

Tatăl: Astăzi, precum vedem, vorbesc româneşte.

Fiul: Când şi unde au încetat Romanii a vorbi limba latinească şi au început a vorbi limba românească?

*

Tatăl: Locul unde şi timpul când s-au întâmplat acestea nu ţi-l pot spune; dar atâta ştiu, precum spun toţi învăţaţii, că limba românească este fiica limbii latine; deci, dacă este fiica celei latine, atunci Românii au vorbit, mai întâi, latineşte şi apoi, pe încet, şi-au schimbat limba până au făcut-o cum o vedem astăzi.

*

Fiul: Adevărat că tebuie să se mire omul cum o părere aşa fără temei şi rătăcită a putut prinde rădăcini aşa adânci în capul mulţimii. Căci, dacă s-ar fi făcut limba română din cea latină, atunci aceasta ar fi trebuit să se întâmple undeva, oarecândva şi în oarece mod; şi până când nu putem arăta unde, când şi în ce mod s-a putut întâmpla acea naştere a unei limbi dintr-alta, nu putem zice că s-ar fi născut una dintr-alta.

*

Tatăl: Dar nu sunt cele mai multe cuvinte româneşti asemenea cu cele latineşti, precum: om-homo, cap-caput, frunte-frons, păr-pilus, geană-gena, ochi-oculus, faţă-facies, nas-nasus, mustaţă-mystax, dinte-dens, barbă-barba, piept-pectus, mână-manus, braţ-brachium, deget-digitus, unghie-unguis, vână-venă, sânge-sanguis, carne-caro, os-os, mădular-medulla şi altele. Iată omul întreg, cu toate părţile lui, şi româneşte, şi latineşte tot aşa numit! Cum, dară, de unde vine acea nespusă asemănare între aceste două limbi, dacă cea românească n-ar fi născută din cea latinească?

*

Fiul: La acestea se poate răspunde pe scurt, adică: acea mare asemănare vine de acolo că aceste două limbi sunt cumnate, foarte aproape una de alta; apoi, cât pentru întrebarea: care este mamă şi care este fiică?, răspund pe scurt că limba românească este mama, iar cea latinească fiica.

Tatăl: De o zisă aşa încumetată trebuie să râd!

*

Fiul: Ba, te rog ascultă cele următoare şi, atunci, ştiu bine că nu vei râde. Mulţi cred că altul a fost poporul latin şi altul poporul roman; însă fără temei, pentru că în istorie stă scris că un mic ţinut din Italia, de la Tibru spre apus, s-a numit Laţium şi poporul care locuia în acel ţinut s-a numit latin. Acum luatu-şi-a ţinutul numele de la popor sau doar poporul s-a numit aşa de la ţinut nu ştiu, dar aceasta nu face nimic la lucrul nostru, oricum va fi. Laţium a stătut cu multe sute de ani şi mai înainte de ce s-ar fi zidit cetatea Roma; aşadar şi numele latin a fost mai înainte decât numele roman; eu zic numele au fost mai înainte, iar nu poporul, pentru că poporul, precum vom vedea, a fost unul şi acelaşi. Din fiii regilor Laţiumului, după mulţi ani, s-a sculat unul, anume Romul, şi a făcut o cetate, care, de la numele lui, s-a numit Roma, care stă încă şi astăzi. În cetatea aceasta şi-au aşezat regii Laţiumului tronul lor; şi după aceea poporul din Laţium, de la numele Romei, a început a se numi poporul roman. Iată, dar, că chiar acel popor, care mai înainte se numea latin, de la ţinutul Laţium, acum se numeşte roman, de la cetatea Roma. Ce ţi se pare acum, au altul a fost poporul latin şi altul cel roman?

*

Tatăl: Ba nu, într-adevăr. Dar eu nu mă pot împăca cu aceea că, dacă sunt poporul latin şi cel roman tot unul, apoi de unde vine că sunt două limbi diferite una de alta, adică limba latină şi limba română? Au doar un popor poate avea două limbi diferite una de alta?

*

Fiul: Ba şi mai multe, căci nu vedem noi câte limbi diferite au Germanii, căci altminteri vorbeşte poporul german din Austria, altminteri cel din Saxonia şi altminteri cel din alte provincii germane şi, totuşi, pentru aceea sunt cu toţii un popor german. Tot aşa au şi Italienii de astăzi mai multe limbi diferite una de alta şi, totuşi, sunt cu toţii Italieni. Însă să spun de unde a venit şi deosebirea limbei latine de cea română. Poporul, oricare, vorbeşte limba mai înainte de a o scrie. Ba au trecut multe sute de ani de la timpul unei limbi până a început cineva a o scrie; exemplele despre aceasta vorbesc şi acum, căci câte popoare sunt pe lume care vorbesc, însă nu scriu în limba lor, chiar între Români câţi sunt care nu ştiu scrie! Apoi poporul ştie şi vorbeşte numai acele cuvinte care desemnează lucrurile cu care se ocupă el. Când vor fi început Latinii, străbunii noştri, a-şi scrie limba mai întâi nu se ştie, atâta e adevărat, precum scrie Eutropius în Cartea I, că „împărăţind Latin în Laţium a îndreptat limba latină“. Latin, dar, regele, a îndreptat limba latină ca să scrie cu toţii într-o formă, adică i-au pus reguli după care să se scrie. Învăţând, după aceea, Latinii, în decursul timpurilor, ştiinţe, au trebuit să formeze încă mai multe cuvinte şi forme, pentru că la popor se află de-a pururea numai cuvintele şi formele prin care îşi desemnează cunoştinţele sale. Pe încet, dar, Latinii şi-au format limba lor cea învăţată din a poporului până au adus-o la starea în care o vedem noi în cărţile latine învăţate. Despre strămutarea aceasta mărturisesc, iarăşi, scriitorii latini şi greci; aşa zice Horaţiu (Epistole, Cartea II, v. 86-87) că pe timpul lui nu se mai pot înţelege versurile săltăreţe făcute de Numa, al doilea rege al Romanilor, în onoarea zeilor armelor, unde are: „Care laudă acum versul săltăreţ al lui Numa şi acela / Ce nu pricepe, ca şi mine, s-ar lăuda că singur limba lui o ştie“.

Aşa scria Polybios (în Cartea III, c. 22) că, pe timpul lui, nu mai poate înţelege învoiala întâia făcută între Cartaginezi şi Romani, sub consulii Julius Brutus şi Marcus Horaţius, din cauză „că limba veche latină aşa este de diferită de aceea ce se vorbea pe atunci, încât unele fraze şi cei mai învăţaţi numai cu multă luare aminte le pot înţelege“. Dintru început, scriau cum vorbeau şi, atunci, nu era nici o diferenţă între limba scrisă şi între cea ce o vorbeau, iar după aceea în limba scrisă s-au depărtat tot mai mult de limba ce o vorbea poporul, până ce au ajuns cu ea acolo unde o vedem noi în cărţile latineşti. În unele formări, s-au luat Latinii după Greci, mai vârtos în privinţa genului al treilea (genus neutrum), pe care celelalte limbi romanice nu-l au, şi în privinţa adăugirii unor litere în capătul cuvintelor, precum: la câmp, ram, fag, carpen, lup, urs şi altele, au adus, după Greci, câte un s şi au făcut campus, ramus, fagus, carpinus, lupus, ursus şi altele. Deci, limba latină populară şi cea scrisă au fost, întru începuturi, tot una; cea populară a rămas nestrămutată, iar cea scrisă s-a strămutat mai târziu; prin urmare, limba latină scrisă, cea strămutată, este mai tânără decât cea populară şi născută din ea. Ce ţi se pare acum? Este limba latină populară sau cea românească născută din cea latină scrisă, schimbată, sau cea latină scrisă din cea românească? Au te va mai înfla şi acum râsul de ceea ce am zis?

*

Tatăl: Ba nu, într-adevăr şi…

Fiul: Nu, zău!, da‘ te rog, ascultă ce absurditate este a crede că limba românească ar fi născută din cea latinească! Noi ştim că poporul german din fiecare provincie vorbeşte o limbă diferită de a celorlalte provincii şi, totuşi, Germanii scriu cu toţii numai o limbă germană, care se zice învăţată, Acum, spune-mi: este limba germană învăţată născută din limbile ce le vorbeşte poporul german din diferitele provincii sau doar limbile poporului sunt născute din cea învăţată?

*

Tatăl: Limba poporului nu poate fi născută din cea învăţată, cel puţin în întreg, pentru că poporul a vorbit de când lumea, iar limba cea învăţată este abia de vreo două-trei sute de ani; şi este formată din toate limbile poporului german.

*

Fiul: Chiar aşa, vezi, şi limba poporului latin, a străbunilor noştri, s-a vorbit de ei de când lumea, iar limba latină învăţată s-a format din limba poporului, numai mai târziu. Pentru aceea, precum ar fi absurd a zice că limbile poporului german din diferite provincii sunt născute din cea germană învăţată, chiar aşa este de absurd a crede că limba românească este născută din cea latină învăţată, clasică. Prin urmare, cei ce deduc cuvintele româneşti din cele latineşti, spre exemplu: lemn, semn, mână, sânge, frunte, cap şi altele de la: lignum, signum, manus, sanguis, frons, caput şi altele, aceia nu ştiu ce fac, pentru că aceasta chiar atât ar însemna, ca şi când ar zice cineva că eu sunt tatăl domniei tale, iubite tată, şi domnia ta fiul meu! După acestea, cred că ştii cum s-a întâmplat de naţiunea latină sau romană a avut două sau doară şi mai multe limbi diferite una de alta, adică aceasta chiar aşa a fost precum este şi la Germani în privinţa limbii poporului şi a celei învăţate.

*

Tatăl: Aceasta o cunosc acum şi nimeni nu se va îndoi mai mult despre adevărul propus. Însă, cu toate acestea, iubite fiule, eu mă sfiesc atât a păstra acest adevăr pentru mine, cât şi a-l descoperi altora, pentru că nu vezi tu că limba noastră nu are cuvinte chiar pentru toate cugetările, nici forme chiar pentru toate referinţele de cugetări, deci acelea ar trebui să le împrumutăm de la limba latină, pentru că cu aceea este limba noastră cumnată mai de aproape. Însă cum vom putea noi împrumuta de la aceea, dacă nu vom zice că ea e mama limbii noastre? Au doară poate împrumuta mama de la fiica sa?

*

Fiul: Şi de ce nu? Dacă vom căuta noi la înţelesul împrumutării, atunci aflăm că aceea e condiţionată prin averea unuia şi prin lipsa altuia, iar nu prin conceptul mamă şi fiică; adică, din firea lucrului urmează că cel ce are neînconjurabilă trebuinţă de un lucru ce el nu-l are, acela sau îşi agoniseşte acest lucru în orice chip sau îl împrumută de la altul, care-l are de prisos, fie-i acesta tată sau fiu sau fie chiar om străin, numai cât, vezi bine, că, dacă poate omul împrumuta de la tată, de la fiul sau de la fratele său, atunci nu aleargă la străini, din cauză că un tată, un fiu sau un frate îi împrumută mai bucuros şi nu-i ia nici camătă aşa mare ca străinii. Domnia ta ştii că vecinul nostru, Toader Pădureanu, când i-au pierit toţi patru boii de boală şi a rămas cu plugul în brazdă, a împrumutat de la Ştefan Pădureanu, de la fiul său cel mai mic, bani de şi-a cumpărat alţi boi ca să aibă cu ce-şi lucra pământurile. Iată, dară, că tatăl încă împrumută de la fiu, şi încă de la cel mai mic, nu numai de la cel mare. Că, de n-ar fi iertat să împrumute omul fără numai de la tatăl său, atunci Grecii n-ar fi putut împrumuta de la Englezi atât amar de ban, cât de multe ori nici camăta nu le-o pot plăti din al lor, ci împrumută de la Francezi ca să plătească Englezilor camăta, ştii, cum ai citit în gazete, pentru că nici Anglia, nici Franţa nu sunt taţii Grecilor; atunci, Francezii n-ar fi putut împrumuta de la Evreul Rotschilld, pentru că acesta, totuşi, nu-i putea zice că e tatăl Francezilor; atunci, acela al cărui tată şi mamă au răposat n-ar mai putea împrumuta de la nimeni pe faţa pământului; însă, atunci, vai de om! Căci ştiut este că omul, până e tânăr, tot mai face ce face şi-şi agoniseşte cele neapărat trebuincioase pentru viaţă şi o mai poate duce şi fără împrumuturi, şi fără ajutor de la alţii, dar, după ce îmbătrâneşte, îl părăsesc puterile şi virtutea trupului şi pentru aceea are trebuinţă de ajutor străin, însă părinţii i-au răposat, apoi de la fii, precum zici, nu este iertat a împrumuta. Iată că zisa domniei tale ar condamna pe om ca chiar atunci să nu poată avea ajutor de la alţii, când ar avea mai neapărată trebuinţă de acela. Eu te rog să mă ierţi, iubite tată, pentru că vorbesc cu atâta îndrăzneală, dar ia seama că Dumnezeu ştie ce poţi să ajungi şi domnia ta la bătrâneţe; apoi, de te ţii tot de acea zisă, atunci nu ai putea cere ca să-ţi ajut în vreo lipsă; pentru că, dacă mama nu poate împrumuta de la fiica sa, atunci nici tatăl nu poate împrumuta de la fiu!

*

Tatăl: Ai dreptate, fiule! Văd că ai dreptate întru toate şi, pentru aceea, nu-ţi voi mai spune nimic, orişice vei zice.

*

Fiul: Aceasta nu se poate zice niciunui om pământean, pentru că orişicine poate rătăci în cugetările sale. Deci, mie nu-mi crede nimic, te rog, ci cearcă temeiurile care le aduc înainte şi, de sunt acelea neclătite, atunci ce urmează din ele este adevăr curat, care trebuie să-l primim. Aci am arătat numai că noi încă avem drept de a împrumuta câte un cuvânt, care nu-l avem, dacă nu putem sau n-avem timp de a forma unul nou. Căci, de n-am face nici una, nici alta, atunci unele cugetări n-am avea prin ce să ni le descoperim unii altora. Ar fi mult de vorbit despre modul cum să împrumutăm noi cuvintele ce nu le avem, însă despre asta îţi voi vorbi anul viitor, căci ştii că eu trebuie să mă întorc, mâine, iar la şcoală; apoi noi am fost început a vorbi despre litere şi buchii.

*

Tatăl: Aşa este şi încă nu mi-ai spus cum şi când au venit buchiile chirilice în cărţile noastre?

Fiul: Am văzut că, pe când erau Latinii sau Romanii, străbunii noştri, în Italia, pe atunci încă aveau două limbi, una pe care o vorbea poporul şi alta pe care o scriau cei învăţaţi. Acum, spune-mi în care limbă au scris străbunii noştri până când erau în Italia?

*

Tatăl: Eu aş cugeta că au scris în limba pe care o vorbeau, adică a poporului.

Fiul: Dar copiii care învaţă, acum, la şcoală ce limbă scriu?

Tatăl: Aceea care o învaţă!

Fiul: Aşadar, şi străbunii noştri au scris numai limba pe care o învăţau în şcoală sau de la învăţătorul privat, acasă. Apoi, în Italia, pe atunci, am spus mai sus că învăţau numai limba latinească cea învăţată.

*

Tatăl: Şod lucru! Să vorbească ei o limbă şi, apoi, în şcoală să înveţe şi să scrie alta! Asta parcă nu pot pricepe! Dar cei ce nu învăţau cum scriau?

Fiul: Nicicum, căci cum scrie vecinul Toader Pădureanu dacă n-a învăţat?

Tatăl: El nu scrie nicicum, că nu ştie!

Fiul: Apoi, dar chiar aşa n-a ştiut, atunci, nici cel ce n-a învăţat.

Tatăl: Fie şi aşa!

*

Fiul: Deci, străbunii noştri, pe la anul 105 după Hristos, când i-a adus împăratul Traian din Italia în ţările acestea, vorbeau limba latină populară sau românească, pe care o vorbesc şi astăzi, însă scriau în cea latină învăţată; aceasta o aveau şi în biserică. Acum noi nu aflăm în toată istoria, de la 105 către 1439, nici o întâmplare care să fi făcut pe Români să lepede limba latină învăţată din scriere şi să primească alta în locul ei. Căci, până la 274, au fost sub împăraţi romani; de la 274 până către 372, au fost sub Goţi. Apoi se ştie că Goţii încă au primit în scriere limba latină învăţată şi numai pe încet, apoi au mai schimonosit literele latine şi pentru scrierea limbii lor. Tot aşa au făcut şi Hunii, Gepizii, Avarii, care s-au perindat, după aceea, în Dacia până cătră sfârşitul secolului al nouălea. Apoi, despre Ungurii care au venit numai către anul 896 după Hristos în părţile acestea, unde-i vedem şi astăzi, ştii că au avut în şcoală, în judecătorii şi în biserică limba latină învăţată, cei din Ungaria până cătră 1844, iar cei din Ardeal până la 1847, şi numai atunci şi-au introdus limba lor în şcoală, care, apoi, voiau să o impună cu de-a sila şi Românilor de acolo. Până către secolul al cincisprezecelea, mai toate popoarele Europei aveau în şcoală, în biserică şi judecătorii sau limba latină învăţată, sau cea elină, pentru că singure acestea erau dezvoltate de ajuns ca să poată propune ştiinţele în ele. Deci, într-această limbă au trebuit să înveţe şi să scrie şi Românii care au învăţat şi au scris ceva, iar de buchii chirilice nu ştiau nimic.

*

Tatăl: Dar când au început a scrie, mai întâi, şi româneşte?

*

Fiul: Când vor fi început străbunii noştri, mai întâi, a scrie şi în limba latină populară, adică românească, nu se ştie. Cărţile cele mai întâi tipărite în această limbă sunt din secolul al 16-lea; ci, până atunci, Românii trebuiră să mai treacă prin o înfiorătoare întâmplare în privinţa limbii. Ştii că, până către secolul al 11-lea, biserica creştină dreptcredincioasă era numai una, iar atunci se făcu dezbinarea ei în cea de la apus, care a recunoscut pe papa de la Roma de cap al bisericii, şi în biserica răsăriteană, care a rămas sub cârma celor patru patriarhi a toată lumea. De atunci încoace, se întâmplară multe certuri pentru Români între patriarhul de la Constantinopole şi între papa de la Roma. Patriarhul voia să-i păstreze, iar papa să-i aducă sub domnia sa. Aceasta a mers aşa până către secolul al 15-lea. Pe atunci, Turcii se apropiau tot mai tare de Constantinopole şi-l ameninţa cu pieirea. Ion Paleologul, împăratul de la Constantinopole, şi patriarhul Iosif, fratele împăratului, hotărâră să se unească cu biserica apuseană, sperând că, prin aceea, vor câştiga de la papa şi de la ceilalţi apuseni ajutor în contra Turcilor. Pentru aceea, şi trimiseră soli la patriarhii de la Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, şi la principele şi mitropolitul Moldovei ca să meargă cu toţii la sinodul de la Florenţa. Merseră cu toţii, alţii în persoană, alţii îşi trimiseră solii. În 5 Iulie 1439, subscrise, împreună cu alţii, şi Mitrofan, mitropolitul Moldovei, că recunoaşte unirea bisericii greceşti cu cea latină. Singur Marcu, arhiepiscop de Efes, nu voi să se subscrie şi se depărtă de acolo. Însă Grecii au aşteptat numai în deşert ajutor de la apuseni în contra Turcilor, căci nu le trimise; pentru aceea s-au şi lepădat de unire cu biserica Romei şi pe urmaşul lui Iosif, pe patriarhul Ghenadie, l-au depus din patriarhie, pentru că el tot mai voia să recunoască unirea făcută cu biserica latină. Mitrofan, mitropolitul Moldovei, auzind că principele Iliaş a reprobat, cu cuvinte foarte aspre, subscrierea lui la unirea cu biserica Romei, n-a cutezat a se mai întoarce în patrie. Marcu, arhiepiscopul de la Efes, cel mai înfocat apărător al dreptcredincioasei biserici răsăritene, a trimis în Moldova pe arhidiaconul său, pe Teoctist Bulgarul, cu recomandarea ca Moldovenii să-l aleagă mitropolit în locul lui Mitrofan. Aceasta se întâmplă. Acum, închipuieşte-ţi nespusa ură şi prigonire între biserica apusului şi a răsăritului! Teoctist, noul mitropolit al Moldovei, ca să-şi poată apăra pe credincioşii săi de cătră Latini, dete poruncă ca limba latinească să se lepede din biserică, din judecătorii şi din şcoală, ca nu cumva tinerii Moldoveni, învăţând această limbă, să poată citi cărţile scrise de Latini şi să se amăgească de dogmele lor, iar în locul aceleia să introducă cea sârbească. Poporului, în privinţa limbei, îi era tot atâta, căci din limba latină învăţată nu pricepea nimic, ca şi din cea sârbească, şi, pentru aceea, se întrecea, acum, să ardă mai iute cărţile bisericeşti scrise în limba latină învăţată, cugetând că prin aceea aduc jertfă plăcută înaintea lui Dumnezeu!

*

Tatăl: Şi străbunii noştri să fi avut, pe atunci, limba latină învăţată în biserică, iar nu cea românească, precum spun unii din învăţaţii noştri?

*

Fiul: E drept că unii din învăţaţii noştri au crezut că Românii să fi avut limba românească în biserică mai înainte, dar despre aceasta nu este nici o adeverire istorică destul de tare. Apoi, de ar fi avut ei în biserică limba românească, atunci 1. mitropolitul Teoctist n-ar fi avut de ce se teme că Românii, învăţând această limbă, vor pricepe scrierile Latinilor papistaşi, căci Latinii, de bună seamă, n-au scris în limba românească; aşadar, n-ar fi avut nici o cauză de a lepăda limba românească şi de a introduce cea sârbească; 2. de ar fi avut Românii, mai înainte, limba românească în biserică, atunci n-ar fi fost putere pe pământ care să-i înduplece ca să lepede limba pe care o înţelegeau cu toţii şi să introducă pe cea sârbească, pe care nu o înţelegea niciunul; pentru că istoria, de la începutul lumii şi până astăzi, nu ne arată o asemenea întâmplare undeva. Din aceste temeiuri noi susţinem că Românii, străbunii noştri, până la numitul timp, au avut în biserică, în şcoală şi în judecătorii limba latină învăţată.

*

Tatăl: Este adevărat că învăţaţii care zic că Românii au avut şi mai înainte limba românească în biserică nu aduc nici o adeverire istorică, ci numai presupun; însă, dacă numai Teoctist Bulgarul, mitropolitul Moldovei, a introdus limba sârbească în biserica Românilor, apoi la cei din Transilvania şi din Ungaria cine au introdus-o, căci Românii de acolo nu erau sub mitropolitul Moldovei, ci aveau mitropolitul lor propriu, care reşedea în Alba Julia din Transilvania?

*

Fiul: Ascultă! Românii din Transilvania şi Ungaria nu erau sub mitropolitul Moldovei, dar ei încă s-au ţinut cu toţii de biserica răsăriteană dreptcredincioasă până către anul 1699; eu zic că s-au ţinut cu toţii de biserica răsăriteană pentru că, la anul 1699, unii din ei au primit unirea cu biserica papei de la Roma. Deci, fiind ei de o credinţă cu fraţii lor din Moldova, orice făceau cei din Moldova, dacă aflau că este bine, făceau şi cei din Transilvania şi Ungaria aşa. Acum Românii din Transilvania şi Ungaria aveau chiar aşa de mare ură asupra bisericii latine ca şi cei din Moldova; şi istoria ne-a păstrat încă unele adeveriri care spun luminat că papistaşii latini, de la secolul al 11-lea începând şi până în zilele acestea, au prigonit într-un mod nespus pe toţi Românii din Transilvania şi Ungaria numai pentru că ei se ţineau de biserica răsăriteană. Cătră sfârşitul secolului al 11-lea, papa de la Roma a poruncit regelui Ungariei ca să pornească expediţie cruciată asupra tuturor necredincioşilor, adică asupra celor ce se ţineau de biserica răsăriteană. Prigonirea din partea Latinilor catolici a fost adevărata cauză pentru care Radul Negru a părăsit Făgăraşul şi a trecut peste munţi, în Ţara Românească, iar Dragoş şi-a părăsit locaşurile părinteşti din Maramureş, din Ţara Ungurească, şi a trecut în Moldova; care restătoriră principatele ce şi astăzi stau. Însă, despre acestea, vom vorbi altădată. Acum să venim la firul început. Teoctist a chemat pe mitropoliţii români din Ţara Românească şi din Transilvania ca ei încă să lepede limba latină din biserică şi să introducă cea sârbească. Şi aşa, cam cătră anul 1439-1440, se introduse limba sârbească în biserica Românilor, şi în Moldova, de care, pe atunci, se ţineau Basarabia şi Bucovina, şi în Ţara Românească, de care se ţinea, pe atunci, Banatul, şi în Transilvania şi Ungaria. Inima Românului sângerează, mintea i se întunecă şi îl cuprind fiori prin tot trupul când cugetă la acea întâmplare, prin care Românii înşişi au înfipt cuţitul în inima naţiunii sale ca să o ucidă pentru totdeauna! Atunci, îngerul păzitor al naţiunii române trei zile a plâns necurmat, disperând de a mai putea apăra de totală pieire naţiunea română lui încredinţată!

*

Tatăl: Şi pentru ce? Au doară nu au făcut bine că au lepădat limba latină şi au introdus cea sârbească, ca aşa să-şi poată păstra credinţa strălumească, care este cel mai de preţ odor ce ne-a rămas nouă de la străbunii noştri?

*

Fiul: Ţi-am mai spus şi mai înainte, şi domnia ta încă te-ai convins deplin, că credinţa dreaptă nu este întemeiată în limbă şi în litere, nici nu atârnă de acelea, dar se vede că ai uitat! Nu limba învăţată îndemna pe Români ca să se unească cu biserica latină apuseană, ci papii de la Roma. Căci o parte din Românii din Transilvania şi Ungaria s-au unit cu biserica latină apuseană, cătră anul 1699, fără de a avea limba latină învăţată în biserica lor; din ce temeiuri s-au unit ei, voi spune altădată; aci e destul a însemna că credinţa nu atârnă de la limbă.

*

Tatăl: Dar de ce să fi făcut străbunii noştri rău când au lepădat limba latină învăţată?

*

Fiul: Iată de ce! Pe timpul acela, încă numai limba latină cea învăţată şi cea latină erau dezvoltate de ajuns ca să poată propune ştiinţele în ele. Deci, lepădând ei limba latină învăţată şi introducând cea sârbească, care nici astăzi nu este dezvoltată destul ca să poată învăţa ştiinţele în ea, atunci şi-au făcut cu neputinţă de a mai învăţa ceva. Apoi, dacă nu învaţă o naţiune ca să-şi cunoască drepturile şi interesele sale, atunci toţi o înşeală şi-i răpesc drepturile, pentru că nici şi le cunoaşte, prin urmare, nici şi le poate apăra. Afară de aceea, limba românească este cumnată, foarte de aproape, cu cea latină învăţată, precum ştii; iar cea sârbească e departe de a noastră ca cerul de pământ. Deci, primind Românii, la anul 1439, limba sârbească în biserică şi şcoală, pe unde se mai afla vreuna, pe o parte s-au aruncat într-o neştiinţă aşa de groasă încât urmările ei şi astăzi se mai cunosc pe faţa litaraturii româneşti, căci, fie-mi iertat a te înteba: unde este literatura noastră cea bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice? Au n-au avut Românii preoţi încă de pe când erau în Italia, înainte de anul 105 după Crist? Şi ce au făcut preoţii lor de atunci până acum? Produc ceva, să arate! Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice? Au doar Românii nu au aşa ageră minte ca alte naţiuni? Experienţa ne arată că au geniu mai mult ca alte naţiuni şi numai limba sârbească din timpul numit i-a adus în amorţirea din care abia se putură deştepta de câteva zeci de ani. Iar pe de altă parte, tot introducerea limbii sârbeşti în biserica românească dete străinilor ocazia de a zice că Românii nu sunt Români, ci oarece seminţie slavonească; şi aşa, depărtându-ne de adevărata noastră origine romană, ne întâmpinară cu dispreţ numai, ca şi pe alte seminţii slavone. În contra acestor păreri rătăcite se luptară, apoi, lung timp nemuritorii Români învăţaţi din cele două secole trecute, până ce îndreptară, cu mare anevoie, rătăcita părere a străinilor despre adevărata noastră origine. În urmă, din introducerea limbii sârbeşti în biserica românească veni şi acea nefericire, precum îţi voi spune îndată, că, având Românii limba sârbească în biserică, primiră din aceea multe cuvinte şi în limba lor, de care nici până astăzi nu ne putem curăţi de tot; prin aceea, însă, s-a împiedicat cu totul dezvoltarea limbii noastre. Iată nefericirea ce a urmat din introducerea limbii sârbeşti în biserica românească! După aceea, cred că ştii când au venit, mai întâi, în biserica românească nu numai buchiile chirilice, ci şi limba sârbească, precum şi cauza pentru ce s-a întâmplat aceea.

*

Tatăl: Aceasta, precum spui din istorie, s-a întâmplat către anul 1439, când Românii, îndemnaţi de Teoctist Bulgarul, mitropolitul Moldovei, a lepădat limba latină învăţată. O, Doamne! Frumoasă mai e istoria aceea şi desfătătoare, cine are parte s-o înveţe! Eu încă am învăţat la şcoală ca tine, dar, pe atunci, nici pomenire nu era de toate câte spui; pentru aceea nici le pot crede pe toate, căci, dacă au primit străbunii noştri limba sârbească în biserică, apoi de unde vine că noi ascultăm, astăzi, Sfânta Liturghie şi alte slujbe tot în limba românească?

*

Fiul: Aceea încă o voi spune, dar aici voiam să-ţi arăt că buchiile chirilice au venit mai de mult în biserică decât în limba românească.

*

Tatăl: Şi limba românească cu ce litere se scria pe atunci?

*

Fiul: Scrisu-s-a limba românească pe atunci sau nu, nu ştiu, dar, de s-a scris, a trebuit să se scrie cu litere române.

Tatăl: Dar unde avem noi vreo scriere de aceea?

*

Fiul: Pe cât ştiu, nu avem niciuna, însă nu avem nici scriere cu slove chirilice şi, pentru aceea, eu iau ca şi cum limba noastră s-ar fi scris numai de când ne spun cărţile tipărite pe care le avem. Ci eu vreau să-ţi spun cauza de ce s-a scris limba românească, mai târziu, cu buchii chirilice.

Tatăl: Aceasta vreau să o ştiu; spune numai, că ascult!

*

Fiul: Românii au avut în biserică limba sârbească 204 ani, adică de la anul 1439 până la anul 1643. Într-acel răstimp, a plâns necurmat îngerul păzitor al naţiunii române, văzând că Românii, ei înşişi, se aruncară cu voie în întunericul neştiinţei, şi aşa păşesc cu pas iute spre a lor totală pieire şi spre stângerea numelui de Român. Căci, dacă au primit limba sârbească în biserică, atunci uşor s-ar fi putut întâmpla ca să-şi uite limba românească şi să primească pe cea sârbească şi în vorbire; apoi, atunci, nu ar fi fost Români, pentru că naţiune fără limbă nu poate fi din cauză că limba e sufletul naţionalităţii. Deci, precum trupul fără suflet e mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Pentru aceea, îngerul păzitor al naţiunii române s-a nevoit ne-ncetat ca, cu ajutorul providenţei cereşti, să îndrepte împrejurările Românilor aşa încât ei să introducă limba românească în biserică, în şcoală şi în judecătorii, şi să scape de totala pieire. Aceasta s-a întâmplat într-un chip mirabil al providenţei. Adică, în secolul al 17-lea, străbătură calvinismul şi luteranismul şi în Transilvania şi principii unguri din Transilvania au întrebuinţat toate mijloacele şi tăriile ce le-au stat în putinţă ca să facă pe Români să primească calvinismul şi, aşa, apoi să-i facă Unguri. Dar Românii, cu toate că doi mitropoliţi de-ai lor fuseseră ucişi în modul cel mai crâncen de către Ungurii calvini, cu toate că protopopii şi preoţii lor erau puşi la prinsoare, chinuiţi, întrebuinţaţi la lucrările publice cele mai înjositoare; cu toate că sinoadele lor bisericeşti erau supuse episcopului calvin, pe care patru protopopi români erau siliţi a-l duce pe umeri în sinod, unde acela prezida şi le dicta toate orânduielile câte voia el să le introducă Românii în biserica lor; ba cu toate că din porunca acestui episcop calvin se dete un catehism cu dogmele calvineşti în limba românescă, pe care erau siliţi toţi Românii, cu mici, cu mari, ca să-l înveţe; cu toate aceste tiranii neauzite, totuşi, bravii noştri străbuni rămaseră neclintiţi în străbuneasca lor religie sau credinţă creştinească răsăriteană. În urmă, văzând principii calvini că nici într-un chip nu pot abate pe Români de la adevărata lor credinţă strămoşească, cugetară că Românii numai pentru aceea nu-şi părăsesc credinţa, pentru că, având limba sârbească în biserică, nu înţeleg nimic din toate câte se citesc acolo. Deci au poruncit mitropolitului de la Alba Juliea ca să silească pe preoţii români de a sluji cele dumnezeieşti, de aci înainte, toate în limba românească. Şi, să nu-ţi vină să crezi, preoţii români, fiind obişnuiţi acum, de atât amar de timp, numai cu limba sârbească, s-au împotrivit acestei mântuitoare porunci! Totuşi, luând principii lucrul cu mare asprime, mai în urmă se învoiră preoţii români a sluji toate cele dumnezeieşti în limba românească. Tot pe acel timp, adică în anul 1642, s-a ţinut sinod mare la Iaşi, în care s-a decretat ca limba sârbească să se lepede din biserică şi să se introducă cea românească. Şi aşa, în anul 1643, se introduse limba românească în biserică în toate provinciile de dincoace de Dunăre, unde se aflau Românii. Deci, ai văzut în ce mod mirabil s-a întâmplat această mântuire a Românilor, adică, precum providenţa divină a îndreptat lucrul ca Iosif, cel vândut de fraţii săi lui Faraon, să le fie acelora, oarecând, mântuire, chiar aşa a îndreptat lucrul şi cu prigonirea ce o suferiseră Românii din partea Ungurilor calvini, ca adică acea prigonire să se prefacă în mântuire. Aşa lucrează nevizibila mână a providenţei! Deci, Românii au învăţat în 204 ani, adică de la 1439 până la 1643, numai sârbeşte, cu buchii chirilice, vezi bine! Acum, te întreb pe domnia ta, oare cu ce litere au fost siliţi să scrie şi să tipărească limba românească?

*

Tatăl: Cu buchii chirilice!

Fiul: Şi pentru ce nu cu litere române?

*

Tatăl: Pentru că, dacă ar fi scris cu litere române, atunci preoţii n-ar fi putut citi mai mult Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe dumnezeieşti, fiindcă ei cunoşteau numai buchiile chirilice, însă nu şi literele române.

*

Fiul: Aşa este! Iată că, dacă ţi-am spus istoria, domnia ta singur ştii pentru ce au scris Românii, pe atunci, cu litere chirilice. Şi, ca să cunoşti lucrul şi mai clar, ia aminte! Românii începură, de oarecâţiva ani numai, a strămuta buchiile cele vechi chirilice, cele de tot urâte şi necioplite, şi a introduce unele mai frumoase; şi, totuşi, ştii cum se uitau unii bătrâni, care învăţaseră numai cu buchii chirilice de cele urâte, ba chiar şi domnia ta te necăjeai amar pe aceea, până când te-ai dedat cu acestea mai noi, mai frumoase… Dar, apoi, cei de pe la anul 1643! Să fi voit cineva a le lua buchiile acelea urâte, de care domnia ta râzi astăzi, ar fi cugetat că li se ia carnea de pe ei! Aşadar, Românii au scris pe la 1643 cu buchii chirilice numai pentru că literele române nu le cunoşteau; de aici a venit şi aceea că, în cărţile bisericeşti, la cântări şi la rugăciuni, s-a ţinut titlul sârbesc, precum: utrenie, vecernie, peasnă, blajenii, bogorodicină, pervi ceas, şesti ceas, deveti ceas şi altele, care toate se pot zice şi româneşte; însă, să le fi pus îndată pe româneşte, atunci preoţii, care cunoşteau acele titluri numai în sârbeşte, s-ar fi încurcat în serviciile cele dumnezeieşti… Aceasta a fost adevărata cauză pentru care străbunii noştri au ţinut buchiile chirilice şi titlurile sârbeşti la cântări şi rugăciuni!

*

Tatăl: Bine! Străbunii noştri au scris de necaz cu buchii chirilice, apoi, dacă ne-am dedat şi noi, de ce să le lepădăm?

*

Fiul: De ce? Străbunii noştri au luat buchiile chirilice pentru că, atunci, nu puteau altminteri; însă, de la anul 1580, în care s-a tipărit, la Braşov, în Transilvania, „Cazania“, întâia carte românească cu buchii chirilice, de la anul 1580, zic, şi până astăzi sunt 270 de ani şi, într-un timp aşa lung, cât a înaintat literatura românească? Spune-mi domnia ta câte ştiinţe avem noi originale, în limba noastră? Împiedicarea literaturii şi dezvoltării limbii noastre zace, pe de o parte, în buchiile chirilice.

*

Tatăl: Şi ce au de-a face buchiile cu dezvoltarea limbii şi literaturii, căci, precum ai zis, de la buchii nu atârnă nici credinţa dreaptă, prin urmare nici dezvoltarea limbii şi literaturii?

*

Fiul: Buchiile n-au de-a face cu credinţa dreaptă, însă au de-a face cu limba şi literatura, pentru că literele sunt veşmântul în care este îmbrăcată limba; deci, precum, spre exemplu, veşmintele domniei tale, dacă sunt făcute după trupu-ţi, îţi stau bine şi trupul ţi se poate mişca după cum voieşte şi cere trebuinţa; iar dacă sunt făcute rău, atunci sau te împiedică în îmblare sau, de multe ori, mai ales, ştii, când te strâng ciubotele, îţi căşunează şi boala trupului, aşa şi literele, dacă nu răspund firii unei limbi sau nu sunt făcute după trupul ei, atunci o strâng şi o ţin ţeapănă ca în nişte fiare; apoi, atunci de bună seamă că trebuie limba să se bolnăvească, faţa i se îngălbeneşte, puterile îi amorţesc, de înflorire şi de dezvoltare nici vorbă nu poate fi; atunci acea limbă este asemenea unui om care este ferecat, în cătuşi de fier, de mîini şi de picioare şi aruncat într-o temniţă afundă, întunecoasă, în care însufleţitoarele şi luminătoarele raze ale soarelui niciodată nu străbat. Şi ce zici, oare un om ca acela se poate numi fericit? Se poate mişca precum ar cere puterile trupului?…

*

Tatăl: Ai dreptate, fiule, şi nimeni nu poate să mai aibă vreo îndoială, însă…

Fiul: Dar eu ştiu că am dreptate, însă chiar când nu mi-ar strica buchiile chirilice limba, chiar şi atunci încă ar trebui să le lepădăm şi să reluăm cele romane, pentru că literele, oricare, sunt veşmintele limbii care e scrisă cu ele. Acum închipuieşte-ţi că două oşti duşmane se luptă una cu alta, pe moarte, mai mulţi ani necontenit; închipuieşte-ţi că una din aceste oşti se învinge, mai în urmă, şi se supune ca sclavă celeilalte, în care sclavie petrece 204 ani necurmat, în care timp e silită să lucre numai pe seama domnitorilor săi; într-acest timp, de văzut că oastea cea supusă nu-şi poate face veşminte, ci trebuie să îmble cu veşminte rupte sau, aşa-zicând, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Însă, după 204 ani, nemaiputând suferi, se scoală şi învinge pe asupritorii săi. Acum te întreb pe dumnia ta: cu ce veşminte se vor îmbrăca aceşti învingători dezbrăcaţi? Au nu cu veşmintele asupritorilor lor?

*

Tatăl: Aşa este!

Fiul: Apoi, dacă este aşa, ascultă! Aceste două oşti duşmănoase au fost limba românească şi cea sârbească. La anul 1439, limba sârbească, ajutată de credinţa deşartă şi de fanatismul religios, a învins limba românească şi a făcut-o sclavă în propria ei ţară, ba în propria ei biserică. De la anul 1439 până la 1643, limba sârbească a domnit în patria românească, iar limba română, ca o sclavă în patria sa, a fost silită să lucre numai pe seama limbii sârbeşti şi, aşa, n-a avut timp să-şi facă veşminte proprii, cu care să se îmbrace, ci îmbla numai dezbrăcată pe frig, pe ploaie, pe ger şi pe toate viforele sau se îmbrăca numai cu zdrenţele ce i le arunca în spate limba cea sârbească. La anul 1643, părtiniră împrejurările; limba românească se sculă şi trânti pe cea sârbească din bisericile Românilor şi se aşeză ea precum se cuveni; însă, până când a fost în sclavie, neavând timp să-şi facă veşminte proprii, a dezbrăcat pe duşmanul învins, adică pe limba sârbească, de veşmintele ei şi s-a îmbrăcat cu ele. Iată, dară, că buchiile chirilice sunt veşmintele pe care limba românească le-a luat de la duşmanul său, de pe limba sârbească, în glorioasa învingere de la anul 1643. Chiar pentru aceea, vezi, aceste veşminte au fost croite pe trupul limbii sârbeşti, iar nu pe al celei româneşti şi, pentru aceea nu-i stau bine pe trup. Apoi, noi ştim că zdenţele, pe care o oaste le-a răpit de la alta întru învingere, le poartă numai până atunci când are timp să-şi facă veşminte proprii, croite după trupul său dintr-un material care este după gustul ei. Şi au doară de la 1643 şi până astăzi să nu fi avut Românii destul timp ca să facă limbii lor un veşmânt croit pe trupul ei? Cine ar vrea să zică aşaceva, acela ar batjocori pe Români şi limba română; noi nu voim să ne batjocorim limba şi, pentru aceea, o îmbrăcăm într-un veşmânt propriu, croit după trupul ei; pentru că, ia numai bine aminte şi vei afla că limbii române, dacă e scrisă cu buchii chirilice, chiar aşa îi stă de bine cum ar sta de bine la o domnişoară frumoasă, graţioasă, când ar fi îmbrăcată în nişte bărnevici sau şalvari turceşti.

*

Tatăl: Ba am mai putea adăuga că acei şalvari şi bărnevici încă sunt de tot rupţi, căci caută numai la buchiile chirilice, cu care sunt tipărite cărţile mai vechi şi ai cugeta că oamenii, pe atunci, numai s-au batjocorit cu buchiile. Pentru aceea, după cele zise, ori ar trebui să fie cine s-ar mai îndoi despre adevărul ce-l propuseşi. Şi, dacă e aşa, de ce n-au început Românii mai demult a scrie cu litere româneşti?

*

Fiul: Cum să nu scrie? Ei au scris, dar noi nici nu ştim nimic de literatura românească pe care o au fraţii noştri din Transilvania şi Ţara Românească. Aşa, cea dintâi gramatică a limbii române, compusă de cuviosul părinte Samuil Clain, s-a tipărit, la anul 1780, cu litere române; de atunci şi până astăzi, s-au tipărit mai multe cărţi româneşti cu litere romane atât în Transilvania, Ungaria, cât şi în Ţara Românească, aşa încât avem şi cărţi de rugăciune, cum: acastistul, ceaslovul şi altele, tipărite cu litere romane; ba, în anii mai dincoace, se tipăriră gazetele „Organul Luminării“ şi „Curierul de ambe secse“ cu litere romane. Deci, după cele zise, avem mai multe feluri de ortografii de a scrie limba românească cu litere, care se pot reduce la următoarele: ortografia lui Petru Maior, a lui August Treboniu Laurian, a lui Ion Eliade, a lui Timotei Cipariu.

*

Tatăl: Şi noi după a cărui ortografie să scriem?

Fiul: Noi rostim cu reverenţă religioasă numele Petru Maior, August Treboniu Laurian, Ion Eliade, Timotei Cipariu şi aceste nume vor străluci în istoria Românilor până va mai fi suflet de Român pe faţa pământului; chiar pentru aceea, respectând noi lucrările lor, le vom cerca, în această privinţă, cu sfială de reverenţă, însă cu dragoste de adevăr şi, aflând unele în care ei nu au nimerit lucrul, le vom descoperi fără de a detrage respectul lor cuvenit, căci ţinta comună în această privinţă este aflarea adevărului şi acesta avem şi noi drept a-l cerceta, chiar aşa precum au vrut şi ei; chiar pentru aceea, cercetând noi adevărul şi descoperindu-l, după putinţă, ei nu se vor vătăma prin aceea, ci se vor preamări!…

(Aron Pumnul. Voci…, pp. 327-346).


Comments are closed