Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Grăniceşti | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Grăniceşti

 

Grăniceşti, foto Silvy blu

 

 

GRĂNICEŞTI sau CRAINICEŞTI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 30-a biserică, la Crăiniceştii, cu popă”, numele de Crainiceşti sau de Criniceşti al Grăniceştilor fiind folosit şi în 13 martie 1615, când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, îşi înzestra ctitoria cu satul Criniceşti (ulterior, Crainiceşti), satul numit, din secolul al XVIII-lea, Grăniceşti avea să se pustiească, devenind selişte, pe la 1730, cam tot pe atunci întemeindu-se un sat nou, cu 23 de familii.

 

1615: Uricul sângerosului Ştefan Tomşa al II-lea: „Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, fiul prealuminatului domn Ştefan… cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul rugătorilor noştri, arhierei ai bisericii lui Dumnezeu, părintele nostru Anastasie, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, părintele Aftanasie episcop de Roman şi părintele Pavel episcop de Rădăuţu, a început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca, unde este hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi al celorlalţi sfinţi apostoli, şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta biserică şi mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci. Şi cine ar cuteza să răstoarne această a noastră danie, ce am dat-o din mila noastră, la rugămintea sfintei noastre mănăstiri, să fie blestemat de trei ori de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, de maica precesta, de Iisus Hristos isbăvitorul de păcate, de cei 12 apostoli, de cei 4 evanghelişti şi de cei 318 sfinţi părinţi de Nichea şi Aria procletul să vie peste capul lui şi să aibă parte cu Iuda, sângele lui peste noi şi copiii noştri şi toţi Iudeii, în veci amin. / Însuşi domnul a poruncit. / Scris în Iaşi, 7123 (1615), luna Martie 13. / Ştefan Voievod. Dumitru”.

 

1737: Hotarnica satului, înspre Calafindeşti, făcută în 15 decembrie 1737, la cererea egumenului Solcăi, începe cu „sămnele despre hotarul Calafindeştilor, purcegând din sămn în sămn, de la făntăna reace, în Scurta, pe la capul Barcului, şi pogoară în părăul Horaeţului; şi apucă Horaeţul, în sus, păn în heleşteul popei; şi lasă Horaeţul şi apucă piscul, la deal, păn în zarea dialului despre Calafindeşti, şi dă în stălpul cel de peatră; şi apucă, pe supt zarea dialului, păn în piscul dialului, şi pogoară, la vale, drept în iaz, în Strămbul; şi apucă matca heleşteului, în sus, păn în coada heleşteului; şi apucă cracul despre apus, păn în balta rotundă; şi sue în stăjeraşi şi, pe la capătul stăjeraşilor, pe din sus, treace drumul cel mare şi apucă părăuţul în gios, păn în apa Sucevii”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Crăiniceşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 2 popi, 1 turc botezat şi 25 birnici.

 

În 1774, satul Grăniceşti avea doar 32 de gospodării, iar în 1784, 63. Un singur emigrant ardelean, Paul ION, plugar din Mintiu, s-a stabilit, împreună cu soţia, în 1775, pe proprietatea mănăstirii Solca, Grăniceştii.

 

1775: Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Crainiceşti, ctitorită, în 1768, de Gherasim şi Theodor UNGUREAN, avea, în 1843, 651 enoriaşi, preot administrator fiind Georgie CIUNTULIAC. În 1876, când este menţionată în evidenţele mitropolitane drept a satului „Graniczestie”, în care exista şi un oficiu poştal, paroh era Ioan BALEANU, care păstorea peste 993 suflete. În 1907, paroh era Mihail PERCEC, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1900, Ioan ZURCAN (Ţurcan), născut în 1834.

 

1802, noiembrie 22: „În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi (N.N.: parte a satului Horodnic), Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita… Tot drumul, de la Suceava, până la Siret, l-am făcut neobişnuit de repede. Este cea mai minunată şosea, în linie dreaptă, care se poate închipui. Chiar şi podurile, construite pe Suceava cea mare şi cea mică, care se numeşte şi Suceviţa, precum şi pe Siretul cel mare şi mic, sunt bine întreţinute. Ce deosebire, când se compară Moldova, sub raportul construcţiei de şosele şi poduri, cu Bucovina, aflată, acum, sub cârmuirea austriacă! Zadarnic s-ar căuta chiar şi numai un pod obişnuit. De câte ori nu m-am coborât din trăsură, pentru ca să nu fiu silit să trec peste lemnele care ţin, în Moldova, locul podurilor de peste ape!… Acum, datorită minunatelor construcţii de şosele, se poate face, comod, tot drumul de 11 mile, de la Suceava, prin Siret, la Cernăuţi, în tot atâtea ceasuri. Altădată, nu era nici un pod, afară doar de cel peste râul Prut, la Cernăuţi. Călătorul era nevoit să aştepte până ce apele sale umflate se domoleau de la sine”[2].

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert”[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

 

1880: Volumul 6, nota 98, pagina CLX. (Descoperiri arheologice în Siret). Se repetă, în nota 21, din 1880, cu privire la Siret, cu remarca ulterioară că cioburile menționate, de formă circulară neregulată, sunt analoge celor găsite în megalitul de la Dealul lui Incu (Jankulberg), lângă Grăniceşti (Graniczeshti), și că, în alt loc s-au descoperit rămășițele scheletului. Se continuă, prin a se spune: „S-au găsit monede: una cu chipul lui Traian și o monedă chipul Faustinei: prima are în A. Capul lui Traian încununat de laur și inscripția „imperatori trajano. opt. Aug. germ. dac. Parte“; pe R. (Roma), în stânga o lance, în dreapta un idol deasupra capului triumfător al lui Traian, care, la rândul său, ține în stânga spolia, iar în dreapta coroana de laur. Faustina, pe A., își arată capul, un K., un Pietas în picioare și, pe marginea păstrată, cuvântul Augusta. Alte monede romane au fost aruncate“. După o altă repetare a săpăturilor s-au găsit, după cum spune nota: „Un al treilea fel de cioburi, care este mai puțin obișnuit, provine dintr-o perioadă mai timpuie“[5].

 

1881: Volumul 7, nota 49, pagina 8 LXXX. (Marele mormânt de pe Dealul lui Iancu – Jankulberge – din Grăniceşti) „Conservatorul Gutter a transmis Comisiei Centrale un raport detaliat al așa-numitelor morminte megalitice, găsite pe Dealul lui Iancu, în apropiere de Grăniceşti (Graniczeschti), raport din care cităm următoarele: Clădirea rectoratului (1872) a fost cauza descoperirii. Unul a rupt cărămizi de pe dealul menționat. Pe creasta dealului s-a găsit un loc de înmormântare, cu blocuri neadecvate, de circa 7 metri lungime, de 4 metri lăţime și 3 metri adâncime, așezate și acoperite; acesta se afla la 3 picioare şi jumătate sub suprafața pământului și conținea, după ridicarea plăcii, un schelet foarte mare şi unul mai mic, întinse unul peste altul. Cel mai mare avea între picioare două vase, asemănătoare oalei de pământ negru, în formă neregulată şi cu pereți groși. Mormântul conținea, cam a șasea parte, o masă lipicioasă, de culoare maro închis, fără miros; în partea dreaptă a scheletului se afla un topor de piatră de agat, foarte bine conservat, și o bucată de lemn fosilizată, asemănătoare cu un cub; mormântul este distrus; o parte din oase, toporul, cubul și cioburile au ajuns la Muzeul de Stat din Cernăuți. Oalele sunt similare cu cele găsite în cărămidăriile Beill și Mück din Siret. În ultimul timp, un al doilea mormânt a fost descoperit, dar imediat totul a fost distrus sau luat“[6].

 

1891: O şcoală cu 4 clase avea să fie deschisă la Grăniceşti abia în 1891[7].

 

1901: În 18 august, dialectologul Gustav Weigand a „urmat drumul spre nord-vest, spre Grăniceşti (mai corect Crainiceşti), unde m-a găzduit preotul Becec”. Acolo, în ograda casei parohiale, i-au cântat Valeria Gherasim (Frunză verde, iarbă neagră) şi Margarita Buliga (13 ani)[8].

 

1903: Însoţirea raiffeisiană din „Crainiceşti” a fost înfiinţată în 8 martie 1903, sub direcţiunea lui Mihai Percec, vicedirector fiind E. Nemeş, iar A. Nastasi – secretar.

 

1906: La Siret, în 11 noiemvrie st. n. 1906, au înfiinţat rutenii a doua bancă raiffeisiană districtuală, la care s-au înscris vreo 500 de membri, între care sunt şi români din Tereblcea, Oprişeni şi Grăniceşti. Am ajuns aşa departe ca românii de pe la sate să intre, ca membri, la o bancă rusească de la oraş, măcar că au astfel de bănci româneşti prin satele lor. Seara a aflat loc o petrecere poporală, la Palatul de bere, la care au participat şi români, decoraţi cu eşarfe ruseşti. O ironie nemaipomenită, când vezi că un român păcătos, îmbrăcat în costumul său naţional, dar cu eşarfa rusească pe piept, agită pentru ruşi”[9].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Iordachi BULIGA (31 ani în 1907) din Grăniceşti.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Grăniceşti, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată între pârâul Horaeţ şi dealul Stârca, la hotarul dis­trictelor Suceava şi Rădăuţi. Suprafaţa: 12,48 kmp; po­pulaţia: 1.183 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul principal Siret-Suceava. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 13 Martie 1615, prin care domnul Mol­dovei, Ştefan Tomşa, o dăruieşte mănăstirii Solca. Această danie a fost confirmată şi de Radu Mihnea, prin hri­sovul din 20 Februarie 1625. La 1776, se afla tot în po­sesia numitei mănăstiri. La 1780, a fost unită cu comunele Iacobeşti, Romaneşti şi Găureni (districtul Suceava). Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit emigraţi din Transil­vania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 833 hectare pământ arabil, 226 hectare fânaţuri, 11 hectare grădini, 135 hectare imaşur, 1 hectar 50 ari pădure. Se găsesc 101 cai, 554 vite cornute, 664 oi, 348 porci şi 169 stupi”[11].

 

1914: „După recuperarea Cernăuţilor, ruşii au înaintat până la linia Siretului, linie care a fost ocupată de dânşii la prima înaintare. Deoarece, la prima ocupare, ruşii n-au trecut aproape deloc peste această linie – se zice că, din condescendenţă pentru România, teritoriul din susul acestei linii fiind aproape compact românesc – se credea că şi de astă dată ruşii vor sta pe loc, cu atât mai mult că şi frontul lor din Polonia era ţinut pe loc. În dosul acestei linii, austriecii înfiripaseră un început de viaţă normală. Toate autorităţile erau la locul lor, şcolile primare şi cele secundare deschiseră cursurile; se credea că iarna va trece fără turburare. Ofensiva rusească a venit în totul pe neaşteptate. Ea a început de-a lungul întregului front, de la Siret, în graniţa românească, şi până în munţi, la Seletin. Ruşii, dispunând de forţe superioare, au respins pe austrieci fără greutate. Trupele de apărare, compuse din Landsturm (glotaşii), din jandarmi, finanţeri, legionari români şi jungschultzen (un corp de voluntari, organizaţi milităreşte), au fost risipite, făcute prizoniere sau măcelărite. Ruşii au ocupat Siretul, care era apărat de vreo 200 de miliţieni, pe când poporul credea că, acolo, era concentrată o armată de 20.000 de soldaţi, şi au bombardat Rădăuţii, de pe înălţimile de la Frătăuţul Nou (Vulea) şi de pe Dealul Crucii (între Hadikfalva, adică Dorneşti, şi Rădăuţi). Înaintarea ruşilor s-a făcut aşa de repede şi pe neaşteptate, încât aproape toate autorităţile au fost surprinse. Elevii şcolilor primare şi secundare erau în sălile de curs, când cazacii şi-au făcut apariţia în oraş. Punând stăpânire pe oraş, cazacii, în primul moment, s-au dedat la prădăciuni, de pe urma cărora au avut de suferit câteva persoane. Prădăciunile au fost curmate pe loc şi liniştea restabilită. De Crăciun, cazacii au organizat o petrecere, în casele lui Fuchs (Leo Fuchs, inginer constructor, pe atunci primar al Sucevei, care fugise în Burdujeni – n.n.), la care au participat şi câţiva funcţionari din Burdujeni, pe care curiozitatea îi adusese la Suceava. S-a toastat pentru ţar şi rege şi s-au tras focuri de puşcă în tavan, aşa că tot tavanul a rămas găurit. După ce s-a aşezat o mică garnizoană, cu un comandant, care e un căpitan, grosul armatei s-a îndreptat spre munţi, peste Marginea, Solca. Numai prin Rădăuţi au trecut, în primele zile ale ocupaţiei, 20.000 soldaţi şi vreo 40 tunuri.  Trupele care operaseră în regiunea Siretului şi o parte din cele de la Rădăuţi s-au îndreptat, apoi, spre Suceava. Trupele austriece trebuiau să le reziste pe o linie de apărare, care se întindea de la satul Grăniceşti, peste localitatea numită Brahoaia, spre Mitocul Rădăuţului. Pe această linie, care închidea drumul de la Siret şi de la Rădăuţi, erau aruncate tranşee. Dar împotrivirea a fost scurtă: trupele austriece s-au retras spre Iţcani, unde un grup de 40 de oameni primi ordin, de la colonelul Fischer, să se opună; rezistenţă inutilă. Retragerea acestor trupe spre Suceava, între ei şi legionarii români, şi halul în care se aflau au provocat mila şi compătimirea tuturor celor care i-au văzut. Ruşii, ajungând la Hatna (Dărmăneşti – n.n.), n-au continuat drumul spre Iţcani, ci au trecut apa Sucevei, la Rădăuţi, unde au surprins un tren austriac, care, în cea mai mare linişte, îşi urma calea spre munţi”[12].

 

1914-1918: Ţi-au dat obolul de sânge pentru Bucovina „Rezervistul Amfilochie Chiţan, Grăniceşti, Regimentul 22, rănit”[13]; „Infanteristul Avacum Mitiu, Grăniceşti, Regimentul 22, prizonier; Infanteristul George Chiţan, Grăniceşti, Regimentul 22, rănit”[14].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ag. 282/20. Deciziunea Comisiunea agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 449 Grăniceşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 62 ha 35 a 20 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[15].

 

1941-1957: Toader Clipa-Donuţă, un octogenar cu nici un fir de păr alb pe creştet, vioi, cu o casă durată între lunci şi ogoare, cu staulul inimii plin de amintiri pe care le povesteşte cu un fel de veselie copilărească de parcă nu ar fi drame, s-a născut în 13 august 1922 în „satul pâinii” Grăniceşti, Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se numără între soldaţii din unitatea 8 Vânători Cernăuţi; în timp ce era acasă, într-o scurtă permisie, tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos, trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament în zona Fălticeni-Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii, care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa de la 23 august 1944. Toader Clipa-Donuţă relatează: „În 24 august eram la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime. Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi ne-au dus pe jos la Târgu Frumos – aici nu mai era comandament, ci lagăr. Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti – Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo douăzeci şi cinci de mii de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla că unii evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte o sută ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am călătorit vreo patru zile; când trebuia alimentată locomotiva, stăm pe unde apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea, somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt – mergeam ca animalele inconştiente spre abator… Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici-Ghiorghieş, ieşind din coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo douăzeci de kilometri de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie ’44; am stat acolo mai întâi în carantină, vreme de douăzeci de zile. Erau acolo români închişi încă de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, alţii deja robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe genunchi şi pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. În brigadă erau câte o sută de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de motorină, ne asfîxiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas sunt internaţi cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci noapte era şi afară, şi înăuntru. Condiţiile erau mai austere decât în puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul lui ’45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni”[16]. „Porfirie Clipa (n. 1912 în Grăniceşti, Suceava). Tânăr înrolat în armata română, în detaşamentul 8 Vânători, Cernăuţi, a figurat într-un batalion de alarmă în Hotin. Prin ’38 este angajat în Poliţie, gardian public în Rădăuţi, în vreme ce şef era Cudla; până la armistiţiu a fost evacuat în Oltenia, la Caracal. A urmat o perioadă de arestări; evreul Hilzerat a operat anumite trieri, eliberându-l şi recomandându-l pentru a-şi continua activitatea în poliţie. Înfiinţarea miliţiei însă 1-a împiedicat, fiind considerat slujitor al regimului burghez”[17]. „Un alt caz în vecinătatea celui înscris, este domnul ing. dr. Teodor Mardare Gherasim, publicist şi memorialist stabilit în America, n. la 20.03.1929 în localitatea Grăniceşti, judeţul Suceava. A fost arestat cu trei zile înaintea terminării Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti, la 21 mai 1952, din căminul de studenţi, împreună cu prof. univ. Dionisie Cornea, originar din comuna Bahrineşti-Bucovina; acesta pentru o poezie a primit zece ani, iar Teodor Gherasim pentru că a dus alimente pentru cei arestaţi care zăceau în spitale şi în închisori, la gara Ţibeni, la un tren ce venea dinspre Nisipitul Putnei (alimentele le-a transportat cu căruţa; era Joia Mare), a primit doisprezece ani”[18].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Cojocaru Ana, comuna Grăniceşti, jud. Rădăuţi, media 8,37; Florea Livia, comuna Grăniceşti, jud. Rădăuţi, media 8,18”.

 

1947: Se stabilesc pe posturi „învăţătorii[20] Drăghii Ioan, de la Putna, la Grăniceşti; Breabăn Aglaia, de la Horodnicu de Sus, Est, la Grăniceşti; Grecu Victoria, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Văşcăuţi, p. IV, cea mai mare în grad; Ignătescu Ana, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Grăniceşti, post IX, apropiere de soţ, învăţător; Bucescu Eufrozina, de la Vicovul de Sus, Laura, la Grăniceşti, p. X, apropiere de soţ, preot”.

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Beer Salomon din comuna Grăniceşti, satul Ţibeni”[21].

 

În anii grei ai comunismului şi ai post-comunismului, altarul bisericii din Grăniceşti a fost slujit, vreme de mai bine de o jumătate de veac, de poetul, memorialistul, teologul, graficianul şi muzicianul Constantin Hrehor.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Prin urmare, este vorba despre o așezare preistorică, care, așa cum se întâmplă adesea, a avut o durată foarte lungă, de la perioada în care au fost folosite pietre lustruite, până în adâncul Evului Mediu. Peretele uscat și acea groapă asemănătoare nu este sigură. Printre cioburile de argilă, sunt deosebit de vizibile cele de grosime neobișnuită și formă rotunjită neregulată; dar cele mai frecvente sunt toartele vaselor, confecționate din lut topit, parțial cu o muncă foarte atentă și o netezire fină. Multe dintre ele amintesc de cioburile de vase găsite, în număr mare, în morminte și așezări preistorice din Galiţia (Horodnica); o perioadă ulterioară – cea a stăpânirii romane în Dacia – este reprezentată de monedele romane. Două resturi de vase din lut fin, bine îngropat, care prezintă caracteristicile roții olarului, aparțin perioadei romane. Mai mult, o parte dintre numeroasele oale pot aparține și Evului Mediu (nota Redacției „Mittheilungenului”).

[6] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 34, 1907 p. 132

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 103

[12] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[13] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[16] Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor , Iaşi, Apologeticum 2004,  pp. 16, 17

[17] Ibidem, p. 176

[18] Ibidem, pp. 211, 212

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[20] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[21] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968