Povestea haiducului Ștefan Bujor | Dragusanul.ro

Povestea haiducului Ștefan Bujor

Archip Roșca: Țăran din ținutul Hotinului

 

În ciuda sărăciei mărturiilor, care se reduc la noi, românii, doar la documente de proprietate, păstrate cu sfințenie pentru îndătinatul „ni se cuvine”, orice temă poate fi suficient de bine documentată, dacă știi potecile și ținta finală. Iar chestia asta se poate proba cu o poveste, cea a haiducului Ștefan Bujor, care „a ieșit în țară”, inclusiv în Bucovina, inclusiv în Basarabia, inclusiv ți Valahia, între anii 1800-1810, când a fost prins în casele tânărului boier Lascăr Catargiu, care-l ascunsese, Catargiu fiind, împreună cu un alt tânăr boier, Constantin Bălăceanu, locotenent al „mojicului”, adică a țăranului Ștefan Bujor, cum scria Alecu Russo, folosindu-se de limbajul vremii.

 

Vasile Alecsandri, bazându-se doar pe legendările poporului, nu și pe documentele agiei (poliției) anilor 1810-1811, scria, în 1854, că „acest hoţ vestit, poreclit Bujor din cauza culorii părului său, a ieşit în ţară pe la începutul veacului al XIX-lea. El era fecior boieresc la moşia unui boier, până a se da la hoţie; fiind însă rău bătut într-o zi de stăpânul său, Bujor a apucat calea codrului, ca să-şi răzbune contra boierilor. Cântecul însuşi zice că el nu făcea morţi de om, dar avea mulţumire a pune pe ciocoi în lanţuri”[1] și că „Bujor a fost prins într-un bordei, aproape de Focşani”.

 

Alecu Russo, în scrierile din tinerețe, adică din anii 1840, publicate, mai întâi, cu o splendidă portretizare făcută de Alecsandri, în „Convorbiri literare”[2], este mult mai precis, chiar dacă tăinuiește numele tinerilor boieri, locotenenți ai lui Ștefan Bujor, chiar dacă nu știa prenumele haiducului și chiar dacă își închipuia că Bujor avea o singură ceată, formată din trei oameni, când, în realitate, el avea măcar câte o ceată, formată din câte 10 oameni, în fiecare provincie românească, după cum o dovedesc notele agiei, pe care le voi reproduce îndată. Russo scria, ân 1840, că „or fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiți domnea Moldova; pe atunci nu exista poliție, și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare, fără grijă de poteri. El era compus din Bujor și din doi boieri din cele mai dintâi familii.

 

Prinși, în sfârșit (în casele lui Lascăr Catargiu, care îl ascundea – n. n.), de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicul, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până în momentul morții (inclusiv în scrierea lui Alecu Russo, care le cunoștea numele – n. n.), fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că n-a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești.

 

Acest Bujor și-a plimbat vitejia prin Valahia, prin Bucovina (unde îl avea ginere pe haiducul Darie – n. n.) și prin Basarabia, fără frică de cătane sau de cazaci, iar cand se arăta în Moldova poporul zicea: S-a ivit Bujor în țară, / Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară”[3].

 

Printre întâmplările povestite de Alecu Russo se numără și cea referitoare la prădarea maiorului Bacinschi, care fusese „de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei, sub comanda lui Suvarov, și, la 1834… el se așeză la Moldova, în calitate de staroste rus. Câțiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care-i organiză prea bine”[4]. Amuzant este că, aflând că maiorul de origine poloneză era liderul pompierilor din Iași, printre care se afla și Costache Năstase Ochi-Albi, lăutar neîntrecut, fiul lui Năstase Angheluță din Botoșani și nepotul lui Ion Angheluță din Suceava, care pe atunci cânta cu Barbu Lăutarul, la Iași, iar Bujor, recunoscându-l, a luat o monedă din punga proaspăt confiscată și i-a aruncat-o, „să aibă de drum”, drept recunoștință pentru faptul că Bacinschi și pompierii lui stinseseră, de curând, casa surorii lui Bujor din Iași.

 

Alecu Russo, fascinat de crezul iluminist, conform căruia „poezia poporală este întâia fază a civilizației unui neam ce se trezește la lumina vieții”[5], și constatând că „toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează… popoarele au o admirație plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici”[6], susținea energic și entuziast că baladele „Mioara[7], Năframa, Mihail, Bujor, Toma lui Moș, Codreanu vor trăi cât va fi un român pe lume”[8].

 

Multe dintre „faptele” lui Bujor nu sunt ale lui, ci ale altora. Nicu Gane, de pildă, în povestioarele cu pretenții de „Novele”, atribuie lui „Aliuță” și lui Bujor evenimentul dramatic al morții lui Chiriță buluc-bașa, ucis de un complice oltean al lui Bujor, pe nume Nicola Căpitan. Adevărul de necontestat, în povestioara lui Gane, este acela că „Bujor a fost dintre cei mai vestiţi hoţi din ţară. Babele şi acuma vorbesc despre el la şezătoare, lăutarii îi cântă cântecul: Frunză verde de negară / A ieşit Bujor în ţară. Bate, pradă, nu omoară, / Pe ciocoi îi bagă-n boală”[9], adevăr probat, ulterior, de universitarul și academicianul Ghibănescu, cel care, în cursurile sale de istorie, scria că, „dintre hoţii cei mai faimoşi, care, în anii aceştia au băgat spaima mai ales între greci, a fost Bujor, cu ceata lui, și apoi Jianu. Bujor haiduc a fost deopotrivă cunoscut în Moldova şi Ţara românească şi a dat mult de lucru ambelor Departamente de criminalion din ambele ţări. În notă aducem câteva acte relative la Bujor şi ceata lui”[10].

 

Înainte de a încheia cu notele lui Ghibănescu, în care sunt redate în întregime documente ale epocii, cred că e bine să reproduc „Cînticu lui Bujor”, compus de bătrânul lăutar sucevean Ion Angheluță (Bujor organizase, la Iași, după cum zice Russo, un adevărat concurs de creație, care să-i glorifice faptele, cântecul lui Angheluță fiind învățat de toți lăutarii, plătiți de Bujor ca să-l învețe și să-l răspândească), notat de austriacul Franz Rouschitzki și înveșnicit, ca text, de Vasile Alecsandri.

 

 

 

Documentele care probează, și în cazul haiducului Ștefan Bujor, că, în ciuda aparenței, nu mărturiile, ci memoria ne lipsește nouă, românilor, sunt următoarele:

 

„(1) De la Divan. / Cinstite dumneata Vel Armaşe, pentru lucrurile ce prin foaie s-au trimis de la isprăvnicat ot sud. Saac, cari s-au luat de la hoţii ce, prin vărsare de sânge s-au prins, s-au scris dumitale a se da înapoi, ca să se dea polcovnicului şi poteraşilor ce i-au prins, fiind hărăzit de Divan lor, ca mai mult să îndemne la prinderea hoţilor şi acum am luat răspuns de la isprăvnicat, că lucrurile nu s-au trimis înapoi. Porunceşte dar Divanul dumitale ca să le dai înapoi în mâna gazdei judeţului, cu foaie anume iscălită de dumneata, precum trimis adică la Pandele, al 3-lea postelnicel, spre a le trimite la jude şi prin dumnealor, Ispravnicii judeţului, să se dea polcovnicului şi poteraşilor. / 1811, Mai 31. (Cod. LXV, fila 77).

 

(2) De la întâiul Divan şi Comitet. / Cinstite dumneata frate biv Vel Vornic Constantine Bălăcene, Excelenţa Sa domnul gheneral-maior şi cavaler Şteter viţ prezident Divanului, prin predlojenia ce a trimis la Divan, de la 23 ale trecutului Iunie, sub No. 4.677, scrie că din tacrirurile ce au luat de la doi hoţi armăşei, anume Barbul i Nicola sârbi i de la alţi trei hoţi ce sunt la închisoarea puşcăriei: Ion Bunea, Tudor Micleuş i Moise Moga, s-au pliroforisit cum că dumneata, când te aflai epistat al armăşiei, ai fi luat de la mai sus numiţii trei hoţi douăzeci şi nouă cai, însă 19 de la Ion Bunea i Tudor Miclăuş şi 10 de la Moise Moga, care cai au rămas la dumneata, de a-i da stăpânilor păgubaşi şi fiindcă Excelenta Sa cere acest răspuns în scris din partea dumitale de îndreptările ce vei provalisi; de acea aşteaptă şi Divanul acest răspuns în scris de la dumneata, ca să-l trimetem la Excelenta Sa domnul general, spre a vedea. / 1811, Iulie 4. (Cod. LXV, fila 104). Radu Golescu, Isaac Ralet, Mihalache Manu.

 

(3) Senatorul Miloşievici. / Trimite la Divan examenul de la Departamentul de Criminalion ot Moldova, ca să se cerceteze şi acele cuvinte ce le-au arătat Bujor i cu tovarăşul lui la acel Departament ot Moldova, şi de cercetarea ce se va face să trimită la Excelenţa Sa. / 1810, Ianuarie 23. (Cod. LXIII, fila 64)” p. 469.

 

„Către generalul Engelhard. / După două predlojenii a Excelenţei Tale, ce mi s-au trimis, una de la 20 Septembrie, cu No. 3.282, şi alta de la 27, tot ale lui Septembre, cu No. 3.420, împreună şi cu copia de tacrir, ce s-a trimis de la domnul Senator, după arătarea ucigaşului de oameni Bujor, pentru chipurile celor întovărăşiţi cu el în fapta hoţiei, de care Divanul îndată făcând porunci, atât aici, la spătărie i agie şi armăşie, cât şi la Divanul Craiovei, trimiţând împreună şi chipurile hoţilor după tacrirul Bujor, acum am primit înştiinţare de la dumnealui biv Vel Logofătul Costache Samurcaş, întâiul dregător al Divanului Craiovei, coprinzătoare că, după primirea poruncii Divanului, ce s-au trimis pentru prinderea acelor 10 lude tâlhari, tovarăşii lui Ştefan Bujor, făcând scumpă cercetare în Craiova, la 7 ale acestei luni, s-au prins unul dintrînşii, anume Manea (iar el îşi zice Manaf), căruia, nefiindu-i tăgăduită tovărăşia, i s-a luat tacrir de urmările sale şi s-au trimis aici, la Divan, şi la întrebările ce i s-a făcut pentru ceilalţi tovarăşi, înţelegând că la satul Valea Putineiului, din sud Mehedinţi, mai sunt încă 4 tovarăşi ai lor, zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, pe o parte, au trimis poruncă către Ispravnicul judeţului, ca să trimită sa-l coprindă, iar pe de alta, au gătit şi pe un Chiriţă buluc-başă al domniei sale cu câţiva arnăuţi, să meargă iarăşi acolo, şi, când era să plece, la 8 ale lunii, vreme trecută din noapte, fiind ca la 3 ceasuri, a venit un Petre rachierul, locuitor din Craiova, şi arătând că la gazda lui au venit şi alt tovarăş de ai hoţilor, anume Nicola Căpitan, carele, cum va mânca, gata e să plece şi cu toate că, la însemnarea ce i s-a trimis după arătarea Bujori de numele fieşcăruia, numele Nicola nu se arăta, fără de numai după auzirea semnelor înţelegând că va să fie Tănase, şi vrând ca să-l puie în mână şi pe acela, mai vârtos că luase ştire că este gata să plece, au trimis pre numitul buluc-başa, cu arnăuţi, unde călcându-l au năvălit asupra-i şi buluc-başa întâmplându-se a nu-şi avea armele cu dânsul, decât numai un cuţit la brâu, iar hoţul având 6 focuri lângă el, în luptele ce aveau amândoi au proftacsit hoţul şi, slobozind un pistol în buluc-başa, l-au împuşcat şi fără de pierdere de vreme au şi murit, au mai lovit şi un alt arnăut i un călăraş  i aşa înfricoşându-se şi ceilalţi n-au îndrăznit de a mai intra în casă şi, fiind vremea trecută din noapte, au scăpat hoţul; de care înştiinţează Divanului întâmplarea ce s-a făcut şi cum că îndată a trimis Divanul Craiovei după dânsul oameni vrednici, în toate părţile, ca să-l prindă. Mai zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, în urmă, luând ştire că si la ordia de peste Dunăre, unde se afla Excelenţa Sa gheneral Zast, mai sunt din tovarăşii hoţilor, îndată au scris şi acolo, trimiţând şi chipurile lor, spre a se face cercetare, ca, găsindu-se, să-i prindă, iar pentru hoţul ce se află prins la Craiova cere poruncă de urmare. I s-au scris dumnealui ca să-l trimită aici în bună pază, iar pe de altă parte nu lipseşte Divanul a arăta Excelenţei Tale, trimiţând împreună ţi copie după tacrir acelui Manea, a se vedea de Excelenţa Ta. / 1810, Octombre 18. Cod. (LXVI, fila 41)”. p. 470

 

O adresă către „Excelenţa Engelhard” are următorul cuprins: „Domnul Senator, teorisind înştiinţarea şi toate hârtiile ce le-a trimis asupra celor ce sunt în bănuiala că au fost tovarăşi cu ucigătorul de oameni Ştefan Bujor, găseşte mai vinovaţi pre Ion, feciorul lui Toboci, că au fost tovarăş cu Bujor, şi pre Vasilie sin Stanciu, şi Ion Toboci, fiind sudit nemţesc, s-a luat de agenţie (şi) au scăpat de la căprarul agenţiei, porunceşte a fi căprarul judecat după pravilă. Şi mai porunceşte ca să se aducă la judecată toţi cei vinovaţi în fapta aceasta şi, cercetându-se pricina cu scumpătate, să arate Excelenţei Sale. /1810, Decembrie 7. (Cod. LXIII, fila 22 v.)” (p. 471).

 

 

[1] Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, p. 103

[2] În Convorbiri literare, Anul VI, No. 12, 1 marie 1873, Iași 1873, pp. 437-450, Alecsandri evoca opera și viața lui Alecu Russo, încredințând tiparului și paginile „Din scrierile lui Alecu Russo”, prelinse din pana uriașului vizionar în tinerețe, inclusiv Studii naționale, scrise în 1840, în care se relatează și întâmplările haiducului Bujor.

[3] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 11

[4] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 13

[5] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 2

[6] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 9

[7] În realitate, Mioara și Toma lui Moș nu sunt balade, ci colinde străvechi, dar în secolul XIX nu se știa nimic despre civilizațiile primordiale, polară și boreală, și nici despre „Imnele Titanilor”, adică despre colinde.

[8] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, nedatat, p. IX

[9] Gane, Nicu, Aliuţă, în Novele, Bucureşti 1933, p 33

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor / Seria 1800-1830, Tomul IX, Bucureşti 1896, pp. 469-471


Comments are closed