“Pride”, “căci am cu ce, mă!”

         “Bolnav” de rock, deja mă exprim cu crâmpeie de texte din repertoriul trupelor care vor sosi la BucovinaRockCastle (poftim: asta mi se trage de la DorDeDuh!), iar dacă radiez de mândrie (“Pride”, din repertoriul trupei lui Andi, Toy Machines), e pentru că “am cu ce, mă, am cu ce!” (Partizan).

       De pildă, cu fata mea, Ana Cozmina, şi cu nepotul meu, Darius-Andrei.

         Miroase Bianca Drăguşanu pe lângă Cozmina Drăguşanul?

         Mă refer doar la felul cum arată, pentru că, în celelate planuri, în afară de Darius şi de o nepoţică abia înmugurită, Cozmina şi-a putut permite, în baza celor două facultăţi de economie, dintre care una în Franţa, ca şi Masterul 1 şi 2) să refuze, împreună cu ceilalţi 9 colegi, Guvernul Franţei, care le oferea locuri de muncă bine plătite, doar ca să accepte… cetăţenia franceză.

         Cum a justificat Cozmina, şi în numele colegilor ei (doar 10 au terminat şi Masterul 2, din cei 200, care au început studiile în Franţa), refuzarea cetăţenie franceze? Cerându-i împuternicitului guvernamental să viziteze… Clujul, că “dulcea Bucovină” nu mai reprezintă un argument în faţa nimănui.

        Cu Andi am fost mai des zărit, mai ales pe sub palele morilor de vânt. Puţini ştiu, însă, că Andi, pe lângă faptul că este un excelent autor de piese muzicale şi de impecabile poeme în limba engleză (textele tuturor pieselor din repertoriul trupei “Toy Machines”), este licenţiat în sociologie şi în psihologie.

         Multă bucurie îmi aduce şi băiatul ăsta, care, printre altele, nici nu repetă greşelile tinereţii mele. Am de ce fi mândru şi cu el. 

        “Am cu ce, mă”, dar azi radiez de “pride” datorită lui Darius, care vă poate distra pe cinste, dacă faceţi click, sub acest colaj fotografic, dar, nu aici, ci în dreapta paginii site-ului, pe textul “first failure in love, of the 2 year and 9 months old dancer“, adică, pe limba mea ţărănească, “primul eşec în dragoste al dansatorului de 2 ani şi 9 luni”.

         Pride! Mândrie! Adică mintea românului de pe urmă, care-mi desluşeşte că nu de ziarele, de festivalurile şi de cărţile mele trebuie să mă bucur, ci de Cristina (aşa o s-o cheme pe nepoată), de Darius, de Andi, de Cozmina, de soţul ei, Mihai, şi desigur de Viorica, feminina din casa mea, împreună cu care am izbutit să birui în războiul de (deja) 30 de ani cu viaţa.