Pretinsa minune din satul Maglavit
Până să se dumirească asupra onestităţii naive a bietului cioban Petrache Lupu, biserica ortodoxă bucovineană, deşi neimplicată direct în câştig, a avut o atitudine evazivă, punând sub semnul întrebării puterile bietului păstor, puteri pe care abia savantul George Marinescu avea să le explice şi să le justifice, cu ajutorul ştiinţei.
Eu, care împărtăşeam intuitiv opinia lui George Marinescu şi care cred în puterile miraculoase ale subconştientului uman (poate şi alte inconştientului, după cum explica medicul român, de certă valoare europeană), nu am pus, nu pun şi nu voi pune sub semnul întrebării hăruirea ciobanului oltean. Dar asta nu înseamnă că nu sesizez întreaga comedie a speculării întâmplării, în favoarea propagandei ortodoxe.
Materialul care urmează este, aşa cum mi-am şi propus, doar un punct de vedere din epocă, unul duplicitar, deci specific bucovinean, pe care îl recuperez ca atare:
“Satul Maglavit a ajuns să fie un obiect de discuţie în organele de publicitate.
Un cioban, cu numele Petre sau Petrache Lupu, la întoarcere de pe câmp, cu oile, s-a întâlnit cu Dumnezeu, care avea chipul unui om bătrân, cu aripi, şi i-a vorbit: „Du-te la Biserică şi spune oamenilor că, dacă nu se potolesc de rele, va veni asupra lor foc şi prăpăd!”.
Bătrânul s-a arătat, de trei ori, ciobanului şi l-a tot mustrat, până, în fine, a spus Bisericii, adică oamenilor, despre întâlnirea sa cu Bătrânul Înaripat, care arătare era puterea dumnezeiască sau Dumnezeu.
Verificarea autenticităţii faptei din chestie s-a făcut de către: 1) primarul comunei; 2) de pretor; 3) de parohul local şi 4) chiar de către preşedintele Societăţii Preoţeşti „Renaşterea”, preotul C. Stănică, care a dresat şi un proces verbal, înregistrat sub No. 553, din 19 Iulie 1935.
Până în prezent, s-a făcut bogat raportaj asupra persoanei Petre Lupu, cioban din satul Maglavit. În urma reclamei gazetăreşti, cazul Petre Lupu a atras multă lume la Maglavit.
S-a îndrumat un curent de moralizare în masele populaţiei şi, un lucru de mare importanţă, colectarea de fonduri pentru zidirea unui locaş dumnezeiesc, pe locul unde a avut loc întâlnirea ciobanului Petre Lupu cu Bătrânul Înaripat.
Atât moralizarea, cât şi zidirea unui locaş dumnezeiesc sunt demne de toată lauda.
Activitatea ciobanului este o minune?
Istoria sfântă ne raportează, atât în Testamentul Vechi, cât şi în Testamentul Nou despre numeroase minuni.
Doctrina Bisericii creştine învaţă că săvârşirea de minuni este cu putinţă.
Autorul minunilor poate fi numai Dumnezeu sau acea persoană, căruia Dumnezeu îi dă darul de a face minuni.
Ce este, însă, o minune?
Sub cuvântul minune înţelegem un efect produs de Dumnezeu, nu în cadrul legilor fizice, ci afară de cadrul legilor fizice, cu scop moralizator. Posibilitatea şi realitatea minunilor o tăgăduiesc numai sistemele de cugetare care nu admit existenţa unui Dumnezeu personal şi absolut, cum sunt materia¬lismul, panteismul, ateismul, deismul, etc.
Creştinul ortodox crede în un Dumnezeu personal şi absolut, mai presus de lumea creată de el, crede şi în fapte minunate, nu crede însă şi n-are voie să creadă în legende, oricât de ingenioase ar fi ele, dacă nu cadrează deplin idealul moralităţii, căruia au servit, totdeauna, minunile adevărate.
Proorocii şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos s-au legitimat prin minuni, drept dovadă că ceea ce învaţă sau vestesc e adevărat.
Aşa stă chestia cu minunile. Faptele, care pretind a fi trecute în ochii lumii de minuni, trebuie riguros examinate, căci sunt şi minciuni false.
Biserica învăţătoare are, deci, mare răspundere, când e vorba să dea asentimentul dacă o faptă anumită este o minune.
Care-i obiectul minunii din Maglavit?
Am urmărit toate reportajele din organele de publicitate, cu mare atenţie. Şi ce am constatat?
Am constatat că ciobanul Petre Lupu este o persoană de suflet curat. El are dispoziţie religioasă. El nu spune, însă, nimic deosebit, ce nu s-ar spune de către preotul conştiincios, în Biserică. Ceea ce spune ciobanul nu-i prorocire, ci o urmare firească a neascultării de legea dumnezeiească.
Şi el a vorbit că vorba lui nu-i minune, ci e datorie de om normal, sănătos şi conştiincios, de a discuta ce a spus şi va mai spune. Minuni văd cei interesaţi. Neascultarea de poruncile dumnezeieşti, viaţa desfrânată etc. sunt semnele unei vieţi rele. Nu vrea ciobanul altceva decât schimbarea faptelor ruşinoase şi rele în viaţă bună şi cinstită.
Această gândire şi această activitate nu are nimic comun cu fapta minune, însă este omenoasă. A îndruma pe fraţii săi la viaţă cinstită e o sfântă datorie a fiecăruia. Şi când, un creştin oareşicare împlineşte această datorie sacră, cu toată dragostea, cum o face ciobanul Petre Lupu, apare activitatea lui ca ceva minunat, deosebit, însă nu-i minune. Dar, dacă printr-o activitate zeloasă se produce o mişcare religioasă spre bine, este un fapt îmbucurător, care merită a fi subliniat.
Ciobanul Petre Lupu, cu suflet dispus la dreptate, şi-a asimilat cuvintele Sfintei Scripturi, care predicau potopul, ca urmare a stricăciunii moravurilor, cuvintele proorocilor la adresa poporului neascultător, cuvintele Mântuitorului privitor la dărâmarea Ierusalimului şi multe alte învăţături evanghelice, şi, văzând răul ce domneşte în popor, s-a simţit îndemnat a pune în vedere „prăpăd” şi „foc”, dacă nu urmează schimbarea vieţii rele, în viaţă cinstită.
Succesul activităţii ciobanului Petre Lupu este foarte lăudabil, s-ar putea spune „minunat”, însă nu-i minune.
Întâlnirea ciobanului cu Dumnezeu
Omul credincios, evlavios, se întâlneşte cu Dumnezeu nu ici-colea, ci zilnic, totdeauna. Căci, ce face omul evlavios, când se roagă ? Au nu vorbeşte el, atunci, cu Dumnezeu? Nu are loc o întâlnire cu Dumnezeu, în mod spiritual?
În mitologia grecească se arătau unii zei, în chipul moşneagului înaripat.
Creştinul nu se află sub puterea mitologică!
Când creştinul rosteşte rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, au nu vorbeşte el direct cu Dumnezeu?
Da şi nu!
Când rosteşte ruga, cu suflet recules, el vorbeşte cu Dumnezeu, când, însă, e în funcţie numai gura, dar gândul e absent, el nu vorbeşte cu Dumnezeu.
Aşa-i cu rugăciunea!
Să amintim o pildă, din Testamentul Vechi!
Pe muntele Carmil, s-au adus jertfe, de către preoţii idolului Baal şi de către proorocul Ilie, cu un scop anumit, adică spre a se demonstra care-i Dumnezeul cel adevărat. Condiţia era: în urma rugii, să vina foc, de sus, şi să mistuiască jertfa.
Ruga preoţilor lui Baal, 450 la număr, n-a fost ascultată, deşi s-a făcut cu glas ridicat; ruga prorocului Ilie, care s-a rugat scurt, a fost împlinită (1 Împ. 18, 16-46).
Nu rugăciunea lungă şi zgomotoasă este ascultată de Dumnezeu, ci rugăciunea izvorâtă din suflet curat, sincer sau sfânt.
Această împrejurare a avut în vedere şi marele apostol Pavel, când a zis: „Dar în Biserică (Adunare), voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun 10.000 (zece mii) cuvinte, în altă limbă, adică neînţelese” (1 Cop. 14, 19).
Rugăciunea să nu fie numai rostită, ci ea trebuie să fie şi simţită, ieşind din suflet curat şi să afle calea la sufletul auditorilor (Pr. Petru Popescul, profesor, Revista Bucovinei, nr. 4627, din 22.08.1935, pp. 2, 3, şi nr. 4629, din 25.08.1935, p. 2; autorul, preotul-profesor Petru Popescul, comentează, de fapt, articolul lui N. Ciocârdia, din Universul, nr. 201, din 24.07.1935).