Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ivancăuţi | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ivancăuţi

 

 

 

IVANCĂUŢI. Atestat documentat în 27 octombrie 1452, când Mihail logofăt cumpără de la Manea globnicul şi de la feciorii lui, Luca, Iurie şi Lazăr, printre altele, şi „seliştea pustie Vancouţi” (în altă traducere, cea a lui Costăchescu, „seliştile pustii ce sunt la graniţă, anume Ivancouţii şi Pogorilouţii şi Hatcinţii”), satul avea să-i fie reconfirmat lui Mihail logofăt şi în 2 iulie 1455, înainte de a fi trimis să negocieze tributul cu turcii.

 

1473: În 7 mai 1473, Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, primind întăritură de la Ştefan cel Mare pentru satul Ivancăuţi, iar „hotarele acestui sat către Coţman sunt cele vechi, adică: lângă drumul Hmielovului şi, de aici, drept spre Oşohlib, până la pârâul Volhoveţ, şi earăşi până la drumul Hmielovului şi, de aici… la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”.

 

1490: În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 32-a biserică, la Ivancicăuţi, şi cu popă”.

 

1604: În 8 martie 1604, Ieremia Movilă împărţea satul între nepoţii lui Dragoş uşarul, „Antonie vornicel cu fraţii săi, fii lui Cosma, Alexa cu fraţii săi, fiii lui Petran vătaful, Cosma cu fraţii săi, fiii Paraschii, Stanca cu fraţii ei, copiii Nastei, apoi rudele lor, Luca cu fraţii săi, fiii Maruşchii, Iuon Ţintă cu fraţii săi, fiii Soficăi, Ilinca cu fraţii ei, copiii Fedcăi, şi Drăgşan cu fraţii săi, fiii Olenii”. Dragoş uşar primise satul Ivancăuţi, „ce se găseşte lângă o mlaştină” de la Ştefan cel Mare, în 7 mai 1473.

 

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul, pârcălabul de Hotin, printre alte moşii, şi „parte cât i să va veni din satul Ivancăuţi, care aceste părţi îi sănt lui di pi giupăneasa Anghelina” (fata lui Onciul Vrânceanul).

 

1640: În 12 martie 1640, Coste de Lucavăţ obţine uric pentru „a opta parte din jumătate de sat de Ivancăuţi”, cumpărată cu 40 taleri, de la Agafia, preoteasa, fata lui Drăgşan, martorii tranzacţiei fiind Goian de Jadova, fiul lui Pătraşco, Toader, Costin, Filip din Ivancăuţi, Vasilie de Lucavăţ, Bercea, Gligorie Căzacovici şi Simeon.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Ivancăuţi”.

 

1665: În 28 ianuarie 1665, Ilie Drace obţine uric pentru a patra parte de Ivancăuţi, pe care o cumpărase de la fraţii Ionaşco şi Ştefan, feciorii lui Pilipovschi, cu 100 lei turceşti.

 

1723: Deşi nu se ştie în câte rânduri s-au mai pustiit satele acelea de la graniţă, în cazul Ivancăuţilor se întâmplă o continuitate tenace, care-i permite lui Constantin Silion, starostele de Cernăuţi, în 29 august 1732, să împartă satul Ivancăuţi „pe opt bătrâni”, şi anume: Cozma, fiul lui Petran; Alexa, fiul lui Petran; Anton vistiernic, fiul Cozmii; Stana, fata Nastii; Ion Tăşcă, fiul Sofichii; Ilinca, fata Fedchii; Drăgan, fiul Elenii; Luca, fiul Maruşcăi.

 

1756: În 16 decembrie 1756, Iordachi Cantacuzino avea şi hotărnicea „neşte părţi în satul Ivancăuţi, care părţi le-au cumpărat Dumnealui de la unii răzeşi de acolo, din sat”, dar, nefiind şi el răzeş (adică om liber înrudit cu oamenii liberi ai obştii respective) este obligat, în 26 mai 1757, de către Scarlat Ghica Vodă, să întoarcă răzeşilor acele părţi, împotriva tranzacţiei ridicându-se Ştefan Drăghinda, Constantin Ianăş, Ion Buţura şi Ion Peliposchi, „cu toţii moşneni în satul Ivancăuţi”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Ivancăuţi, moşie răzeşească, „45 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simeon, 1 dascăl, Andrei, 2 mazili, Manole sin Ştefan DRĂGHINDE şi Grigori TĂUTUL, 9 ruptaşi, Sandul nepot lui PĂUNEL, Andrei ŢIGANIC, Georgi brat ŢIGANIC, Vasile BOBELE, Acsinte sin lui VELIŢCO, Toader brat ego, Ion BUŢURA, Georgi brat ego şi Vasile zet DRĂGHINDEI, 13 şliahţi, Ion sin Simion IANĂŞ, Constandin brat ego, Sandul sin COSTII, Andrii sin MINTECE, Ştefan sin URSUL, Costandin sin VLAD, Miron sin ANDRONIC, Petre hotincian (HOTINCEANU), Ioniţă PANĂ, Iftemii CERNEVSCHII, Vasile CĂTANĂ, Ştefan zet VERINCHII şi Dumitraşco zet LUPUL, 1 umblător, Zaharie sin MOSCALEV, 3 văduve, Maria, Aniţa şi Aniţa VASILOAII, şi 15 birnici, adică: Hrihor FEDORUK, Iacob FEŞTRIGA, Vasile CREVINCIUK, Simeon IACOBIŢ, Mihail MARIENCIUK, Ştefan BEZENUK, Ştefan SAUCIUK, Petro GHEDUN, Ivan IVAŞCIUC, Andrei BALŢII, Simeon CHIŞCANUC, Iacob ISTRATII, Toader CUCUL, Petre cumnat lui ISTRATE şi Nichita CEPIHA.

 

1774: Satul răzeşesc Ivancăuţi, de lângă Orăşeni, în graniţă cu Polonia, este singurul din Bucovina care avea, în 1774, 48 de familii de oameni liberi, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina prezentându-se, în 12 aprilie 1782, răzeşii Mihalachi Ianoş, Nicolai Ianoş, Iordachi Buţura, Andrei Ţiganiuc, Andrei Mintici şi Ion Buţura, pentru a declara, în numele obştii lor, că satul Ivancăuţi este un sat răzeşesc.

 

1794: Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ivancăuţi, construită în 1794, patronată, în 1843, când avea 1.391 enoriaşi, de Constantin de IANOŞ era slujită de parohul Ioan ŞERBANOVSCHI. În 1876, parohia avea 1.817 enoriaşi, iar paroh era Emanuel NICHITOVICI. În 1907, paroh era Ioan de MINTICI, născut în 1867, preot din 1891, paroh din 1901, iar cantor, din 1901, Emilian MASICHIEVICI, născut în 1871.

 

1800: În 8 februarie 1800, când fata lor, Maria, se căsătoreşte Gheorghie, feciorul lui Andrei Ţiganiuc, Costachi şi Safta Pădure o înzestrează cu părţile de moşie din Ivancăuţi, moştenite de la Vasile Mintici, tatăl Saftei, „douăzeci de stânjeni domneşti la câmp”. Printre martori se aflau parohul Simeon Mintici, Vasile Draghinda, Ştefan Cantimir, Toader şi Andrei Mintici din Ivancăuţi, dar şi Paladi Ciuntu din Bărbeşti.

 

1809: „În 19 iunie 1809, voinicul boier tânăr Mihai Calmuţchi îndreptă către prezidiul Oficiului c. r. cercual al Bucovinei următoarea declaraţie, care în traduce românească sună: // „La dorinţa domnului consilier aulic (a căpitanului cercual de Platzer) şi a unor membrii ai ţării, întreprinde subscrisul ridicarea unui corp de călăreţi, din mijlocul nobililor şi răzeşilor Bucovinei; dară sub următoarele condiţiuni: / 1). Ca subscrisului, în înţelegere cu comanda militară, să i se dea decret de comandant de escadron, în înţelesul apelului din 9 al lunii curente, pe lângă păstrarea tuturor beneficiilor care sunt asigurate stării militare. 2). Ca lui Mihalachi Ianoş, din Ivancăuţi, şi domnului Gregor Iacubovici, din Voloca, precum şi acelora pe care subsemnatul, la timpul său, îi va afla de trebuinţă, să se elibereze o acreditare ca subscrisului întru a aduna răzeşii să-i stea mână de ajutor; afară de aceea: / 3). Ca subscrisului să i se înmâneze o provocare cătră toţi răzeşii, ca cu atât mai mult să urmeze exemplului meu, cu cât con­ducătorul este ales din mijlocul lor, mai încolo: / 4). Ca acest corp, ca şi oricare alt corp regulat, să fie susţinut cu cele de trebuinţă, deoarece el, la timpul său, nu va fi în stare să se susţină singur, de asemenea: / 5). Ca propunerea pentru denumirea ofiţerilor trebuincioşi pen­tru corpul adunat din mijlocul nobililor şi răzeşilor, după starea şi aptitudinea lor, să se lase în seama subscrisului, şi anume pentru că: / a). corpul acesta, compus numai din nobili şi răzeşi, aceştia doresc să fie comandaţi numai de membrii din mijlocul lor, după deosebita lor stare şi cultură, iară nicidecum de un străin, şi / b). pentru că aceasta e o insurecţie a nobililor, spre apărarea patriei lor, în care aşadar străinii nu au loc; şi / c). pentru că nobilii, dacă s-ar stărui ca să fie comandaţi de străini, nicidecum nu s-ar aduna, iară deosebirea stărilor lor ni­mănui nu poate să fie aşa de bine cunoscută ca subscrisului, care este din mijlocul lor, în care scop / 6). Subscrisul îşi alege şi propune de sub-căpitan pe domnul conte Aloisius Logoteti, în care ca şi în persoana mea nobilii au încredere; / 7). Ca corpului acestuia să i se împărtăşească numai un adju­tant servit, sergenţi şi subofiţeri, care mai ales să-i deprindă la ordine, căci ei de acasă se pricep la călărit şi numai de ţinerea în şiruri au trebuinţă; / 8). Ca toţi care, dintre nobili, se vor anunţa pentru un corp deosebit, să fie îndrumaţi către subscrisul, prin care întreprinderea aceasta de bună samă nu se va împiedeca. / 9). Acelora care n-au arme proprii va fi de trebuinţă ca să li se dea săbii şi pistoale / Pe temeiul acestor condiţiuni, subscrisul stă bun pentru reuşită”[2].

 

1820: Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor săi, Catrina, Ştefan şi Vasili, partea din moşia Ivancăuţi, care i se va alege din cea stăpânită împreună cu fraţii lui.

 

1844: În comună funcţiona, din 1844, o şcoală trivială cu 4 clase[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – oţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[4].

 

În 1890, Ivancăuţii aveau 2.052 locuitori, populaţia sporind prin colonizarea cu ruteni pe care o făcuseră răzeşii pentru a rentabiliza moşiile. Primar era Ioan de Mintici (strănepotul răzeşului Andrei Mintici se înnobilase!), învăţător era Dimitrie Marianciuc, paroh – Vasile Nichitovici, iar cantor bisericesc – Dionisie Nosievici.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ivancăuţi (Iwankoutz, ruteneşte Iwankiwci), comună rurală, districtul Coţman, aşezată în masă com­pactă pe partea dreaptă a pârâului Sovica. Suprafaţa: 20,26 kmp; popu­laţia: 1.945 locuitori ruteni gr. or., precum şi câţiva izraeliţi. Cuprinde în sine: 1). vatra satului, care, împreună cu târlele Ilinca şi Pelepischi, nu­mără 1.917 locuitori; 2). ferma Na-Cussi şi 3) târla Stanca. Este străbătută de drumul districtual Nepolocăuţi-Stăuceni ;are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hra­mul „Naşterea Maicii Dom­nului”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un zapis, confirmat de Voevodul Alexandru, în 27 Oct. 1451. La 1776, era în po­sesiunea lui Constantin Ianoş. Populaţia, în parte compusă din răzeşi, se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 1.774 hectare pământ arabil, 103 hectare fânaţuri, 25 hectare grădini, 29 hectare imaşuri, 4 hectare 50 ari păduri şi 1 hectar 50 ari heleştee. Se găsesc 191 cai, 526 vite cornute, 358 oi, 320 porci şi 25 stupi”[5].

 

În 1910, doar un sfert din populaţia satului dăinuitor răzeşesc de odinioară mai vorbea româneşte.

 

 

1913: „Domnul Ioan Mintici, proprietar în Ivancăuţi, a căpătat dreptul de la c. r. guvern să poarte titlul de „cavaler de”, pe baza documentelor familiei sale”[6]. Cine a fost Ioan cavaler de Mintici, strănepotul răzeşului Andrei Mintici? Să încercăm să înţelegem câte ceva din povestea vieţii fiului său, Ilarion, „O viaţă de om, şi un testament” (în fotografie, Ioan, nepotul lui Ioan cavaler de Mintici, mare proprietar în Ivancăuţi). / „În  cimitirul de la  „Vatra Românească”  a fost săpat, anul  trecut (1968 – n. n.) un nou mormânt, în care au fost depuse rămă­şiţele pământeşti ale unui vrednic fiu al mândrei noastre Bucovine, iar anul acesta se va ridica acolo un monument, care să cinstească memoria celui ce a fost dascălul câtor­va generaţii de tineri buco­vineni: ILARION de MINTICI. Nu l-am cunoscut personal niciodată.   Am schimbat, în exil, câteva scrisori cu el, şi am aflat, abia anul acesta, în cele două zile petrecute la Toronto, în casa ospitalieră a fiului său, Dl IOAN de MIN­TICI, în care bătrânul dascăl şi-a trăit ultimii ani şi ulti­mele zile triste ale vieţii sale, că, în timpul refugiului pe care l-a trăit, în urma cedării Bucovinei şi cutropirii ei de către hoardele muscăleşti, Ilarion de Mintici a trăit, câtva timp, şi în Banat, pe meleagurile pe care mi-am petrecut şi eu sfânta tinereţe. În cele câteva ceasuri de linişte, după atâtea întâlniri şi discuţii pe diferite teme româneşti, am ascultat, cu ochii umezi, povestea fantas­tică a peripeţiilor prin care a trecut această familie, după nebuneasca cedare a Buco­vinei, ce ar putea alcătui tema unui roman sau a unui film, demn de scris sau pre­zentat publicului american şi canadian. Fiindcă în drama trăită de Ilarion de Mintici şi familia sa, este cuprinsă întreaga dramă a sfârtecatei noastre Bucovine şi a ţării întregi… Haideţi, deci, să ne coborâm cu toţii, pentru câteva    minute numai, în imaginaţie şi să pornim pe drumul aventurii, de la viaţa tihnită a unui sat bucovinean, când Bucovina era încă trup din trupul ţării româneşti. Când viaţa se trăia încă pe făgaşul ei obişnuit… Se face ziuă. Învăţătorul satu­lui se trezeşte din somnul odihnitor al  nopţii. Cocoşii cântă, vestind o altă zi. În­văţătorul îşi ia micul dejun, răsfoind caietele de compozi­ţie ale elevilor. Îşi ia apoi rămas bun de la soţie şi copii şi se îndreaptă spre şcoală. Intră. Copiii se ridică. Se aude un „Tatăl Nostru”. În­cep lecţiile. Vine Sâmbăta şi Duminecă.  Cu cântece. Cu hore… Apoi, deodată, scenariul se schimbă. Apara­tul de radio anunţă cedarea Bucovinei. Tristeţe. Lacrimi. Haos. Începutul unui apocal­ips nou. Învăţătorul nu este acasă, ci la Bucureşti. În Bu­covina, soţia îi este arestată şi deportată, iar copiii sunt daţi în grija unui unchi… Apoi, începe războiul contra bolşevismului. Trupele ro­mâne reintră în Basarabia şi Bucovina. Şi, odată cu ele, se-ntoarce acasă şi învăţătoul, la Ivăncăuţi. Îi reîn­tâlneşte pe cei doui fii şi-şi reia firul vieţii, simţind însă, atât el, cât şi copiii, lipsa soţiei şi a mamei… Vine apoi anul 1944, anul de tristă memorie din istoria României. Ruşii reintră în Bucovina, învăţătorul îşi ia copiii şi încearcă să ajungă iarăşi în România. Graniţele spre România sunt deja interceptate de ruşi. Singura poartă de ieşire este prin Polonia. Tre­nul, încărcat până la refuz de refugiaţi, se ciocneşte, în drum, cu un tren militar ger­man. Învăţătorul se trezeşte în şanţul din marginea drumu­lui de fier şi regăseşte, ală­turi de el, pe fiul Ioan. Lip­sea însă Alexandru. Se reîntoarce, deci, şi, printre dărâmături, îl găseşte pe Alex­andru mort… Străini, în ţară străină. Refugiaţii ro­mâni, sub focul partizanilor polonezi, pun mâna cu forţa pe un alt tren şi ajung, după alte multe peripeţii, în Viena, Austria. De aci, pleacă iarăşi în România, la Şercaia. Răz­boiul este însă pierdut, atât pentru Germania, cât şi pentru România. Învăţătorul îşi ia, deci, feciorul şi pleacă la Viena. Iar când obuzele muscăleşti se sparg în Prater, învăţătorul îşi ia feciorul şi se refugiază pe graniţa Elveţiei, de unde, apoi, emi­grează în Canada, stabilindu-se în oraşul Toronto… Anii trec. Ioan termină studiile şi este angajat ca tehnician la Radio şi Televiziunea pos­turilor canadiene, ca special­ist în secţiunea emisiunilor în culori… Fiind convins că soţia, de care nu mai ştia nimic, timp de 17 ani, a pierit în lagărele siberiene, se recăsătoreşte, tot cu o bucovineancă, Victoria Kobilanski. Dar, după un an, află că prima lui soţie e încă în viaţă şi măritată cu un turcoman din Siberia, cu care are doi copii… În 1965, îşi ia curajul şi revizitează plaiurile natale. La trei luni, după întoarcerea la Toronto, este  lovit de  un atac cercbral, pierzându-şi atât graiul, cât şi posibilitatea de a comunica prin scris cu cei dragi ai lui, care încercau să-i facă viaţa mai uşoară. / … După 31 de luni, Ilarion de Mintici şi-a dat sufletul în mâinile Creatoru­lui său, lăsând nepoţilor acest testament, ce va fi imor­talizat pe piatra-i funerară dela „Vatra Româneasca” (din Toronto – precizarea noastră): / „CÂND PĂŞIŢI PRAGUL CASEI, DRAGII BUNULUI, SUNTEŢI ÎN ŢARA MAMĂ. SĂ VORBIŢI GRAIUL NEA­MULUI. SĂ VORBIŢI RO­MÂNEŞTE. CĂ NU E PE LUME LIMBĂ MAI FRU­MOASĂ DECÂT GRAIUL PE CARE L-AI ÎNVĂŢAT DE LA MAMA!”. / Acesta este testamentul unui dascăl român din Buco­vina, care va grăi, peste vea­curi, tuturor celor ce vor poposi la „Vatra Românească” // Nicolae NOVAC[7].

 

1921: Deciziune de expropriere No. 518/21. Deciziunea Senatului Comisiunii agrare Cen­trale, cu care s-a decis a nu se expropria moşia Ivancăuţi, proprietatea dlui Granz Erwin Iurnitschek şi a drei Ludwika Iurnitschek, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[8].

 

1941: Învăţătorul „Radu Petre, seria 1935, media 7,10, este numit în com. Ivancăuţi, jud. Cernăuţi”[9].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 412

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 16, 12 august 1911, pp. 181-183

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 27, 1876 p. 78, 1907 p. 105

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 121

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 1, Anul III, 28 mai 1913, p. 12

[7] Novac, Nicolae, O viaţă de om, şi un testament, în Drum, Nr. 1, Anul 5, ianuarie-martie 1969, p. 6

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele


Comments are closed