Proze bucovinene: Bejenirea Rădăuţului

Petru Rezuş

Stă de-un timp zbuciumată de gânduri amare… N-are gust de vorbă, cum n-are gust nici de somn şi nici de mâncare… Vin veştile tulburi dinspre miază-noapte, ca acum patru ani, lărmuiesc năprasnice şi aţâţă mintea oamenilor la spaime fără ogoi…

*

Vin iar bolşevicii spre Bucovina… S-aude că au rupt frontul nemţesc hăt, departe, în Galiţia, între Tarnopol şi Proscurov şi se îndreaptă spre Cernăuţi.

*

Domnica, văduva lui Alexa, tremură de prea multă grijă, dar tremură şi de frică. Părţii femeieşti nu-i este dat să cumpănească prea mult nici gândurile, dar nu-i este dat să se împotrivească prea mult nici vremurilor cu îndrăzneala şi cu vitejia…

*

O apucă, de aceea, prea adeseori, după gânduri repezi, o mulţime de spaime, apoi doruri avane de ducă la feciorii căpătuiţi departe de casă…

De când i-a murit bărbatul, Domnica a rămas singură, iar gospodăria a apucat-o la vale ca o apă zăgăzuită prea multă vreme şi care a scăpat dintr-odată din făgaşul ei rânduit.

*

Mai ales acuma, cu pârdalnicele acestea de veşti, numai de gospodărie nu-i ardea nimănui în Rădăuţi. Gospodarii rădăuţeni stăteau pe la colţuri şi pândeau străinii care treceau în goana maşinilor… Larma de pe uliţe pătrundea în case, ameţea de cap pe băştinaşi, care ieşeau, apoi, turbaţi în mijlocul iadului de afară…

*

Oraşul era desfundat din toate părţile… Dinspre răsărit intrau trupele nemţeşti ce mărşăluiau fără odihnă pe drumurile retragerii, tocmai de pe frontul de la Uman, dinspre miază-noapte se scurgeau fără încetare refugiaşii români din Bucovina de sus. Zgomotele neomeneşti se ridicau pretutindeni: scrânete de fierării, urlete de sirene şi de claxoane, gemete şi duduiri întunecare de tancuri…

*

În învălmăşeala aceasta de căruţe, maşini şi tancuri, omul era pretutindeni; militar sau civil, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, el înainta pe drumurile bejeniei…

Ploua mărunt de câteva săptămâni, amestecat cu omăt, şi se lăsa spre seară un frig ascuţit de te pătrundea la oase. Rădăuţenii se uitau plini de deznădejde la această privelişte grozavă şi nu ştiau încotro s-o apuce…

*

Domnica grăbi spre gara oraşului. N-avea cal, nici căruţă. Dacă vroia să mai iasă din oraş, trebuia să se urce în vreun tren oarecare, care va mai pleca spre inima ţării. Când ajunse la gară, îi fu dat să vadă toată nenorocirea acestui târg bucovinean.

Pleca ultimul tren.

*

Zi de duminică posomorâtă. De sus cernea o ploaie măruntă, fără încetare; jos se amestecau bocetele şi sudălmile înfricoşate, urletele neomeneşti cu semnalele ceferiştilor… Nu se mai ştia ce-i acolo… Lumea înnebunise, vagoanele erau pline până la strivire, totuşi, fiecare mai voia să se urce pe ce apuca, pe locomotivă, pe acoperişuri, pe tampoane…

*

Oprită pe un tăpşan, mai de-oparte, Domnica sta cu mâna la gură. Lacrimi îi curseră şiroaie pe obrajii ofiliţi de timp, apoi prinse a se căina ca la mort.

Un acar, ce trecu în goană, se răsti la ea, aspru şi plin de obidă:

*

– Du-te acasă, femeie nebună, nu mai mări nenorocirea oamenilor cu bocetele tate!…

*

Plină de o sfârşeală ce i se lăsă până la suflet, Domnica se îndreptă spre casă. Udă, cu straiele grele pe ea, călca încet, clătinându-se.

Se opri, deodată, lovită de un gând dureros, aşa cum te loveşte cineva cu o vorbă plină de răutate…

*

Când a mers ea aşa încet şi plină de istovire? Când îi venea ba gust amărui de moarte, ba vânt de nebunie? A aflat… La moartea bărbatului… La moartea lui Alexa… Numai atunci a mai fost în starea asta, altfel a ţinut piept, totdeauna, şi la bine, şi la rău…

*

Poarta scârţâi lung şi căzu îndărăt cu o răbfnire seacă. N-o întâmpină nimeni. Nu mai are pe nimeni. Pustiu, pretutindeni, şi rece. În casă i-a rămas, încă de la moartea bărbatului, aşa, ca un iz de mort şi, de câte ori intră, îi vine să se întoarcă de la uşă. Aşa şi acum. Stă pe pragul uşei, toropită de amarul zilelor care i-au vânturat nenorocirea, aşa, dintr-odată, fără întrebare…

*

Vântul, care a apucat-o, apoi, şi a purtat-o ca pe o frunză moartă, pe toate drumurile, nu-şi mai aduce aminte când a început a sufla în sufletu-i răvăşit… Şi-aduce aminte numai când şi-a domolit furia…

*

Nu mai ştie, de aceea, oricât ar încerca, acum, pe drum de întoarcere, pe la ce porţi a bătut şi de cine s-a rugat s-o scoată din târgul pustiu şi s-o îndrepte şi pe ea spre inima ţării…

Pe jos şi cu căruţa, suduită şi lovită, s-a strecurat printre băjenari şi s-a trezit, deodată, în gară, la Dorneşti.

*

– Unde pleci, babo?

*

Se deşteptă, dintr-odată, şi se uită în jurul ei. Strâmbă de povara din spate, pe care de-abia acum o simţi, udă până la piele, frământată de chinul trupului şi al sufletului, se înălţă în faţa străinului obraznic, aşa cum o ştia întreg cutul în care trăise.

– Înapoi, acasă! Noi nu fugim de pe locurile noastre ca toţi veneticii…

*

Îşi întindea, acum, pasul obosit spre târgul din care vroise să fugă pentru întâia oară în viaţa ei. Ochii ei osteniţi cuprindeau, acum, întreaga nenorocire a acestui târg.

O seară leşiatică începea a se întinde prin uliţele gloduroase şi printre casele posomorâte de la marginea dinspre Dealul Crucii a târgului. Nici o vietate nu se mai mişca nicăieri. După larma ca de iad a zilelor de mai înainte, tăcerea ce stăpânea toate cuturile târgului era parcă mai îngrozitoare…

*

Fără garduri, fără porţi, fără uşi, gospodăriile se iroseau una după alta… Numai când se mai apropie de mijlocul târgului, băgă de seamă că începuseră a umbla cete de golani fără căpătâi, care spărgeau dughenele şi prădau casele… Dintr-o parte de târg prinse a se înălţa fumul vânăt al unui incendiu…

*

Plină, din nou, de-o grijă neagră, Domnica iuţea pasul spre căsuţa ei… (Fragment din romanul „Târg bucovinean“, Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pp. 187-189).