Poveşti de odinioară, cu cântece vechi româneşti | Dragusanul.ro

Poveşti de odinioară, cu cântece vechi româneşti

Lapusna taraf

*

Pentru că am văzut că vă plac melodiile vechi româneşti, am să inserez, între paragrafele mărturiilor care urmează, vreo câteva, fonotecate audio de Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal), fără să menţionez legenda, pe care, oricum, o menţionează fie Răzvan, fie Petrică, la începutul fiecărui cântec.

*

p164

*

*

Din memoriile muzicale ale lui Leon cav. de Goian[1]:

*

În vara anului 1851 sau 1852, am plecat, cu părinţii, la Lăpuşna, lângă Berhomet; Lăpuşna era, prin anii 1850, rendezvous-ul aristocraţiei bucovinene, lucru de înţeles, aflându-se patria noastră, pe timpul acela, la depărtare de sute de kilometri de marea comunicaţie mon­dială; ţinea, doară, călătoria până la Lemberg, cu diligenta, trei zile şi trei nopţi, iar călătoria până la staţiunea cea mai apropiată a căilor ferate, Cracovia, 15 zile. De aceea, Lăpuşna, cu aerul său de munte şi cu un medic hidropat, era binevenită ca vilegiatură.

*

p165

*

Pentru înveselirea oaspeţilor, veni la Lăpuşna, ca şi mai înainte, an de an, banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru de pe vremea aceea, Nicolai Picu, căruia i se zicea numai Moş Niculai. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola. Pe cât îmi aduc aminte, banda aceasta cânta foarte bine; repertoriul era compus mai ales din cân­tece româneşti, minunat de frumoase, hore, doine, cântece de jale.

*

p21

*

Moş Niculai, un om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, antereu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era mă­iestru pe vioară; avea ton voluminos, puternic, mare dexteritate în degete şi cânta, totdeauna, cu mult foc, cu patimă, după cum am putut să constat, petrecând în Lăpuşna mai multe veri, după olaltă, lucru care mi-a fost confir­mat şi de cunoscători ai muzicii, care îl ştiau pe artist. După cum ţin minte, mai frumos şi mai cu drag cânta el elegiacele doine şi cânte­cele de jele, cu care, adesea, înduioşa pe dom­nii şi damele mai bătrâne până la lacrimi. Dar mai cânta, tot aşa de bine, şi dansuri ale tuturor naţiunilor şi, ici-acolo, şi câte o piesă de bravură, solo, între altele, o piesă muzicală turcească, toată în aplicaturile cele mai înalte şi cu un lung tremolo de arcuş.

*

p103

*

Banda cânta în veranda restaurantului, dimi­neaţa, la amiază şi după-amiază; eu eram aşa de însufleţit de muzică, încât eram, totdeauna, de faţă la producţiunile aceste, ascultând cu mare plăcere.

*

În felul acesta, chiar în vara întâia şi, apoi, în anii următori, am supt, aşa zicând, o mul­ţime de cântece şi jocuri, iar mai târziu le-am învăţat, pe rând, din memorie; multe din acestea mi-au rămas în memorie până astăzi, de le cânt cu bucurie, dar adesea şi cu înduioşare, amintindu-mi de copilăria şi tinereţea aşa de depărtate.

*

14

*

O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; e hora în G-moll, publicată în colecţia lui Carol Miculi, întitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată d-nei Catherine de Rolla).

*

Moş Niculai mă îndrăgise, văzându-mă, totdeauna, lângă el, când cânta, şi poate şi din respect pentru tatăl meu, care era unul din boierii cei mai avuţi şi mai însemnaţi din ţară. Moş Niculai mă auzea cântând pe vioară, ceea ce făcea asupra lui o impresie bună. Îmi înti­părisem, acum, în linii generale, hora amintită mai sus şi i-o cântam; dar el nu era mulţumit cu felul cum cântam, neputând eu încă executa mordentele, trilurile scurte şi alte ornamente (pe care lăutarii le numeau „marafeturi”), obişnuite în cântecele româneşti şi peste tot în cele orientale. Moş Niculai mă luă, deci, într-o zi, la logis-ul său, în aşa-numita „cazarmă”, şi, aici, mă învăţă să cânt hora cu toate podoabele; a trebuit să repet orna­mentele acestea de multe ori, apoi hora întreagă, până ce el, mulţumit cât de cât cu mine sau poate că pierzând nădejdea de a face din mine un lăutar cumsecade, mă lăsă să merg acasă. Podoabele amintite le-am scos la capăt abia în cursul anilor, după ce dobândisem dexteri­tate în degete, şi cred că acum se potrivesc binişor cu cele ale fericitului întru pomenire Moş Niculai şi sper că, dacă m-ar putea auzi acum, ar fi mai mulţumit, decât în anul 1852.

*

12

*

Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-ortodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe.

A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867[2].

*

16

*

Cu vreo 2-3 ani în urmă, în 1855 sau 1856, se afla în banda lui Picu un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capel­maistru al unei tovărăşii de muzicanţi, înfiinţată de el şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus.

Acesta avea mare stimă faţă de mine, în contrast deplin cu trecutul; căci, la Lăpuşna, mergeam adesea în „cazarmă”, ca sa-i aud cân­tând pe Picu & consorţii şi să cânt şi eu cu ei, şi atunci arătam poftă deosebită de vioara lui Grigori, şi nu voiam să cânt decât pe vioara lui, lucru de care el, totdeauna, era supărat.

După cum am spus, noi amândoi, Grigori şi eu, ne-am apropiat, în cele din urmă, unul de altul, mai ales între anii 1868-1874 şi, apoi, pe la sfâr­şitul anilor 1880, ceea ce voi reaminti la tim­pul său.

*

p27

*

Era în anul 1851 sau 1852, când părinţii mei petreceau cu mine iar în Lăpuşna; cam prin August sau Septembrie, se iviră, în Lăpuşna, într-o zi, vreo 80-100 de comercianţi evrei; trebuie să fi fost vre-o sărbătoare, de se adunaseră atâţia. Ca de obicei, cânta Moş Niculai, cu capela sa, dar de astă dată, în sufrageria restaurantului; soba din sufragerie avea un fel de vatră joasă, de vreo jumătate de metru pătrat. Se-nţelege de sine că eu eram printre „ţigani” şi, până să prind de veste, mă ridică nu ştiu care în sus, mă puse pe vatra amintită, îmi deteră o vioară – poate că chiar a mea, pe care o adusesem cu mine – şi mă rugară să cânt. Am cântat, deci, stând pe vatră ca o figură de ghips, iar banda mă acompania, cântând eu un cântec pe care l-am fost prins în ureche chiar de la ei. Cu evlavie asculta mulţimea de evrei, până ce apăru vărul meu, Iancu de Goian, proprietarul moşiei Coşciuia, mă coborî de pe sobă şi mă duse cu el, mustrându-mă pentru purtarea mea. Acesta a fost de­butul meu cel dintâi în public; nu mi-a adus lauri, dar, în schimb, a doua zi, pe la amiază, a primit mama, de la restaurantul Mossang, o prăjitură cu mere, trimisă anume pentru mine, pe care am mâncat-o cu poftă”.

*

p28

*

*

Dr. Rudolf GASSAUER: Suceava muzicală de altădată[3]:

*

Societatea de cântare a pornit, imediat după înfiinţarea ei, o activitate intensă, aşa că, după şase luni, la 2 iunie 1868, s-a manifestat cu o producţie muzicală, în păduricea de lângă mănă­stirea Mitocul-Dragomirnei, având un program vast de 14 cântece.

*

Trebuie să fi fost un convoi impozant de rădvane, de caleşti şi de căruţe ţărăneşti, care au dus, spre ctitoria lui Anastasie Crimca, în ziua de 2 iunie 1868, în splendoarea începutului de vară, pe cei 117 membri activi ai societăţii (69 de doamne şi 48 de domni), elita Sucevei, înveştmântaţi toţi în costumele pitoreşti de pe vremea aceea: femeile – cu fuste largi, tip crinolină, iar bărbaţii – în redingotă şi cu jobene pe cap; numai cizmarul Constantin Polonic, în acelaşi timp şi consilier comunal, purta vechiul port moldovenesc: anteriu, încins cu brâu, cu zobon şi cu nădragi largi, băgaţi in cizme de iuht, şi cu basma frumos colorată la grumaz.

*

p53

*

De bună seamă că, alături de membrii societăţii, au luat parte la această excursie şi o mare parte din populaţia Sucevei, la care s-a ataşat o mulţime de lume din Iţcani, fiind tocmai atunci în construcţie linia ferată Lwow-Cernăuţi-Iaşi, ca să asculte prima audiţie muzicală dată de această societate.

*

În programul festivalului, remarcăm unele cântece, acompaniate, în parte, de taraful lui Grigore Vindireu, care şi el lua parte la excursie, sau de orchestra proprie a societăţii, care se compunea din: Iosef Klement, şeful judecătoriei judeţene, avocatul Dr Iulius Morwitzer, organistul-pianist Anton Valentin, care a fost profesor de muzică al lui Ciprian Porumbescu, renumita pianistă Ludmilla de Zygadlowicz.

Celebrul Vindireu, lăutarul Sucevei, avea un dar muzical aşa de rar, încât prindea orice melodie după auz, cum ne-o confirmă şi doamna Ştefania Antosehek, născuta Berger, care i-a cântat la pian melodii menite să fie executate la concerte cu orchestră, şi pe care el le-a reţinut în memorie dintr-o singură audiţie, cu toate amănuntele de armonie şi de tehnică.

*

p67

*

 

Iată programa producţiei festive din 2 Iunie 1868:

*

1) „Weihelied” („Cântecul sfinţirii”), cor de Methfessel;

2) „Frühlingsmorgen” („Dimineaţă de primăvară”), cor de H Bönicke;

3) „Frühlingsgruss” („Salut de primăvară”), de Robert Schumann;

4) „Lasst mir den Schlummer” („Lăsaţi-mi somnul”), duet de A. Spät;

5) „Auf die Berge” („Pe dealuri”), în două voci, de Messer.

6) „Herr Ulrich” („Domnul Ulrich”), cântec popular, cor bărbătesc, de Reissmann;

7) Aus „Freischütz”: „Victoria! Der Meister soll leben”,
„Schau dor Herr, mich als König” (Din „Freischütz”: „Victorie, trăiască maestrul” şi „Iată-mă, Doamne, ca rege”), de C. M. Weber, cu acompaniament de orchestră;

8) „Sub o culme”, după melodii naţionale, de Nosievici;

9) „Hier im ird’schen Jammertal” („Aici, în valea plângerii
pământeşti);

10) „Wanderlied” („Cântecul drumeţiei”), de H. Bönicke;

11) „Waldstille” („Linişte de pădure”), cor de Bönicke;

12) „Piratengesang” („Cântecul piraţilor”), cor bărbătesc, de I. Otto;

13) „Pe album”, versuri de Alecsandri, muzică de Ştefan Nosievici;

14) „Waldlust” („Veselie de pădure”), cor de W. Würfel.

*

De mai mare interes pentru noi, astăzi, este faptul că, pe lângă cântecele nemţeşti, s-au cântat, la acelaşi festival, şi cântece româneşti: „Sub o culme” şi „Pe album”, ambele de Ştefan Nosievici.

*

p72

*

*

Victor Morariu: Mişcarea muzicală şi teatrală a Sucevei româneşti, înainte de înfiinţarea Reuniunii „Ciprian Porumbescu”:

*

Istoria muzicală a Sucevei[4] începe cu două nume vestite de lăutari: Moş Niculai Picu (mort în 20 octombrie 1864, în vârstă de 75 ani[5]) şi ucenicul şi urmaşul lui, Grigori Vindireu (mort în 12 mai 1888, la 58 ani[6]). Despre amândoi ne-a lăsat veşti Leon cavaler de Goian[7], cu care ne vom mai întâlni în acest istoric al nostru, şi anume în memo­riile sale, scrise nemţeşte, manuscript din care prof. Victor Morariu[8] a publicat, în traducere românească, părţile de interes românesc[9], pasaje reproduse în schiţa-portret „Cei din urmă lăutari ai Bucovinei”, din colecţia „Ce a fost odată. Din trecutul Bucovinei”, de Leca Morariu[10] (ed. I-a, Cernăuţi, 1922, ed. A II-a, Bucureşti 1926), unde se dau şi chipurile celor doi lăutari, amândoi în vechiul port moldovenesc, cu zobon şi anteriu, iar Nicolai, zis „Barbu Lăutaru  al Bucovinei”, având şi fes pe cap[11].

*

p91

*

Pe vremea acestor doi lăutari, deci cam de pe la 1830, înainte, şi până la 1888, Suceava era un adevărat centru de muzică româ­nească, a cărui faimă trecea de hotarele Bucovinei.

Este important faptul că Goian, muzician de marcă, apreciat violonist, desăvârşit cunoscător al muzicii de cameră, vorbeşte despre amândoi în termenii cei mai elogioşi, respectuoşi chiar, şi anume nu numai în ce priveşte muzicalitatea lor, ci şi caracterul, individualitatea omenească a unuia şi a celuilalt, amândoi bucurându-se, în toate cer­curile, de cea mai mare consideraţiune.

*

p122

*

Goian mai ţine să releve că amândoi erau români, negreşit, ca să nu se creadă cumva că ar fi fost ţigani, origine cu care nu s-ar fi împăcat nobila demnitate ce-i caracteriza pe unul şi pe altul.

Trimiţându-l pe cititor la izvorul citat, amintim, încă, numai că, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou, când îi venea Grigori cu taraful, Goian îşi lua şi el însuşi vioara în mână şi cânta cu dânsul, visându-se în anii copilăriei.

*

p145

*

Dar Grigori Vindereu ne mai interesează şi fiindcă de la dânsul a învăţat şi Ciprian Porumbescu[12], pe atunci elev de liceu, a zice din vioară româneşte sau, ca să fim exacţi, la dânsul s-a perfecţionat, după ce elementele muzicii româneşti le deprinsese ,,pe câmpiile Stupcei”, la „academia” ţiganilor lăutari de acolo (vorba lui Valeriu Branişte[13], in biografia lui Porumbescu, Lugoj 1908, p. 32).

La rândul său, Porumbescu a avut şi el elevi în ale muzicii româneşti; dintre aceştia, mai trăieşte, în Suceava, violonistul Iosif Fischhof, un fel de epigon al marilor lăutari. Domnia sa a şi publicat nişte amintiri despre Porumbescu, în „Morgenblatt”, din Cernăuţi, în care ne arată cum Grigori, dacă îl învăţa pe Porumbescu muzică românească, în schimb adese asculta şi el cum zicea Porumbescu la cântece populare şi diverse compoziţii sau reverii şi fantezii proprii, încât, uneori, tânărul se învrednicea să fie el învăţătorul maestrului Vindereu (v. „Mărturii despre liceanul  Ciprian Porumbescu, în revista „Făt frumos”, 1934, nr. 5, 6).

*

p154

*

Dar, la 1868, când se stabilea Goian la Suceava[14], aici se apropia de sfârşit o viată tânără şi o carieră muzicală dătătoare de inimoase speranţe: era Ştefan Nosievici[15], profesor de matematici şi de fizico-chimie, de la 1863, la „gimnaziul greco-oriental”, de curând înfiinţat (1860), dar şi de muzică, în calitatea aceasta, urmaş al catihetului şi profesorului de limbă română Constantin Morariu-Andrievici[16].

*
p188
*


[1] Titlul original este „Viaţa mea muzicală, dedicată iubitei mele vioare”.

[2] Conform condicii bisericii Sf. Gheorghe din Suceava, în 2 octombrie 1864, când lăutarul avea doar 57 de ani

[3] Editura Reuniunii muzicale-dramatice „Ciprian Porumbescu”, Suceava, 1938, Tipografia Hermann Beiner.

[4] Portretele sau fotografiile personajelor, precum şi scene din anumite spectacole sunt reproduse, la sfârşitul cărţii, în Anexe – n.r.

[5] S-a născut în 1807, la Suceava. Staroste al unui taraf, format din nai, două cobze, un violoncel şi şapte viori, care cânta, în fiecare vară, în anii de după 1850, la Lăpuşna, staţiune balneară care figurează în „Bucovina luminată” a lui Knapp (care i-a făcut portretul), Nicolae Picu, fost component al tarafului lui Barbu Lăutaru, „cânta dansurile tuturor naţiunilor…  El se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi prin purtare” (Leon cav. de Goian) – n.r.

[6] S-a născut în 21.01.1830, la Suceava (Tişăuţi, după alte surse). Starostele unui taraf de lăutari suceveni, din care mai făceau parte şi Andrei Ursachi, Mihail Lucaciuc, Grigore Cozma, Gavril Ghiţescu şi Lazăr Luţa, Grigore Vindireu, lăutar legendar,  încredinţat memoriei de Leon cav. de Goian, încă îşi mai poate face auzit inegalabilul repertoriu, înveşnicit de colecţia „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa: „Hora Rădăuţilor”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Arcanul”, „Corăgheasca”, „Hora Domeniilor”, „Hora Gura Solcii” etc. – n.r.

[7] S-a născut, în 12.02.1843, la Jadova, şi a murit, în 16.10.1911, la Cernăuţi. Vag cunoscut în Bucovina, datorită unor trimiteri la volumul lui de „Memorii”, făcute de Leca Morariu  şi preluate de Grigore Posluşnicu, dar publicate parţial (din pricina războiului), în 1915 (traducere din germană), sub titlul „Din memoriile muzicale ale lui Leon cav. de Goian” („Viaţa Nouă”), Goian este, alături de Ştefan Nosievici, un pionier şi un mărturisitor al vieţii muzicale bucovinene de după anul 1850, deci de după Neculai Picu şi Grigore Vindireu – n.r.

[8] S-a născut, în 12.02.1888, la Toporăuţi, şi a murit, în 01.07.1946, la Caransebeş. A publicat: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780“ (1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava“ (1921), „Novalis, teoretician al romantismului“ (1924), „Amintiri despre Ion Grămadă“ (1926), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană“ (1927), „Pedagogia lui Jean Paul“ (1933), „Pedagogia lui Herder“ (1936) „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu “ (1939), „Vasile Bumbac“, „Problema nuvelei în literatura germană“ şi „Prima traducere a Luceafărului“ (1940) – n.r.

[9] În gazeta suceveană „Viaţa nouă”, 1915 şi 1916.

[10] Născut, în 25.07.1888, la Toporăuţi, mort, în 15.12.1963, la Râmnicu Vâlcea. Întemeietorul revistelor „Făt-Frumos“ (1926-1944), „Fond şi formă“ (1938-1944) şi Buletinul „Mihai Eminescu“ (1930-1943), Leca Morariu a publicat cărţile „De la noi. Poveşti“ (1920), „Războiul Troadei“ (1923), „Institutorul Creangă“ (1925), „Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă“ (1925), „La fraţii noştri“ (1928), precum şi o mulţime de studii despre viaţa şi opera lui Porumbeşti, Eminescu, Veronica Micle, Nicu Gane, T. Robeanu, Grămadă, Teliman etc. – n.r.

[11] Amândouă portretele sunt reproduse şi la Posluşnicu, „Muzica la Români”, în capitolul „Lăutarii Bucovinei”, pp. 623-625.

[12] Născut, în 02.10.1853, la Şipotele Sucevei, mort, în 24.05.1883 (6 iunie, stil vechi), la Stupca. Compozitor inegalabil, dar şi un poet valoros, probat de textele: „Nocturna Bertha“ (1879), „Imn de urare“ (1880), „Resignation“ (1880), „Anacreon caută să bem“ (1880), „Bericică cristalină“ (1880), „Vechea gardă“ (1881), „Cîntecul Tricolorului“, „Inimă de Român“, „Hora“, „Nu-i viaţă mai plăcută“, „Fraţi la masa asta‘ntinsă“, „Să ciocnim“, „Dragoş vodă cel vestit“, „Pân‘ era cioroaica barză“, „Ţiganii se sfătuiră“, „Candidatul Linte“, „Cisla“ etc. – n.r.

[13] S-a născut, în 10.01.1869, la Cincul Mare, lângă Braşov, şi a murit, în 01.01.1928, la Lugoj. Prezent în Bucovina, vreme de doar trei ani, ca fondator (în 2 iulie 1897) al gazetei „Patria”, Valeriu Branişte, gazetar veşnic răzvrătit în întreg spaţiul românesc de sub dominaţie habsburgică, a scris editoriale politico-patriotarde incisive şi, tocmai de aceea, masiv şi mult prea des cenzurate. Istoricul sucevean Ioan Cocuz i-a adunat scrierile publicistice într-o carte definitorie, „Valeriu Branişte, în slujba Bucovinei, în slujba Neamului românesc” – n.r.

[14] Pentru cele ce urmează, vezi studiul „Suceava muzicală de altădată”, de Prof. Dr. Rudolf Gassauer, publicat în Anuarul Liceului „Ştefan cel Mare” pe 1936/37 şi, în broşură, în Editura Reuniunii noastre.

[15] Născut la Boian, în 01.12.1833, mort la Suceava, în 12.11.1869. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului „Sol „ (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia” – n.r.

[16] Născut, în 26.07.1835, la Mitocu Dragomirnei, mort în 20.03.1875, la Cernăuţi. Profesor al gimnaziului din Suceava, Constantin Morariu-Andrievici a scris „Mânuariu pentru învăţătura religionară a bisericei dreptcredincioase a răsăritului, compus spre folosul clasei întăia gimnasiale“ (1866), „Mânuariu pentru învăţătura istoriei testamentului vechiu, compus spre folosul clasei a doua gimnasiale“ (1866) şi „Mânuariu pentru învăţătura istoriei vieţii Mântuitoriului lumii Isus Christos, compus pentru clasa a treia gimnasială“ (1866) – n.r.


Comments are closed