Prăbuşirea în dumnezeire | Dragusanul.ro

Prăbuşirea în dumnezeire

Învierea Domnului – icoană din secolul XVII

Mult mi s-a mai vorbit, în ultimele zile, despre credinţa în Dumnezeu. Prin cărţi cu pretenţii ştiinţifice, prin proză şi prin maldăre de poezie mi s-a tot vorbit despre cum ar trebui să cred eu în Dumnezeu. Pentru că fiecare om, după prăbuşirea în dumnezeire, deja se fuduleşte cu neştiinţa lui şi postulează obligativităţi pentru cei din jur. E gol pe dinăuntru, neatins vreodată de aripa divinităţii, dar îi dă atâta putere închipuita lui evlavie, încât o afişează peste tot şi o impune şi altora drept dogmă de netăgăduit. El, omul care crede că ar şi crede, are aerul că ştie totul, de parcă şi-ar petrece nopţile la taifas pe facebook cu bunul Dumnezeu, care ar şi apela, disperat, la nevinovăţia prostiei sale pentru răspândirea adevăratei şi profundei credinţe.

*

Fapta nu contează, iluminarea – nici atâta. E suficient că aşa-i vine lui să-i oblige pe alţii să creadă. Nu are nici un adevăr, ci doar o proclamare de sine. Nu ştie nimic, dar e atât de suficient sau suficientă, încât toţi am avea obligaţia să ne prăbuşim în dumnezeire la picioarele lui sau ale ei. Şi-s arţăgoşi ăştia, care se autoevaluează drept etalon al credinţei. Şi ţin morţiş să-mi salveze, cu forţa, bietul meu suflet, care, în ultimele zile, nu se roagă bunului Dumnezeu decât pentru favorul ca, în veşnicie, să nu cumva să-l închidă în raiul acestor credincioşi; îi ajunge păcătosului meu suflet că a vieţuit între ei şi nu ar putea îndura mai mult.

*

În viaţa asta, m-am tot străduit să învăţ să trăiesc, ostenind în căutarea iluminărilor de care sufletul meu avea nevoie. Dacă am procedat rău, eu voi da socoteală; fiecare va da socoteală doar pentru propriile lui rătăciri. Visez că, odată şi odată, Tatăl Nostru Cel Ceresc va prinde momentul oportun ca să-şi coboare Fiul de pe cruce; deocamdată, toiegele pastorale scurmă şi înteţesc sângele din Sfânta Rană, care doare nepământeşte în sângele nostru, al tuturor. Cu excepţia sângelui celor prăbuşiţi în dumnezeire, care, vorba Mântuitorului, vor beneficia de iertare, pentru că nu ştiu ce fac.

*

Bun, dar ce vină am eu? De ce să duc pe suflet povara intoleranţei şi prostiei lor, de ce să le admit umbra coclită şi unsuroasă între Lumină şi nevoia mea de iluminări? Întrebarea este, desigur, pe deplin retorică.


Comments are closed