Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lichtenberg

LICHTENBERG – DEALUL EDRII. Colonia germană din Dealul Edrii, Lichtenberg, a fost fondată în anul 1835, din coloniştii germani: Landauer şi Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach şi Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl şi Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad şi Schmidt din Stadln şi Schaller din Watetitz.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[1].

În 1890, satul avea 450 locuitori, primar fiind Martin Pfeifer, iar învăţător – Carol Droste.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lichtenberg (sau Lichtendorf, româneşte Dealul-Ederei), sat, districtul Gurahumora, aşezat în partea de Nord-Vest a comunei Glitt, de care este lipit, având casele înşirate pe o mare întindere, pe ambele părţi ale drumului districtual Vicov-Solca. Suprafaţa: 15,49 kmp, împreună cu comuna Glitt; populaţia: 404 locuitori germani; de religie romano-catolică; are o şcoalî populară romano-catolică, cu o clasă. Este o colonie de germani boemi, întemeiată în anul 1836. Numele i s-a dat de colonişti, după dealul din apropiere, care era curăţit de pădure [în germană lichten = a rări]. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu exploatarea de păduri. Se găsesc 89 cai, 221 vite cornute, 84 porci, 11 stupi”[2].

1932-1940: „La Lichtenberg-Clit, am avut un cuib straşnic, frumos şi îmbelşugat cu de toate, cu nişte părinţi care aveau cuvânt, şi-aveau meserie, şi-aveau pământ. Se ajutau unul pe celălalt şi se bazau pe sufletul tovarăşului de viaţă ca pe propriul suflet. Erau părinţii mei ca un măr rotund, format din împreunarea a două jumătăţi de măr rumen, cum se spune în câteva minunate versuri din Cântarea Cântărilor a înţeleptului Rege biblic Solomon. Iar mama era o gospodină din primele, care făcea pâine de secară aşa de bună, câte un cuptor plin, de se minunau oamenii satului că numai ei îi ieşea bună şi-au pomenit-o peste vremuri. Frământa, seara, făina şi cartofii, iar, a doua zi, cocea câte un cuptor de pâine care rămânea proaspătă şi bună timp de o săptămână întreagă. Iar sâmbăta, parcă pentru a cinsti o săptămână de muncă rodnică, rostuia câte un cuptor de plăcinte cu brânză şi de plăcinte cu magiun. / Harnică şi vrednică femeie a fost mama. Nu i-a scăpat nici un răsărit de soare şi nu se poate ca şi soarele să nu fi observat cum umbla mama prin gospodărie, harnică şi veselă ca o albină. Făcea şi cel mai grozav unt din lume, modelat cu mare artă, pe care îl vindea cu bani buni evreicelor din Rădăuţi. Numai un kilogram îl păstra în casă, ca să ne răsfeţe nouă, copiilor, zilele şi nopţile. Mama cu sudoarea ei ţinea cheltuiala în casă. Se întorcea de la Rădăuţi cu salamuri, cu dulciuri, cu ardei şi roşii. Noi ne bucuram, când o vedeam venind, frumoasă ca o zână, cu baticul în trei cornuri legat la spate, gospodăreşte, cu un coş frumos subsuoară. În fiecare zi, mama ne îmbrăca în halatele albe cu funde roşii la prima butonieră şi ne trimitea la grădiniţa din casa bunicii Fuhs. În fiecare duminică, mergea cu noi la biserică, iar noi, copiii, înfloream pe lângă mama în rochiţe şi costume frumos colorate şi nu era duminică să nu strălucească soarele din plin de parcă şi soarele ar fi vrut să se bucure împreună cu noi de deplinătatea vieţii. / În casa noastră frumoasă ca o zi de Paşte, stecleau cearşafurile din pânză de in şi amirosea duios a plante de câmp, alese după o anume ştiinţă a vechimii ca să simţi că-ţi cresc plămânii în piept când pui capul pe pernă. În faţa casei, aveam o pădure de lăcrămioare care îmbătau cu miresme nopţile de mai, nopţile lunii în care m-am născut şi eu pe pământul binecuvântat al Bucovinei. / Şi-aveam vite, şi-aveam grădini, şi-aveam bunicele aproape, bunica dinspre mamă, Karolina Schaller – în centrul Clitului, unde ţinea crâşmă mare, cu restaurant şi sală de dans cu scenă, bunica dinspre tată, Karolina Fuchs – peste drum, unde ţinea grădiniţă. / Copiii satului, şi cei de grădiniţă, şi cei de şcoală, acolo îşi făceau serbările, iar noi ne mândream cu bunicele, cu scena şi cu grădiniţa lor. Iar bunicul, Ferdinand Schaller, era om cu renume şi jurat la Cernăuţi. Alături cu judecătorul era pomenit că n-a făcut la nimeni nedreptate sau ceva care cu mâhnire să umbrească sufletul omului. Şi-avea moşul doi cai mari, pe care-i cunoştea toată Marginea şi satele de prin jur, cu care pleca, în anume ceasuri, în oraşele cele mari. Încă am apucat, în anii mei de tinereţe, să mă bucur de preţuirea oamenilor şi pentru că eram nepoata lui Ferdinand Schaller. / Bunicul Ferdinand a avut nouă copii, doi feciori şi şapte fete, din care cinci au plecat în America atunci când le-a venit vremea. Peste vremuri, în anii de restrişte, dinspre fetele acelea aflate în America aveau să ne vină vorbe de încurajare şi câte o mână de ajutor. / Când mama mea, Rose Schaller, era tânără, venea un notar de la Arbore, cu trăsurică, şi o lua pe ea şi pe sora ei mai mică să le ducă la bal la Casa Germană din Arbore. În Arbore, aveam noi neamuri de oameni harnici şi cu stare, pe cei din familia Zavadă. Şi era atât de frumoasă mama, în ceasurile tinereţii ei, încât arborenii strigau, de cum o zăreau, că vine Regina. / La Clit, am avut o copilărie cum alta nu a mai fost. Până în 1940, când împlinisem opt anişori, iar asupra lumii s-a risipit cruzimea războiului, am trăit într-o poveste fără seamăn, spre care mă întorc, măcar cu gândul, ori de câte ori am o clipă de răgaz. În toamna anului 1940, Hitler a hotărât să ne scoată din Bucovina, pentru că eram prea aproape de ruşi, deci expuşi pericolului. Despre ce fel de pericol ar fi putu fi vorba în anul în care armatele germane ocupau pământurile ruseşti cu viteza pe care le-o permitea tehnica de deplasare a vremii nu ştiu şi n-am ştiut niciodată. / Tata, Franz Fuchs, care nici el nu intuia nici un fel de pericol rusesc, nu se îndura să plece aiurea pentru că muncise mult şi îşi făcuse cu amarnică trudă toate cele de trebuinţă. Făcuse şcoală la Cernăuţi, învăţase meserie temeinică şi-acum îşi făcuse atelier şi fierărie în sat. Avea unelte de tot felul în atelier, inclusiv o bormaşină la care căutau sătenii cu neascunsă uimire. Ne povestea tata, ori de câte ori avea prilejul, despre examenul de absolvire a şcolii de meserii din Cernăuţi, ne povestea despre locuri şi întâmplări, iar nouă ne plăcea povestea vieţii lui. Bunicul, Ludwig Fuchs, s-a stins, pe neaşteptate, când încă nu împlinise patruzeci şi trei de ani, iar bunica, femeie încă tânără pe atunci, tocmai purta sarcina celui de-al nouălea făt. La şaisprezece ani, tata a fost nevoit să răspundă ca un bărbat adevărat de copilăria celor opt fraţi ai săi şi să-şi caute drumul propriu, care avea să-l îndreptăţească la stima semenilor. / Seară de seară ne povestea tata despre anii copilăriei sale, iar noi îi ascultam istorisirile cu sufletele încântate. Pe atunci, lumea nu se îmbolnăvise încă de singurătate. Lipseau televizorul şi radioul şi fiecare avea vreme şi pentru ceilalţi. / Când venea tata, seara, din fierărie, îl vedeam că aşterne o movilă de bani pe masă, pe care-i număram eu şi mama. Îi puneam, frumos, pe cei mărunţi pentru nevoile zilnice, iar pe cei mari pentru pământul pe care tata urma să-l cumpere pentru noi. Şi mă bucuram pentru că ştiam că banii aceia dovedeau priceperea tatei. Când ieşea o lucrare din mâna lui, se adunau oamenii s-o preţuiască, iar bucuria aceea în faţa lucrului frumos împlinit valora mai mult decât toţi banii de pe lume. De asta, când a trebuit să plecăm, tata avea inimă grea, de parcă ar fi fost izgonit din lumea lui pentru totdeauna”[3].

1947: Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[4], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Traci Natalia, de la Dealul Ederii, la Humoreni”.

1947: „Casele nemţeşti din Dealul Ederii, neocupate atâta vreme, s-au ruinat şi putiit. În pădurea noastră zac stive uriaşe de buşteni putrezi. Pământul e căptuşit cu fag putred. De acasă, înspre pădure, se întinde un covor alb de margarete, semn că pământului nu i s-au mai tămăduit rănile între timp. Avem şapte hectare de pământ pentru care, peste decenii, se vor judeca alţii. Chiar şi crucile de pe morminte au dispărut. Au fost arse în sobe ca să le ţină leneşilor de cald, iarna. Iar biserica din Dealul Ederii a fost vândută cooperaţiei de consum de către un activist de partid zelos în a-şi demonstra ateismul ştiinţific şi transformată în complex comercial. De parcă noi n-am mai fi oameni”[5].

1998: „Mă întorc, după o veşnicie, în patria naşterii mele şi parcă n-aş mai pleca niciodată din locurile acestea care-mi vindecă sufletul cu aduceri aminte”[6]. Sofia Katharina Fuchs venise doar pentru a dura o carte, pentru a lăsa o mărturie, o poveste. Puţini oameni, de-a lungul înşiruirilor de generaţii, lasă în urmă vreo mărturie. Şi-atunci cum şi de unde să-i mai aflăm, când până „şi cucile de pe mormite au dispărut… au fost arse în sobe ca să le ţină leneşilor de cald”?