Premeditarea cântecelor despovărării

*

Îmi închipuisem, cândva, că, în discreţia fiecărui nume, stă ascuns un poem. Aidoma destinului. Aidoma sinelui particular (umbra sinelui universal). Şi am vrut să descifrez, să respir cântecele acelea ascunse, pe care doar le intuiam în delicateţea faptelor şi a gesturilor omeneşti. Dar înseamnă lirismul acela tainic individualitatea purtătorului de nume sau e o părticică din altceva, un fel de desluşire, prin rune vii, a unor sacralităţi atemporale? Şi da, şi nu, sau măcar asta susţin, cu o dezarmantă dinamică a complementarităţii, vechile religii ale omenirii.

*

Aşa am ajuns să mă apuc de scris o ultimă carte de poezie, premeditată drept carte, deci ca discurs amplu şi unitar, nu doar ca simplă înşiruire de poeme, pe care am dedicat-o, cântec cu cântec, prin tehnica acrostihului, oamenilor care înseamnă ceva în viaţa mea. Şi am băgat de seamă că literele fiecărui nume obligau la discursuri lirice diferite, la ritmicităţi distincte, de parcă numele acelea aveau de impus o condiţionare a expunerii de către reperele, mereu altele, ale sinelui particular. Nici prin gând nu-mi trecuse să închin ode sau să exploatez elemente biografice diferite, în cazul fiecărei dedicări; dimpotrivă, m-am străduit să mă elimin şi pe mine, ca sine particular, din fluiditatea ideilor, sunetelor, imaginilor, inefabilului.

*

Căutam, deci, cu reperul literelor numelor, matricea fiecărui cântec, privind şi ascultând cum cântecul, plutind prin aer – vorba regretatului Mircea Motrici, îşi alegea întruparea, desprinzându-mi-se, picătură cu picătură, din degete. Iar acum, când cartea s-a împlinit, şi ca împovărare cu cântec a fiului meu, Andi, trăiesc senzaţia desluşirii. Dar a desluşirii indefinibilului, a ceea ce există dincolo de mine, dincolo de noi toţi (I. D.).