Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stroieşti | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stroieşti

 

Stroieşti – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

STROIEŞTI. Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”. Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.

 

1495: În 13 martie 1495, Ştefan cel Mare întărea satul „Stroeştii, în gura Şumuzului”, fraţilor Dragoţăl, Petrea, Gliga şi Cârţilă, precum şi nepoatelor lor de soră, Nastea, Parascheva şi Anghelina.

 

1617: În 16 aprilie 1617, Nestor Ureche obţinea uric pentru Stroieşti, în „fundul Şomuzului”. Stroieştii sunt menţionaţi, pentru a doua oară, în 17 aprilie 1617, când vornicul Nestor Ureche capătă întăritură domnească pentru „Stroinţii din fundul Şomuzului”, tatăl cronicarului având multe moşii pe valea Moldovei, toate confiscate, ulterior, şi înstrăinate, inclusiv de sângerosul şi cumplitul Duca Vodă, care, în 1 mai 1666, avea să dăruiască lui Stamati vel (mare) postelnic „un sat anume Stroeşti la ţănut Sucevii cu vecini şi cu curţi gata şi cu heleştee şi cu tăt venitul, care sat mi-au fost dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.

 

1666: În 1 mai 1666, Duca Vodă întăreşte marelui postelnic Stamati satul Stroieşti, „cu vecini şi cu curţi gata, şi cu heleşteie şi cu tot venitul, care sat mi-au fost domniei mele dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.

 

1743: În 1743, pe moşia boierului Stamati, Stroieşti, soseşte primul emigrant transilvănean, împreună cu soţia, Vasile MITRU, plugar din Leşu Ilvei, apoi, peste 10 ani, în 1753, vine, tot din Leşu, împreună cu soţia şi cu două fete, Marin BROASCĂ, grănicer în Regimentul 2 Românesc.

 

1763: Peste alţi zece ani, în 1763, vine, împreună cu soţia, patru băieţi şi două fete, George TURTUI, plugar din Rebra Mare.

 

1768: În 5 iulie 1768, se face hotarnica satului şătrarului Constantin Stamati. Din uricele lui Stamati rezulta că, în 1578, satul aparţinea lui Toader vistiernic, dar se împărţea între Todosia Tăbucioaia şi fraţii ei Andreiaş şi Toderaşco. Pe vremea aceea, satul era pustiu.

 

1669: Trei ani mai târziu, în 9 noiembrie 1669, sunt menţionaţi, într-o înzestrare la Ilişeşti, primarul, preotul şi diaconul din Stroieşti, respectiv vornicul Paicul, popa Vartolomei şi diaconul Dumitru ot Stroieşti.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Stroeşti, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „17 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 15 birnici, iar la Zăhăreştii, „6 – toată suma caselor”, însemnând „1 jitar câmpulungenesc” (aşa se explică venirea neamului câmpulungean Grămadă la Zahareşti) şi 5 birnici.

 

1774: În 1774, vine şi un preot, George POP din St. Ioan, împreună cu soţia şi o fiică, pentru a păstori, împreună cu Butie POP, preot din Canciu, parohia stroieşteană. În 1744, la venirea austriecilor, satul Stroieşti avea doar 22 familii (20 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97, populaţia satului sporind, ulterior, datorită coloniştilor galiţieni, aduşi în sat mai ales după 1848.

 

 

1822: Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea[2].

 

1860: Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase, iar din 1890 avea să fie deschisă şi la Zahareşti o şcoală cu 2 clase[3].

 

1862: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de POPOVICI, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903, iar biserica Sfântului Dimitrie din Zahareşti a fost ctitorită, în 1542, de  pârcălabul de Hotin Nicoară HROVICI. În 1843, biserica din  Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de POPOVICI, era slujită de parohul Andrei DANCIUL, iar biserica din Zahareşti, cu 476 enoriaşi, patronată de Iordachi de CATARGIU, de preotul administrator Ioan DAN. În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de POPOVICI şi slujită de parohul Emanuel ISOPESUL, iar cea din Zahareşti, cu 1.522 enoriaşi, dar proveniţi şi din satele Liteni şi Buneşti, fiind patronată de Nicolai de GORZYCKI, de familia armenească BOTUŞAN şi de Andrei MOISA, paroh fiind Constantin BERARU. În 1907, paroh la Stroieşti era  Ioan DOROFTEI, născut în 1863, preot din 1889, paroh din 1899, preot cooperator fiind Vasile BOCA, născut în 1878, preot din 1902, iar cantor, din 1904, Dionisie MAXIMIUC, născut în 1860, în vreme de biserica din Zahareşti îl avea paroh pe Eugen TURTUREAN, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Leon MALCINSCHI, născut în 1864.

 

1866: „Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat. / Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”. / El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea. / El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior. / Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă. / Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări. / Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi. / Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice”[4].

 

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti[5].

 

1880: „Una dintre icoanele sacre ale lui Epaminonda Bucewsky, o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă”[6].

 

1895: Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.

 

1898: În 1898, când se înfiinţează o Însoţire Raiffeisen, la Stroieşti era preot şi preşedinte al înfrăţirii un prieten al lui Grigore Filimon, Ioan Doroftei, director al băncii rurale fiind Pentelei Poleac.

 

1905: „Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.

 

1906: În Suceavă a repaosat, marţi, în 18 decembrie 1906, cetăţeanul Nicolai Dorofteiu, în etatea de 74 ani, după un morb scurt şi greu. Cu el a dispărut una din cele mai cunoscute figuri dintre burghejii români din Suceavă. Repăosatul, tata vrednicului paroh gr. or. din Stroieşti, Ioan Dorofteiu, prin virtuţile sale a ştiut să-şi asigure un loc de cinste deosebită între concetăţenii săi, fără deosebire de limbă şi lege”[7].

 

1906: În mai 1906, „pe lista încredinţată d-lui (învăţător) superior din Stroeşti, Alexandru ŢĂRAN” pentru înfiinţarea unei proiectate societăţi culturale, „Luceafărul Bucovinei” sunt menţionate numele unora dintre săteni, precum: Dumitru GEMĂNARIU, Aurelia BATARIUC, Gavril MLEŞNIŢĂ, George TOMOIAGA, Procopie RODINCIUC, Simion HOLCA, Vlad COSMIUC, Eduard PRAL, Petru SUBCINSCHI, Traian ŢĂRAN, Vasile COCARIU, dl ILNIŢCHI, Gavril GEANARIU, Istrati GEMANARIU, Arsânte GEMANARIU, Niculai CRIŢAN şi Pentelei POLEAC[8].

 

1907: „Într-un număr al preacinstitei „Voinţa Poporului”, cinstită ca faţa lui Florică şi a lui Onciu, apăruse un articol cap de operă de minciuni în contra părintelui Ioan Doroftei. Părintele Ioan Doroftei e un om cumsecade, precum o şi mărturisesc şi sătenii. Lui are să-i mulţămească satul pentru înfiinţarea băncii, el a stat pentru înfiinţarea prăvăliei de acolo, asta o ştiu prea bine gospodarii satului Stroeşti, cu case înalte, frumoase, încăpătoare, curate, albuţe, între desişul pomilor care le încunjură, cu coşare mai totdeauna pline de păpuşoi ca aurul, cu şuri mari, pline de fân, dar mai cu seamă cu gospodari de frunte, precum sunt cele trei neamuri ale Bârtoenilor, Criţănilor şi a Policenilor, care şi joacă rolul principal aice. Dar părintele Ioan Doroftei mai făcuse şi moară de foc în sat. Mă întâlnesc cu un om, ducând un sac de păpuşoi la moară: „Încotro, bădică?”. „Până la moară”. „Dar a cui e moara?”. „Da’ a cui să fie, a popii, Dumnezeu să-i deie sănătate, că bine a mai ghicit-o, nu mai prăpădim vremea îmblând până la gropi, asupra Bălăcenei”. „Dar curtea şi livada aceea a cui e?”. „Apoi, dă, domnule, a boierului nostru, Popovici, care a dat mai mult de jumătate la biserică, la şcoală şi are bani puşi şi în bancă; bun boier, zău bun, domnule!”. „Dar popa vostru cum e: bun sau rău?”. „Ba să te ferească sfântul, că-i destul de bun”. / Acum cine să fi scris minunatele cele de şire? Poftim, iată un păcătos de învăţător, Popovici, din cei mai buni, care are, pare-mi-se, abia 2 clase şi acelea făcute încă câine-câineşte. Acesta e unul de aceia care îmblă după potcoave de cai morţi, care nu ştie nici el săracul nimică, ş-apoi îi mai zic băieţii „domn învăţător”, ş-apoi tocmai unul ca acesta s-a găsit să bârfească contra preoţilor. Oameni buni din Stroeşti, cereţi de la domnul inspector alt învăţător, nu daţi băieţii să îmble degeaba la Popovici, care nu ştie nici el nimică. Pentru voi, dragilor mei gospodari, trebuie să vă fie preotul preot, ca unul ce poartă straiele sfinte, ca unul ce a îmbătrânit învăţând prin şcoli, pe când învăţătorul trebuie să vă fie tot învăţător. Staţi să vă întreb, cine se cade să aibă mai mare cinste în sat: un gospodar cu 12 fălci ori un calic cu 20 de prăjini? Aşa-i că gospodarul!… Apoi gospodar în sat e preotul şi lui i se cade cuvântul cel bun şi învăţătorul e cel cu 20 prăjini, vra să zică învăţătorul are să tacă înaintea preotului, cum are să tacă calicul înaintea gospodarului şi, când îl auziţi bârfind pe unul ca acesta, mai puneţi-i belciug. Au doară nu e preotul acela care se roagă pentru sufletele voastre, care vă înmormântează şi care vă sfătuieşte de bine? Să-l lăsaţi voi să-l bajocurească un ticălos de învăţător, care îşi răsuceşte toată ziulica musteaţa, dar să vă înveţe copiii nici habar n-are? / Un învăţător care voieşte binele poporului[9].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stroieştencele Ana MATEICIUC (20 ani în 1907) şi Rahila DELNEA (22 ani în 1907).

 

1908: „Cu prima zi de iunie 1908, se activează, în comuna Stroieşti, districtul Suceava, un oficiu poștal. Cu îngrijirea poştei a fost încredinţată doamna Eufrozina Ţăran”[11], soția conducătorului școlii din Stroiești, A. Țăran. „Foaia dumneavoastră, în numărul din 24 noiemvre 1907, într-o notiţă întitulată „În atenţia forurilor şcolare”, a adus ştirea cum că conducătorul şcolii din Stroieşti, dl Alexandru Ţăran, a dat voie să se ţină un praznic în şcoală, într-o clasă, la un timp când învăţământul nu era încă încheiat. În „Voinţa Poporului” din 8 decembrie 1907, se dezminte însă ştirea aceasta, zicându-se că masa s-a dat la oarele 12, după timpul învăţământului, va să zică nu pe timpul învăţământului. Fapt este însă că masa sau mai bine zis praznicul, care s-a dat pentru copiii de şcoală, în amintirea unui repaosat, a început a se pregăti şi da pe timpul învăţământului, şi anume de la oarele 10, înainte. Clasa a 3-a, în care s-a dat ospăţul, avea, de la 10, la 11, oar de desen ; această oră nu s-a ţinut, însă, precum mi-a comunicat însuşi dl înv. Subcinschi, deoarece în clasa în care avea acest domn ora de desen îmblau muieri cu oale şi bucate, pregătind ospăţul, iar o parte din copii erau ocupaţi cu scoaterea şi aşezarea lăiţilor şi formarea de mese din acestea, deci, neputând dl Subcinschi ţine ora sa, ceea ce a mărturisit şi singur, s-a dus în clasa a 2-a, unde priveghea copiii adunaţi din mai multe clase, ca să-i rânduiască apoi la ospăţul pregătit în clasa a 3-a. Eu, ca catehet, ţineam, de la 10, la 11, exhortă în clasa a 4-a, în care timp am fost, toată ora, stingherit prin larma ce se făcea pe coridor. De la 11, la 12, avusem exhortă în clasa a 5-a; înainte de începerea exhortei însă m-a rugat dl învăţător Gemeniuc (bun cunoscător de folclor și interpret la vioară, de la care a cules Voievidca multe piese – n. n.), să le dau copiilor drumul mai timpuriu, înainte de 12, ca să nu se întârzie la ospăţul pregătit; i-am împlinit, deci, deşi contra voinţei mele şi fără să am eu de a răspunde pentru această dorinţă a dumisale şi, înainte de 3/4 la 12, am ieşit din clasă, iară copiii au rămas şi, venind dl Gemeniuc, i-a condus apoi la masă. / Masa s-a pregătit şi dat aşadară pe timpul învăţământului, stingherindu-se şi scurtându-se, prin aceasta, învăţământul. Ospăţul se putea pregăti şi da după încheierea învăţământului de dimineaţă, ca să nu se stingherească şi scurteze deloc învăţământul, şi, dacă nu la casa gospodinei respective, care a pregătit şi dat ospăţul pentru copiii de şcoală, cu cea mai curată şi mai bună intenţiune, atunci într-o clasă în care, necerând deocamdată trebuinţă, nu se ţine deloc învăţământ şi stă, prin urmare, la dispoziţiune pentru ospăţ, evitându-se prin aceasta o scurtare a învăţământului, sau, cel mai bine şi mai potrivit, în localităţile şcolii celei vechi, unde s-ar fi putut afla două odăi destul de spaţioase, ce stau deşerte, fără să fie întrebuinţate. Afară de aceea, cred că ar fi fost cu cale ca dl superior să mă încunoştinţeze şi pe mine, ca catehet, despre ospăţul proiectat şi, înainte de începerea ospăţului, să mă invite, aflându-mă eu pe acolo, ca să vin şi să binecuvântez masa pregătită pentru şcolari şi aşa să se contribuie, şi prin aceasta, la creşterea religios-morală a tineretului şcolar. Judece, deci, lumea ori de nu cade asupra dlui superior Ţăran vreo responsabilitate oarecare! Mulţămindu-vă respectuos pentru publicarea acestor şire, ce servesc spre constatarea adevărului şi înformaţiune celor interesaţi în afacere, subsemn cu stimă: / Vasile Boca, / preot şi catehet ort. or. în Stroieşti”[12]. Știrea de la care pornea acest scandal, datorat faptului că catehetul Boca nu fusese invitat să binecuvânteze masa de pomenire pentru școlari, este următoarea: „După cât ne este cunoscut, legile şcolare opresc conveniri sociale de orice natură în localităţile şcolii. Cu toate acestea, conducătorul şcolii din Stroieşti, dl Alexandru Ţăran, împrotiva legilor şi fără să anunţe măcar forului şcolar local, a dat voie să se ţină chiar şi praznic în şcoală, într-o clasă, la un timp când învăţământul nu era încă încheiat. Aceasta s-a întâmplat sâmbătă, în 16 noiembrie 1907. Cu toate că praznicul era făcut de o gospodină cu dare de mână pentru copiii şcolari, totuşi şcoala nu se poate întrebuinţa pentru ospeţe şi cu atât mai puţin nu în timpul învăţământului. Praznicul se putea face la casa gospodinei şi copiii se puteau conduce acolo, după încheiarea învăţământului. Cu praznice s-a făcut începutul. Ca mâine ne vom trezi că dl Ţăran, ca să se facă popular, va da voie să se serbeze şi nunţi în localităţile şcolii. Are consiliul şcolar districtual şi cel de ţară cunoştinţă de aceste lucruri? Aşteptăm ca forurile şcolare să ancheteze asupra afacerii acesteia şi să aprecieze abuzul acesta după merit”[13].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stroeşti, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe dreapta pârâului Trepar, afluent al pârâului Hraniţa. Suprafaţa: 13,01 kmp; po­pulaţia: 1.952 locuitori români, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul principal Suceava-Gurahumora şi legată de comunele înveci­nate prin drumuri de câmp. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Dom­nului”. La 1776, era proprietatea călugărului Stamati. Populaţia, formată din locui­tori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.820 hectare pământ arabil, 222 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 5 hectare imaşuri, 7 hectare şi 50 ari pă­duri, 2 hectare 50 ari heleşteie. Se găsesc 138 cai, 664 vite cornute, 1.313 oi, 540 porci, 50 stupi. Stroeşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 7,43 kmp; popu­laţia: 73 locuitori, dintre care 62 români; religiile gr. or. şi altele. Se compune: 1) din moşia Stroeşti propriu-zisă, cu 5 case şi 34 locuitori, cuprinzând şi târlelc Pripasna şi Toloca, şi 2) din târla Gropile. Depindea odinioară de comuna Stroeşti, şi erau în stăpânirea călugărului Stamati”[14].

 

1908: Din Stroieşti. Miercuri, în 19 August 1908, s-a înfiinţat, în Stroieşti, o societate cu numele „Arcaşul“. Acest „Arcaş“ promite o activitate rodnică, căci în fruntea lui stau, pe lângă oameni şcoliţi, şi ţărani probaţi în onestitate, între care şi primarul comunei, Ştefan Bîrtoi, care, în decursul vorniciei sale, a îndreptat multe rele din Stroieşti. Crâşma, care era o adevărată plagă în Stroieşti şi care a făcut „dija” pe un evreu boier, sub primăria lui Ştefan Bîrtoi vegetează, căci evreul trebuie să păzească legea închiderii crâşmelor în Duminici şi sărbători. De la acest primar „tânăr“ să ia primarul „bătrân” din Ilişeşti pildă şi să poruncească evreilor din Ilişeşti să nu vândă, pe ascuns, atâta rachiu în Duminici, căci doară vede singur că, în fiecare Duminică, îşi sparg „goii” capurile ameţite de rachiul evreiesc. Stroiştenilor, urmaţi sfaturile de bine şi bunul Dumnezeu vă va ajuta pe calea apucată!”[15].

 

1909: „Liga românilor din Bucovina”, înființată la Suceava, în 1908, avea, în 1909, 6 secții: 3 în Suceava, și câte una în Cernăuți, Șcheia și Stroiești[16]. Din Stroiești întreține, vreme de câțiva ani, în coloanele gazetei Tribuna din Arad o adevărată rubrică de „analiză bucovineneană” un oarecare „N. I. Russu”, care merită identificat, datorită vocației scriitoricești pe care o proba. Probabil că e vorba de un învățător.

 

1914: În 3 decembrie 1914, deputatul Dr. Aurel Onciul lansa apelul, „adresat chiar ţăranilor români din Bucovina, ca să se întrunească, duminică, în 5 decembrie, la Suceava, în adunare ţărănească”, apel semnat şi de „George Hutu, gospodar şi primar al oraşului Câmpulung, Alexandru Buburuzan, gospodar în Mănăstirea Humorului şi fost deputat în Sfatul Ţării, Ştefan Forfotă, gospodar şi primar al oraşului Vatra Dornei, Ştefan Bârtoi, gospodar şi primar în Stroieşti, George Boncheş, gospodar în Vatra Dornei şi deputat în Sfatul Ţării, Zaharie Zub, gospodar în Horodnicul de Sus”, apel adresat Regelui României, căruia i se cerea să intre în război de partea Austro-Ungariei, precizându-se că „noi, ţăranii români din Bucovina, am fost şi rămânem pururea credincioşi împărăţiei”, spre finalul textului răspicându-se: „Poporul Român Bucovinean a dat până acum cu prisos dovadă că este „neclintit în credinţa sa cătră Împărăţie”, se luptă doară fiii acestui popor cu neasemuită vitejie pe câmpul de luptă şi mii de feciori de ai noştri au pornit de bună voie în război, ca să-şi verse sângele întru apărarea Patriei şi a Tronului”[17].

 

1914-1918: Nicolai a lui Dumitru Moroşan, din Stroieşti, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în anul 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Catrina a lui Dumitru Moroşan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Niculiţa Nicolai Dr. cav. de, Costâna (Stroeşti)”[19].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Aglaia Bocaneţ la Stroieşti”[20].

 

1930, iulie 18: Joia grijilor în Bucovina. Străduinţele autorităţilor de a evita turburări. Suceava, 17 (iulie). Capii autorităţilor din Cernăuţi şi Bucureşti, aflători în Suceava, nu au o clipă de odihnă. Zilnic, judeţul este cutreierat în lung şi în lat, toate comunele sunt vizitate şi pretutindeni se supraveghează cu atenţie executarea măsurilor de ordine luate de centru. Ţăranii cer ca deputaţii să vină în mijlocul lor pentru a le asculta păsurile. Până acum, numai deputatul Gorcea a făcut aceasta. Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele. Dl Gorcea a mai vizitat comunele Pârteştii de Jos, Pârteştii de Sus, Cacica, Botoşana, Cajvana etc. / O ordonanţă pe care un preot nu vrea s-o citească. În ultimele zile, nu s-au semnalat tulburări. Domnii general Gavrilescu şi locotenent-colonel Băican, secretarul general Cădere, inspectorul Cătuneanu şi Dumitrescu străbat judeţul în lung şi în larg. Au mai sosit în localitate, pentru a lua măsuri de ordine, domnii Pihal, subinspector la Siguranţa din Cernăuţi şi colonel inspector Bendescu, de la Inspectoratul 2 jandarmi Cernăuţi. Dl prefect Miloteanu a primit delegaţia de studenţi, în frunte cu studentul Doboş Boca. Aceiaşi delegaţie s-a prezentat dlui secretar general Cădere, pentru a da asigurări formale că nu vor avea loc dezordini. Ieri s-au placardat în oraş ordonanţe, din partea dlui prefect Miloteanu, care face apel la cuminţenia populaţiei şi, totodată, anunţă că, dacă se vor produce dezordini, vinovaţii vor fi aspru pedepsiţi. Autorităţile în subordine sunt, de asemeni, foarte vigilente. / Ici, colo, unde s-au mai semnalat agitaţii, s-au luat imediat măsuri. Astfel, în comuna Băişeşti, preotul Grigoraş n-a voit să explice populaţiei ordonanţa prefecturii, spunând că el nu are a primi ordine din partea autorităţilor administrative. În această comună se dedă la agitaţii un anume Emilian Popinciuc, licenţiat în Drept. / În comuna Stroeşti s-au spart câteva geamuri. Autorii au fost identificaţi. Ei se numesc Petre Poleacu şi Nicolae Toma Văleanu. O delegaţie a evreilor din Burdujeni s-a prezentat la domnul prefect Miloteanu, exprimându-şi teama ca agitaţiile să nu se întindă şi în târgul lor. Prefectul a dat formale asigurări. Şeful poliţiei din Solca, dl Costică Popovici, împreună cu pretorul Reuţ, au căutat, de asemeni, să liniştească pe viligiaturişti, convingându-i să nu părăsească localitatea, deoarece, în urma măsurilor luate, nu se vor produce nici un fel de tulburări”[21].

 

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Strungaru Eremia, soldat, ctg. 1930, cu ultimul domiciliu în comuna Stroeşti, judeţul Suceava, mort la 12.VIII.1941”[22]. „Lista Nr. 9[23]: Moroşeanu Grigore, sergent, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Stroeşti, jud. Suceava, mort la 17 iulie 1941”.

 

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[24], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Loy Leopold, la Stroeşti, p. 10”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Isopescu Xenofon, de la Stroeşti, la Părhăuţi; Isopescu Aurelia, de la Stroeşti, la Părhăuţi. „Ivan Petru, de la Stroeşti, Gropeni, la Cajvana, post I, interese familiare”[26].

 

 

Cripta familiei Popovici din Stroieşti, cu icoana lui Bucevschi „nu există în inventar”, cum zice preotul

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[2] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 159, 162

[4] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6

[7] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3

[8] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 11/1906, p. 3

[9] Apărarea Națională, Nr. 38, Anul II, vineri 17 mai stil nou 1907, p. 2

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Apărarea Națională, Nr. 37, Anul III, duminică 31 mai stil nou 1908, p. 4

[12] Apărarea Națională, Nr. 2, Anul III, duminică 5 ianuarie stil nou 1908, p. 2

[13] Apărarea Națională, Nr. 86 și 87, Anul II, duminică 24 noiembrie stil nou 1907, p. 2

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 207, 208

[15] Apărarea Naţională, Nr. 49, Anul III, Cernăuţi, duminică 23 august stil nou 1908, pp. 3, 4

[16] Tribuna,Nr. 234, joi 29 octombrie / 11 noiembrie 1909, p. 5

[17] Viaţa Nouă, III, nr. 149, 22 nov. n. 1914, p. 4

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 13 mai nou 1921, p. 203

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[21] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[22] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[24] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[26] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912