Proză umoristică: Unde dai şi unde crapă! | Dragusanul.ro

Proză umoristică: Unde dai şi unde crapă!

*HORBOVANU VAZUT DE PIM

Reîntâlnirea de ieri, după 14 ani, cu Gicu Luhan, poreclit Ma­rele Mincinos, în faţa vitrinei unui magazin din Suceava, m-a bucurat mult.

– Spune, repede, o minciună!, i-am zis, aşa cum îi ziceam şi pe vremuri, când ne adunam, la o cafea, împreună cu alţi prieteni.

Era renumit pentru minciunile, pe care le debita.

– N-ai uitat!, a zâmbit el.

– Cum să uit! Hai, spune o minciună, aşa, pentru a ne reaminti ce tinereţea noastră!

– Aş vrea eu, să mai spun, dar, acum, sunt căsătorit, am doi copii…

– Felicitări!

– Om serios, vorba aia…

– Totuşi…

– Dacă insişti, îţi voi spune, că timp am berechet. Până vine ges­tionara…

– Ce vrei să cumperi?

– Peşte.

– Peşte? Şi de ce tre­buie să aştepţi, aici, aproape două ore, când, la alte magazine, găseşti cât vrei?

– Da, dar nu ca acesta!

– Ăsta cum e, mă rog?

– Fantas­tic: mare, de culoare violet, cu pete bleu… – Îţi baţi joc de mine!

– Îmi pare rău! Cică-i pescuit pe undeva, pe lângă insulele Hawai.

– Vorbeşti serios ?

– Dacă te-aş minţi, n-aş sta, aici, până la des­chidere. Tu nu vrei?

– Ba, din curiozitate, zău că aş lua vreo două-trei kilograme…

Primul care a întărit rândul nos­tru la peşte a fost Zaharia, un fost coleg de serviciu, actualmente pensionar. Apoi, treptat, numărul amatorilor pentru peşte mare, violet şi cu pete bleu, a crescut considerabil. Numărasem, la un moment dat, vreo patruzeci de bătrâni, ti­neri, chiar femei, cu copii in bra­ţe.

Când mai erau doar 15 minu­te, până la deschidere, Gicu Lu­han s-a uitat la ceas:

– Îmi ţineţi rândul, două secunde?, ne-a între­bat el. Mă duc, să cumpăr o pere­che de papuci, pentru ăl mai mic.

– Numai să găseşti!, a râs Zaharia. Bişniţarii au dus cam totul din ţară.

Gestionara a venit, cu cinci mi­nute mai devreme. Când a văzut atâta lume, la uşa ei, a făcut ochii mari de tot.

– Ce vreţi, oameni buni?

– Peşte, din ăla mare, violet şi cu pete bleu!, au strigat oamenii.

– Cine v-a spus că am primit aşa-ceva?

– Ăia, din fa­ţă!

Toate privirile erau aţintite spre mine şi spre Zaharia. Mai ales, spre Zaharia.

– Dumneata ţi-ai bătut joc de atâta lume?, îl apostrofă ges­tionara pe fostul meu coleg de serviciu.

– Bătrân sclerozat! Pensionar îm­puţit! Golanule!, începu corul păcăliţilor.

Cineva îl apucă chiar de reverul hainei, iar Zaharia, speriat, o luă din loc. Eu, în urma lui. În faţa Casei de Cultură, s-a oprit. Răsufla din greu, iar cravata îi atârna anapoda.

– Când îl prind pe Luhan, acela, să ştii că-1 bat!, zise.

– Nu cred! Eu sunt de vi­nă. Când ne-am întâlnit, în fota magazinului, l-am rugat să spună o minciună şi… a spus!

Doua palme grele se abătură asupra obrajilor mei.

– Ticălosule!, mai zise Zaharia, înainte de a traver­sa strada.

Nu descriam această întâmplare, dacă, astăzi, nu citeam, într-o pu­blicaţie locală, următoarele fraze, dintr-un articol mai lung: „Ieri, pe la ora 10, a fost văzut, în faţa Casei de Cultură, individul acela tânăr, înalţ şi cu părul creţ, care a coordonat atacul legionar, împotriva televiziunii române, din seara de 18 iunie a.c. Individul, care a participat şi la alte acţiuni condam­nabile, a fost recunoscut de un cetăţean onorabil, a cărui fată se zice că a fost sedusă şi apoi abandonată de acelaşi individ. Ce­tăţeanul onorabil i-a tras indivi­dului două palme, după care a fu­git, deoarece zărise, sub geaca acestuia, un pistol, cum nu au nici forţele militare, nici cele de ordi­ne, din ţara noastră”…

Şi tot astăzi, după citirea arti­colului, un coleg mi-a zis:

– Costică, eu, din întâmplare, am vă­zut scena cu cetăţeanul onorabil şi cu banditul, din faţa Casei de Cul­tură. Ştii ce mutră are ticălosul ăla: Deplorabilă. Se droghează, cred. Şi-am mai auzit, de la cei din jur, că mànincà, bea şi se plimbă, numai pè dolari!