Prin cimitirul Sucevei, în căutarea istoricului ei

Sfidând ninsoarea, frigul şi epuizarea brichetei, iar fără păcatul duhănitului eu nu prea pot exista, am mers, încă de dimineaţă, în fostul cimitir catolic al Sucevei, numit, în zilele noastre, „Pacea”, poate că şi în sens ecumenic, deşi n-aş crede, ca să-l caut pe Wilhelm Schmidt, autorul primei istorii a Sucevei, publicată în 1876 şi folosită inclusiv de către Romstorfer în cercetările sale, care s-au soldat cu recuperarea ruinelor Cetăţii Suceava şi cu repararea bisericilor şi mănăstirilor ruinate de vremuri. Ştiam că profesorul Wilhelm Schmidt făcuse parte din Comitetul local  pentru dezgroparea ruinelor Cetăţii Suceava, încă din 1885, chiar dacă vârsta nu-i mai permitea implicări deosebite în demersul arheologic propriu-zis.

Ştiu de multă vreme că, dacă vrei să-l afli pe un om care a trăit cu adevărat, trebuie să-l cauţi prin cărţi, nu prin cimitire, unde protipendada tuturor epocilor se pieptoşează chiar şi din morminte. În timpul comunismului, când locurile din faţă erau ocupate de şefii din comerţ, un activist s-a dus să se plângă tovarăşului prim, iar acesta, om cu simţul umorului, a izbucnit în hohote: „Măi tovarăşe, măi, dumneata şi pe lumea cealaltă tot în prezidiu vrei să stai?”.

Prin cimitir nu am izbutit mare lucru, deşi au încercat să-mi fie de folos şi muncitorii primăriei, şi personalul din administraţie. În calculatoare nu figurează nici un Schmidt, dar asta nu înseamnă că nu poate avea o piatră mormântală, undeva, sub numele unui membru al familiei. Caut în lung şi în lat, gândind că poate voi avea noroc, iar doi câinii maidanezi se ţin după mine, curioşi să vadă ce caut şi, dacă voi găsi, dacă împart cu ei. Câtă vreme nu mă latră şi nu mă muşcă, nu-i bai. În drum, printre troiene şi morminte înghesuite unul în celălalt, după tipica modă moldovenească, îmi aduc aminte de cartea lui Romstorfer, Cetatea Sucevii / descrisă pe temeiul propriilor cercetări / făcute între anii 1895 şi 1904, publicată şi la Bucureşti, dar în 1913, în care ştiu să am dat, în câteva rânduri, de Wilhelm Schmidt şi îmi propun ca, odată ajuns acasă, să extrag citatele care îl privesc şi să le amestec printre pozele cu iarnă, pe care le-am făcut astăzi. Ştiu sigur că, dacă mai există mormântul primului istoric al Sucevei, îl voi găsi, deşi mult mai important este să-i aflu viaţa, opera şi să contribui la publicarea ei măcar după 100 de ani la mustrarea lui Iorga, care, în 1919, la Suceava, ne arăta obrazul, acuzându-ne că nici să traducem din ce ştiu alţii nu suntem în stare, ca să aflăm, totuşi, ceea ce în mod tradiţional nu ştim.

*