Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lisaura

Caricatură de Constantin Papuc

LISAURA. Numită, iniţial, Iucşani sau Iugşeni (deci satul lui Iuga), apoi „moşia Tătăraşii, carile zic şi Lisaura”, este reprezentată, în 18 octombrie 1614, la hotărnicirea Borhineştilor, de „Guţul, vătăman de Iucşeni”. În 22 iulie 1624, Radu Mihnea Vodă întărea hatmanului Miron Barnovschi satul Iucşani, „care sat au fost drept al domniei mele, lipit de ocolul târgului Suceava”.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Iucşeni, ţinutul Suceava”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cutul Mitropoliei şi Lisaura, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 2 argaţi ai Mitropoliei, 4 argaţi ai lui Filip şi ai lui Grigore Opria, mazili, 2 argaţi ai Voiţoaei, maziliţă săracă, 1 femeie săracă şi 20 birnici.

1775: În 1775, Lisaura avea, împreună cu Cutul Mitropoliei, 11 familii de ţărani.

1803: În 4 iunie 1803, Grigore Petriuc, Anton Petroc, Andrei Şfeţ, Manolache Cenuş, Ioan Sirghe, Vasile Petriuc, Vasile Costoiuc „şi noi, toată grămada satului” Lisaura au adresat o jalbă Comisariatului Ţinutal Suceava împotriva arendaşilor moşiei Tătăraşi, care nu-i lăsau să pască vitele pe imaşul ce l-au folosit din vechime.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

1886: Pe 10 iulie 1886, nişte copii din Lisaura, care se jucau prin lunca Sucevei, au descoperit pe malul drept al râului, în locul numit Poiana, „mai multe monete vechi româneşti, de felurite mărimi. O parte din aceste monete băieţii, din neştiinţă, o aruncară în apă, iar 17, care mai rămăseseră împrăştiate prin nisip şi care se adunară mai pe urmă, le cumpără un argintar din Suceava. Toate cele cumpărate sunt de argint, de una şi aceeaşi mărime”[3].

1890: În 1890, Lisaura, care ţinea de Suceava, avea 600 locuitori, primar fiind Mihai Huţan.

1894: Biserica Sfântului Dimitrie din Lisaura a fost fundată în 1894 şi sfinţită în 1896[4].

1899: O colectă, făcută în folosul Societăţii „Şcoala Română”, la începutul anului 1899, menţionează următoarele nume de lisăureni: George COJOCARIU, George OJENIUC, Dimitrie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Eugenie HULUBIAC, Constantin SÎRGHI, Ioan PAPUC, Constantin IEREMICIUC, Ioan IEREMICIUC, Onufrei PAPUC, Nicolai ŞVEDU, Ioan SÎRGHI, Georgi CHIBICIU, Dumitru CHIBICIU, Dimitrie COCOŞ, Ion NICHITOAIE, Vasile PAPUC, Mihai BODNARIU, Ioan PETRIUC, Constantin CHIBICIU, George BODNARIU, Ion BODNARIU, Ioan şi George PETRIUC, Neculai PAPUC, Constantin PAPUC, Dumitru PAPUC, Constantin COJOCARIU, Ioan COSTENIUC, Nicolai HRECENIUC, Constantin COSTENIUC, Andrei COCOŞ, George COSTENIUC, Dimitrie PAPUC, Vasile PAPUC, Georgie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Mihai HUŢAN, Ioan BOCACIUC, Vasile HLADI, Constantin NEAGU, Dumitru NEAGU, Petre PAPUC, Constantin SALITRĂ, Vasile PALAGHIAN, George SCOLOBIUC, Nicolai ROTARIU, Toader PAPUC, Constantin PETRIUC, Nicolai COSTENIUC,, Petru HULUBIAC, Petru alui Vasile SCOLOBIUC, Vasile SÎRGHI, Dumitru alui Ion CUCOŞ, Petrea PAPUC şi învăţătorul Gavril MLEŞNIŢĂ[5].

1907: Din Biroul comitetului districtual al Sucevei, completat în 14 martie, făcea parte şi Ioan a lui Teodor Papuc, gospodar în Lisaura[6].

1907: „Publicăm aceste rânduri – scrie Octavian Goga –, trimise nevestei sale de George Huludeţ, din comuna Lisaura (Bucovina), care e muncitor în America. Jalea adevărată a omului năcăjit are dreptul de a fi auzită, şi dacă nu e spusă fără greş. Scrisoarea ne-a fost comunicată de dl Vasile Pălămariu, învăţător în Lisaura:

Scrisoare din America

Iată scumpa mea soţie,

Ce voiesc astăzi a-ţi scrie:

Cum trăieşte lumea ici

Şi cum lucră prin fabrici.

Am voit să ştiu curat,

Iată m-am încredinţat.

Aicea toată lumea vine

Şi fabricele îs pline.

Fabricele-s foarte multe,

Lacrimile mii şi sute.

Muncesc toţi ziua şi noaptea,

Tot alăturea cu moartea.

Lucrul în fabrici e greu

Şi-i plătit destul de rău.

Cine-aude nu mă crede,

Dumnezău e sus şi vede.

Însă de-acum înainte,

Îţi voi spune în cuvinte,

Îţi voi scrie-adevărat

Ce lucru am căpătat.

Lucru greu, anevoios,

Scoate măduva din os.

Când mă duc cătră fabrică,

Tot mereu tremur de frică,

Intru-n lucru dimineaţa,

Dar nu-s sigur cu viaţa.

Nu ştiu oare că pe sară,

Veni-voi acasă iară,

Sănătos precum m-am dus,

Ori m-or aduce pe sus…

Pentru ce-? voiţi să ştiţi?

Iată, acei ce cetiţi:

Aici sunt cuptoare multe,

Toate cu fier umplute.

În foc straşnic se topeşte

Şi ca aurul luceşte.

Apoi curge ca unsoarea,

Noi îl cărăm cu căldarea,

Îl cărăm unde se varsă,

Vai rău umărul apasă.

Prindem doi inşi de căldare,

Împlutura în părţi sare

Şi te arde şi te frige,

Trebuie apa a te stinge,

În toate părţile foc,

Şi-nainte şi-n mijloc.

Scânteile sar stropind

Ca şi ploaia pe pământ.

Fumu-ntunecă fabrica,

De nu se vede nimica.

Cărând fierul să-l vărsăm,

Om de om ne-mpiedicăm.

Apoi ce este mai greu,

Colbul mare şi e rău

Că se bagă-n piept la om

Ca funinginea din horn.

Lucru-n colb şi în căldură

Şi asud peste măsură.

Când din fabrică mă întorc,

Nu mă mai cunosc deloc.

Sunt negru de fum şi colb,

Gândesc că-s un pui de corb.

Aşa banii îi câştig,

Dacă-asud, dacă mă frig.

Pentru un dular cincizeci,

Mult rădic la fiere reci.

Pentru doi şi jumătate,

Mult rădic la fiere calde.

Pân-ce fac eu bănişori,

Mi se storc multe sudori.

Toată lumea zice zău,

C-aici nouă nu ni-i greu;

Că trimitem bani acasă

Din America bănoasă.

Cine nu mi-a crede mie

Poate şi el ca să vie

Să vadă şi el mai bine

Ce păţeşte cine vine”[7].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica lui Simion PAPUC (40 ani în 1909) din Lisaura.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lizaura, sat, districtul Suceava, aşezat pe dreapta fluviului Suceava, în marginea de Est a oraşului Suceava, pe teritoriul „Tătăraş”. Suprafaţa: 1,85 kmp; populaţia: 570 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Prin drumeaguri de câmp este legată de drumul districtual Suceava-Bosancea. Ţine de biserica parohială cu hramul „Sfântul Dumitru” din Suceava. Făcea odată parte integrantă din oraşul Suceava. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Posedă 144 hectare pământ arabil, 2 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 17 hectare imaşuri, 30 hectare păduri. Se găsesc 29 cai, 204 vite, 27 oi, 197 porci, 47 stupi”[9].

1914-1918: „Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci”[10]. „Ioachim a lui Dumitru Holubiac, din Lisaura, a participat la război şi a dispărut în anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea mamei sale, Saltana a lui Dumitru Holubiac, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Suceava făceau parte „Locţiitor: Ion Scolobiuc, cantor, Lisaura” şi, ca reprezentant al ţăranilor, „N. Verestiuc, agricultor, Lisaura”[12].

Ilustraţie la textul lui Cămilar, în Universul literar

1941: „Seceta uscase ogoarele, arsese păpuşoii abia crescuţi până la oul piciorului. Cui le mai ardea acum de veselie, când cerul pedepsea aşa de crunt pământenii pentru nelegiuirile lor. Ar fi trebuit să n-ai inimă, ca să nu vezi cât prăpăd făcuse seceta în ţarina Lisaurei şi-n alte ţarini, până departe, sub munţi. Ieşiseră popii cu icoane şi prapuri, se rugară pe la fântâni, pe sub pomii singurateci din câmpie, dar ploaia mult aşteptată nu mai venea. Un vânt fierbinte usca firişoarele galbene ale grâului, secării, orzului. Şi se uscase mai cu seamă păpuşoiul, toată nădejdea oamenilor. Se spunea că prin alte părţi prăpădul ar fi mai mare, că veniseră lăcustele, întunecând soarele-n amiază, şi au ros până şi spinii de pe imaşuri. Cică sate întregi îşi luau lumea-n cap, fugind mai spre miazăzi, unde câmpul era verde, în plină creştere, sub ploile care cădeau la timp. Şi toate zvonurle se adevereau, zi cu zi. Când lisăurenii văzură primii pribegi, galbeni la faţă, călări pe cai mici, cu coastele ieşite, a fost un fel de groază; gospodarii căzură adânc pe gânduri, iar femeile ieşiră la câmp, să cânte cântece de mort asupra păpuşoiului uscat. Unii lisăureni, care ştiau să citească, se adunau, noaptea, şi gângăveau, la lumânările palide, rugăciuni nesfârşite, dintr-o cărţulie veche, pe a cărei filă dintâi spunea despre venirea apropiată a lui Antichrist. Unii credeau din tot sufletul că se apropie sfârşitul. Aşa cumpănă nu se mai văzuse niciodată, nici unul din bătrâni nu văzuse, nu auzise să mai fi căzut peste oameni un astfel de blestem. Se-ncheia a şaptea săptămână de secetă şi cerul rămânea acelaşi, fierbinte ca un cuptor nesfârşit, care parcă trosnea în înălţimi de dogoare. Nopţile se răcoreau puţin, mai ales pe la cântatul cocoşilor şi atunci prindeau să ragă vitele legate la pripoane, iar gospodarii întinşi pe prispe se sculau repede şi se uitau spre miazănoapte, de unde aşteptau să vie nourii”[13].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Hladi Vasile, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Lisaura, judeţul Suceava, mort la 14.VIII.1941”[14].

1942: „Din glumă, la moarte. În comuna Lisaura din judeţul Suceava s-a întâmplat un sângeros omor, pornit dintr-o glumă. Anume tinerii comunei Lisaura erau adunaţi în faţa Căminului Cultural, unde stăteau de vorbă şi glumeau între ei. Dintr-o glumă s-a pornit apoi o ceartă, urmată de bătaie, între flăcăii Toader Hladi şi Damian Scolobiuc. În cursul încăierării, Toader Hladi a scos un cuţit şi l-a împlântat în pieptul lui Scolobiuc, care a rămas mort pe loc”[15].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[16], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Freitag Maria, la Lisaura, p. 5, soţ funcţionar”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Ştefan cel Mare”, comuna Lisaura, judeţul Suceava.

1947: În fixarea pe posturi de învăţători, „Ursache Artemizia, de la Lisaura, merge la Humoreni, iar Buţincu Gheorghe, de la Stupca, la Lisaura”[17].

„Scriitorul Lucian Costin a împlinit, la 11 Septemvrie 1947, vârsta de 60 ani, dintre care 40 închinaţi literaturii şi ştiinţei. Lucian Costin (Ion Costinescu) este membru la „Societatea Scriitorilor Români”, la „Societatea Regală de Geografie” şi membru corespondent al „Academiei Germane” din München, care l-a distins cu „medalia de argint”. Născut la 11 Septembrie 1887 în Lisaura-Bucovina şi-a făcut studiile la Suceava, Cernăuţi şi Viena. Scrierile sale din Banatul nostru, cu al căruia specific s-a asimilat, sunt cunoscute tuturor, îndeosebi cele privitoare la folclorul nostru. „Fundaţiile Regale”, apreciindu-i talentul, a selecţionat şi din operele sale câteva volume, pe care le-a expus în pavilionul României, secţia Literatură şi Artă, la Expoziţia de la Paris din 1937”[18]. Tot la Lisaura s-a născut şi caricaturistul Constantin Papuc, autorul cărţii „Cuvinte desenate. Album de caricatură” (Ed. CreArt, Iaşi, 2016). „În cuprinsul a peste 60 de pagini, cunoscutul (în ţară şi în lume) caricaturist sucevean – de-a lungul vremii, prezent în expoziţii în România, Polonia, Lituania, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia (de grup), la Suceava, Iaşi, Londra, Sydney, Canberra (personale), premiat la Gura Humorului şi Suceava, dar şi în Anglia, Scoţia Polonia, Italia (şi nu doar câte o singură dată!) – restituie, împreună, numeroase din lucrările sale care, în anii din urmă, au apărut în pagini de „Crai nou” spre a ne provoca fie câte un surâs de o clipă, fie un hohot, fie a ne zgândări şi a ne pune pe gânduri. Albumul a apărut sub egida Fundaţiei „Fereastra” din Suceava, fiind susţinut de numeroşi sponsori din Australia, Franţa, Germania, Maroc, UK, SUA şi România (printre ei am recunoscut inclusiv nume de confraţi). Un alt confrate, artistul Konstantyn Ungureanu-BOX, semnează prefaţa („Uriaşa Umbră de Paradă”), din care, deocamdată, reţinem doar atât: „Constantin Papuc pledează pentru afirmarea eticii, a muncii oneste şi pentru sancţionarea spiritului corupt, cultivă verbul polemic, iar parodicul şi caricaturalul sunt puse în serviciul unei viziuni incisive, satirice, astfel sancţionând, prin desenele sale, politicianismul”…, dar şi propunând „imagini-cheie de atmosferă nuanţată a unui motiv socio-uman sau a unui scenariu epic”. Vom reveni. Şi caricaturistul Constantin Papuc, desigur! (L.D.C.)”[19].