Proze bucovinene: Bătrânii
O proză de Ion Buhă, ilustrată de Ovidiu BOA
Parcă-i văd. Bătrâni zgribuliţi, cu sumanul pe umeri, de era iarnă sau vară, erau nedespărţiţi. La târg mergeau amândoi şi amândoi se întorceau.
*
Întreg satul ştia când venea Iordache cu baba lui din târg. Erau în stare să trezească un târg, nu un sătişor cum e Ilişeştii. Căci moşneagul era poznaş, îşi lua o trişcă cu el şi, când amorţea din cântare, se punea pe fluierat şi-i zicea de clocotea satul de doinele lui. Şi le potrivea bine, că şi baba, la o urmă, se înduioşa şi-l însoţea din gură, cu vocea ei răguşită şi tremurătoare.
*
Câteodată, veneau mână în mână şi hodorogeau cât era drumul de lung. Îţi era mai mare dragul să-i vezi pe moşnegi cum se giugiuleau şi se sărutau, parcă erau luaţi numai de trei zile.
*
Mai totdeauna erau ciocniţi. De se întâmpla s-o supere cu ceva, n-avea zile bune în casă. Căci baba era rea de mânie, era în stare să bocească trei zile, fără s-o poată molcomi cineva. Nu că era cea sfadă la mijloc, ia, aşa, o vorbă nechibzuită a moşneagului îi învenina sufletul. De aceea, moşneagul tot cu binişorul o lua şi din „băbuca mea“ n-o slăbea. Baba, slabă, se întâmpla de se-mpiedica şi cădea, şi-i venea greu să se scoale, iar Iordache o vorbă necugetată nu-i zicea, ci:
– Da‘ scoală, babă hăi, cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, şi hai acasă, că ni-i flămândă gloata!
*
Da‘ de unde gloată! Noi, cei tineri, aşa i-am apucat: nici o codiţă de suflet pe lângă casă. Cei bătrâni povesteau să fi fost avuţi, odată, dar scârba să-i fi adus în aşa hal. Şi mama ne spunea:
– După ce li-o murit băetul, li-o plesnit bătrânilor o doagă…
*
Aşa era baba Aniţa, când se întărta: se suia pe cuptor, îşi punea o cărămidă caldă la şele şi gemea de-l scotea pe moşneag din sărite. Moşneagul, învăţat tot cu buna, îi făcea mâncărică călduţă, numai de pus înainte. Dar baba, şireată, nu se da jos, până ce moşneagul n-aducea o litră de rachiu şi-i zicea:
– Da‘ dă-te jos, babă, că ţi-am adus un lecuşor de frunte!
*
Ş-apoi să fi văzut cum începea, din nou, dragostea!
*
Eram cu casa alături. Stam mai mult la ei, decât acasă. Pentru mine era cea mai mare fericire să stau pe genunchii lelei Aniţa şi să fiu desmierdat de acei moşnegi stingheri, care trăiau numai din trecutul lor. Şi cine ştie ce greu trecut le umbrea inima, căci, de câte ori mă desmierda lelea mai cu foc, moşneagul, cu ochii muiaţi în lacrimi, îi da cătră babă:
– Ce zici, băbucă, păcat că nu-i al nostru, hî?
*
Şi baba mă giugiulea ca pe feciorul ei. Dar era şi măiastră, că cunoştea îndată cum nu-mi era bine. Atunci, grija babei nu era proastă, îmi stângea cărbuni şi mă descânta de deochi.
*
Când erau la târg, eu nu-mi aflam locul. Perindam, de sute de ori, grădina desgrădită a moşnegilor. Şi niciodată nu veneau cu mâna goală. Ş-apoi lelea îmi povestea ce-a văzut prin târg şi moşneagul punea de mămăligă.
*
Eram dus, de mult, la şcoală, în târg. De moşnegi nu mai auzeam nimic.
De multe ori, mă întorceam cu gândul în acea căşcioară goală şi senină a unchiaşilor şi mă visam pe genunchii lelei Aniţa. Îi vedeam cum mă vor întâmpina, cu lacrimi în ochi, şi baba, mai curioasă ca oricând, îmi va zice:
– Cum ţi-o mers, puiul mătuşei, tare ai mai slăbit printre străini…
*
Iar moşneagul, cu vorba lui cumpătată, îi va răspunde:
– Aşa-i cine vrea s-ajungă domn, babo!…
*
Vacanţele erau pe pragul şcolii şi tata venise după mine. Pe drum, am început a-l descoase despre trebuinţele de-acasă. Tata îmi povestea că mama a copt plăcinte şi de-abia mă aşteaptă, că fraţii mi-s sănătoşi. Şi-mi începuse a îndruga tata câte şi mai multe: că avem alt hargat şi că-i pare rău după Gavril, care s-a dus la cătane. Nici nu ştie cum va ieşi mama la capăt cu ăsta nou, până ce se va întoarce el, că ar tot şedea şi mânca numai degeaba.
*
Pe moşnegi parcă i-a fost uitat. Într-un târziu, după ce s-a hrănit tata de vorbit, l-am întrebat:
– Da’ cum îi merge, tătucă, moşului Iordache şi lelei Aniţa?
– Ei, să fii tu sănătos, măi Ţică, ei s-o petrecut, mai întâi Iordache, ş-apoi s-a dus şi baba pe urma lui…
*
Şi tata îmi povestea cu haz cum îl bocea baba pe moşneag, de râdea şi preotul: „Bobocul, trandafirul meu, mândria bătrâneţelor mele, ce-am să mă fac eu fără tine?“.
El credea că-mi face vreo bucurie şi râdea cu gust, pe când gândurile mele se îndreptau spre leagănul dulce al copilăriei“ (Junimea literară, nr. 2/1905, pp. 21-22).