Proză umoristică: De Ziua Femeii | Dragusanul.ro

Proză umoristică: De Ziua Femeii

Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu

*

Amicul meu, Nelu, e un om foarte serios şi un soţ ideal; îşi iubeşte nevasta, copiii, soacra, meseria, nu intră prin cârciumi, nu înjură, nu umblă după alte fuste. Dacă, până în anul aceasta 1 şi 8 martie erau două zile, pe care le aştepta nerăbdător, de pe 8 martie anul curent, nici nu vrea să mai audă de ele, ba chiar face alergie numai când le pomeneşti. De ce ?

În dimineaţa zilei de 1 martie, când ajunsese la birou, fu întâmpinat de o tânără mai apetisantă şi decât Claudia Cardinale.

– Aş vrea să mă ajutaţi într-o problemă!, îi zise, ea după care îi poveşti despre ce era vorba.

– Domnişoară, vă servesc cu plăcere, dar va dura, timp de zece-cincisprezece zile. Suntem foarte aglomeraţi.

– Am înţeles. A! Uitam. De 1 martie, se pun mărţişoare, nu-i aşa? Îmi daţi voie? M-am născut într-o zonă, în care femeile pun mărţisoare bărbaţilor şi păstrez tradiţia.

Cu grijă, tânăra îi atârnă amicului, pe reverul hainei, un ghiocel miniaturizat, de toată frumuseţea.

– Când credeţi că va fi gata?

– Păi… în jurul datei de l0 martie…

Pe 8 martie, pe la ora zece, Nelu primi un telefon, de la nevastă-sa, prin care îl anunţa că, la cinematograf, rulează un film frumos şi că n-ar fi rău să meargă, cu toţii, ea, Nelu şi copiii, să-l, vadă; numai că nu sunt bilete, dar a rugat-o pe Silvia, o prietenă de familie, care are cunoştinţe pe acolo, să meargă şi să ia patru bilete; iar după film, să petreacă Ziua Femeii la Silvia, care are câteva sticle cu vin, adus de prin părţile Bârladului.

Nelu fu de acord.

Pe la ora douăsprezece, îl sună şi domnişoara.

– Regret, domnişoară, dar n-am reuşit, încă, să fac treaba aia!

– Păcat, credeam că-mi veţi face o bucurie, astăzi, de 8 martie!

– Dacă-i aşa, atunci treceţi, pe la ora cincisprezece!

Tânăra a fost punctuală, numai că lucrarea încă nu era gata. Nu era gata nici la cincisprezece şi treizeci, când se termină programul.

În vreme ce Nelu se lupta, încă, cu cifre, cu hârtii şi  cu maşina de scris, domnişoara scoase dopul unei sticle de votcă rusească, din care turnă în două pahare mari, de apă.

Sună telefonul. Era portarul.

– Credeam că aţi plecat, dom’ Nelu… Vă caută soţia. Urcă, acuma…

Nelu încremeni, cu ochii la fată, la sticlă şi la pahare.

– Ce s-a întâmplat?, se interesă tânăra

– Vine nevastă-mea!

– Şi e geloasă ?

– Cumplit de geloasă!…

– Unde mă pot ascunde?… N-aş vrea să aveţi probleme, din cauza mea…

Aflat, pentru prima dată, într-o astfel de situaţie, Nelu se pierdu.

– Rămâi, aici!, zise. Pleci, după mine. Voi lăsa uşa descuiată…

Fără alt explicaţii, îşi luă scurta şi ieşi pe hol. Nevastă-sa se afla, deja, la cinci, şase paşi metri de uşa biroului lui.

– Să ne grăbim!, zise ea. Spectacolul începe la ora şaisprezece…

– Hai!, se grăbi şi Nelu.

– Nu încui?

– N-am cheia de la yale…

– Dar de la broască, văd că ai; încuie măcar broasca!

Nelu se conformă, cu greu, oftând.

În timpul filmului, deşi acesta era cât se poate de interesant, amicul nu-şi găsea astâmpărul.

– Ce te frămânţi aşa?!, îl întrebă soţia.

– Cred că am lăsat reşoul în priză…

– Când ajungem acasă, îi telefonezi portarului, să verifice…

Acasă, n-a mai telefonat portarului. La Silvia merseseră cu maşina, sub pretext că-l cam supără stomacul şi nu va bea.

Ocazia de a fugi la birou se ivi abia pe la ora douăzeci şi trei.

– Unde fugi?!, l-a întrebat soţia.

– La birou. Să aduc termo-plonjonul, pentru fiert cafea. S-a terminat gazul din butelie.

– Se poate şi fără cafea…

– Voi puteţi, dar eu, nu, fiindcă nu beau vin!

Şi o luă din loc, cu optzeci pe oră.

– Ce te-a apucat, dom’le?!, îl întrebă portarul.

– Am uitat reşoul în priză.

– Doamne, fereşte! Bine că ţi-ai amintit!

Nelu urcă câte trei-patru trepte o dată. Inima-i bătea ca o tobă. Deschise şi aprinse lumina. De după un fişet, se ivi, speriată, domnişoara… O palmă răsună în întreaga clădire.

– Să-ţi fie ruşine! Ţi-ai bătut joc de mine!

– De ce m-ai lovit, domnişoară?! N-a fost vina mea!…

Coborâră grăbiţi şi fără cuvinte. Portarul se uită lung la amândoi.

– Văd că ai găsit reşoul!… Într-adevăr, ardea!… Se vede după faţa dumitale!…

Fata ieşi grăbită, iar Nelu rămase lângă portar.

– Mi-i verişoară, nea Mardare!

– Se poate… Dar când a intrat?

– Odată cu mine. I-am dat nişte bani, pe care-i aveam în birou, Mâine, pleacă la ţară şi are nevoie de ei.

– Curios!… N-am văzut-o intrând!

– Dacă aveai un păhărel la bord, ochii erau mai ageri şi o vedeai…

– Ai dreptate! Dar imediat mă voi… ageri!, zise, arătând o sticlă, plină cu ţuică.

– Află că şi pe mine mă aşteaptă câteva sticle, cu vin negru, puterea ursului. Aşa că, mâine, dimineaţă, o să întârzii la serviciu; dă un telefon, la numărul acesta, să mă trezeşti!

Şi lăsă scris, pe o bucată de hârtie, numărul Silviei.

În drum spre „puterea ursului”, făcu o pană, care-i luă aproape o oră. Când ajunse la Silvia, nevastă-sa spumega.

– Ai adus tormo-plonjonul??

Fantastic! Am uitat!

– Bietul de tine! Mititelul! Uitucul!…  Apropo, află că portarul n-a uitat. A dat telefon, în urmă cu cinci minute…

– Ce vroia?

– Verişoara, care a fost cu tine, ştii tu unde, şi-a uitat geanta!…

Nu vă mai spun ce-a urmat, atunci; vă spun, doar, că, nici astăzi, relaţiile dintre Nelu şi nevasta-sa nu sunt complet restabilite.

În ciuda propagandei defăimătoare, făcută de opoziţie, pentru mine Nelu rămâne acelaşi soţ ideal, acelaşi om serios, dar care a încercat, o dată-n viaţă, să facă o faptă bună, de Ziua Femeii.


Comments are closed