Primul geniu botoşănean: Constanţa de Dunca (I) | Dragusanul.ro

Primul geniu botoşănean: Constanţa de Dunca (I)

Rusi escorta tarului LMI 17 mar 1860

*

Prima referire la numele Constanţei Dunca din Botoşani, în publicistica franceză, pare să fi fost cea vag răutăcioasă, din „Revue anecdotique des lettres et des arts: documents”, februarie 1861, prin care se precizează că „studiile despre Moldova, pe care le publică în „Le Monde illustré”, sub numele Camille d’Alb, sunt ale doamnei Dunka de Sajo, o tânără persoană, care a sosit din Bucureşti acum, mai puţin de un an, şi care nu a găsit nimic mai bun de făcut, decât să scrie despre acasă”.

*

Revue anecdotique

*

În „Le Monde illustré”, Constanţa Dunca începuse să publice din 1 decembrie 1860, deci când avea doar 17 ani, „Scénes de la vie moldave”, o povestioară cu temă rurală, pe care, am să încerc să o traduc, în zilele următoare, chiar dacă nu mai ştiu franceza la fel de bine ca în tinereţe (oricum, voi anexa şi textul original, ca să mă puteţi corecta).

*

Elena coperta garda

Elena dedicatie

*

La doar 19 ani, Constance de Dunka (Camille d’Alb) publica „Éléna. Phanariotes et Roumains”, la Paris, în Ed. Dentu, 1862, 263 de pagini, un fel de roman, cu tematică moldovenească, deşi francezii au trecut cartea la „lucrări monografice”, povestea începând în „185…”, deci în anii de ocupaţie rusească. Judecând după cronici, cartea a însemnat un mare succes, un eşafodaj durabil pentru o tânără venită din Orient. Dacă nu s-ar fi întors în Orient, cu gândul să facă din ţara ei o „Franţă a Răsăritului”, ceea ce, în stufărişul mentalităţilor româneşti, indiferent de vremuri şi de generaţii, înseamnă curată sinucidere.

*

Căutând prin colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei „Gallica”, am găsit şi romanul Constanţei Dunca, dar şi recenziile de care această carte s-a bucurat, într-un timp scurt. „Le Constitutionnel”, din 2 octombrie 1862, sub semnătura L. Bonface, scria că, „sub acest titlu: Elena. Fanarioţii şi Românii, domnişoara Constanţa Dunca (contesă D’Alb) vine şi publică la Dentu un roman plin de interes. Scrisă cu mult farmec şi eleganţă, cartea domnişoarei Constanţa Dunca este recunoscută drept un mare succes”.

*

Le Constitutionnel

Revue Bibliographique

Celelalte reviste pariziene, mult mai generoase în atribuirea spaţiilor şi a recunoaşterii, găzduia adevărate recenzii. „Revue Bibliographique”, de pildă, din 30 noiembrie 1862, după ce anunţa recenzia încă din prima pagină, alături de alte cărţi importante ale anului 1862, scria, sub semnătura lui E. Hubert de Sainte-Croix, prin comparaţie cu romanul „Aventurile unui câine de vânătoare, de marchiza de Cherville: „Domnişoara Constanţa de Dunca, autoarea „Elenei”, nu avea un trecut, până în aceste zile, ca Doamna marchiză de Cherville, pentru că şi-a păstrat anonimatul, s-a refugiat în spatele unui pseudonim şi acest nume de Camille d’Alb, cu care a semnat un anumit număr de adevărate povestiri, în mai multe reviste şi jurnale din Paris. Deci, pentru „Elena”, subiectul, în cea mai mare parte, al acestei nuvele este experienţa autoarei în ţara sa. Sunt, întruna, scene din viaţa moldavă sau valahă. Atât cât Domnişoara Dunca a locuit în Franţa, ea a ţinut să dăruiască ţării sale de origine un suvenir important; acum, că s-a întors în Valahia, se speră că va da semne de viaţă patriei sale de adopţii şi că Bucureştii nu o vor face să uite că a cucerit cu curaj cetăţenia pariziană.

*

Revue Bibliographique recenzie 2

*

Suntem la Iaşi, în 1854, la puţin după asediul de la Sevastopol. O frumoasă şi tânără româncă, Elena, fata bătrânului Grigore Mănescu, îl iubeşte pe Manoil Ivescu, care se întoarce în ţară, după ce şi-a terminat studiile la Paris şi a cam uitat, acolo, că mama sa, care a ţinut-o pe Elena în aceeaşi cristelniţă a religiei greceşti i-a făcut frate şi soră. Manoil o iubeşte, de asemenea, pe Elena, mai există un prinţ Zonidis, grec sau mai degrabă fanariot, care joacă în această poveste rolul trădătorului melodramei noastre de bulevard. Acest Zonidis, care râvneşte milioanele Elenei, îl compromite pe Manoil cu o pretinsă conspiraţie împotriva guvernului rus, face să cadă soţia sa, Maria Zonidis, într-o capcană infamă, care să-i dea dreptul să ceară divorţul, a făcut-o pe Elena să se implice în salvarea lui Manoil, şi ca bătrânul Grigore Mănescu să întrerupă brutal idila dintre Elena şi Manoil, pe care o consideră un sacrilegiu şi aproape un incest.

*

Rusi casatorie LMI 1 dec 1860

*

Prinţesa Maria, înnebunind, o înjunghie pe Elena; Zonidis a făcut să fie ucis Manoil şi vine la Paris, unde îşi iroseşte averea în orgii şi nu-i rămâne pentru a trăi decât tristele şi umilele resurse ale unei curtezane, Rosita, cu care, în cele din urmă, se căsătoreşte.

*

Revue Bibliographique recenzie 3

*

Această temă i-a oferit Domnişoarei de Dunca un pretext pentru studii diverse ale mentalităţilor, cutumelor principatelor dunărene. Ea ne face să asistăm la sărbători ale aristocraţiei române, cu cântece ţigăneşti; pătrundem, împreună cu ea, în sanctuarul justiţiei, în interiorul bisericilor şi chiar şi în schituri greceşti. Partea în care poate obţine divorţul un bandit ca Zonidis este strălucitor prezentată. Pe scurt, „Elena” este o pictură completă a moravurilor româneşti şi fanariote, înainte de războiul Crimeii, deoarece este posibil ca luarea Sevastopolului să însemne o lovitură, prin care puterea rusească a crescut în Orient, făcând să se simtă influenţa ei morală asupra locurilor pe care Domnişoara Dunca le-a ales pentru a pune în scenă naraţiunile sale. Probabil că vom afla în curând că, încurajată de succesul „Elenei”, autoarea ne va dărui şi alte lucrări noi, şi vom vedea ce schimbări va aduce în modul de a fi al societăţii româneşti marile schimbări, cărora Orientul le-a fost scenă”.

*

Revue Bibliographique recenzie 4

*

Abia după ce vom citi, împreună, şi recenziile din „Journal des débats politiques et littéraires”, din 15 decembrie 1862, şi „Le Papillon: arts, lettres, industrie”, din 10 octombrie 1862, va trebui să tragem un colţ al perdelei spre opera Constanţei de Dunca, lecturând povestirea din „Le Monde illustré”, intitulată „Scénes de la vie moldave”, şi-abia după aceea va trebui să-i căutăm urmele decăderii în ignoranţă şi uitare, în mijlocul neamului său din patria pe care o visa „Franţa Occidentului”. Ceea ce, din nefericire, România nu va ajunge vreodată.

*

Mesa la Armeni Le monde illustre 4 febr 1860