Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cotul Ostriţei

COTUL OSTRIŢEI. Prima parte a istoriei satului Cotul Ostriţei este comună cu cea a satului Mahala, pentru că partea mărginaşă din Ostriţa, numită „cut”, deci sat mic, avea să devină „cotul”, iar Ostriţa în sine avea să se numească, în Bucovina istorică, Mahala, datorită apropierii de Cernăuţi. Prima atestare documentară a satului Ostriţa pe Prut s-a făcut în 10 februarie 1434 (6942), atunci când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza „un sat, anume Clicicăuţi, să-i fie lui uric, cu tot venitul, lui, copiilor lui, fratelui său, Mihail, şi copiilor lor”.

1472: În 25 aprilie 1472, Ştefan cel Mare cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, de la fraţii Tăbuci, Pojar şi Nastasia, dar şi de la nepoţii lor, care aveau drept de cumpărare ca fiind neamurile cele mai apropiate, „un sat care este pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat, privilegiu vechi de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod (cel care a domnit înainte de Bogdan al II-lea, cu care Bogdan s-a şi luptat) şi de la alţi înaintaşi ai noştri”, sat pe care l-a dăruit, tot atunci, mănăstirii Putna.

1490: În 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna, printre alte biserici, „a VII-a, biserica din Clişcăuţi, cu popă”, Clişcăuţi sau Clicicăuţi fiind numele cel vechi al Ostriţei, după cum rezultă din uricul de întărire din 26 august 1503.

1722: De-a lungul timpului, stăpânitorii Boianului, inclusiv Ion Neculce, care se trăgea din Tăbuci cel Bătrân, au avut probleme de hotar cu mănăstirea Putna, proprietarul Ostriţei, deşi semnele de hotar, după cum spunea un boier, într-o scrisoare adresată cronicarului, în 22 iulie 1722, „nu numai bărbaţii… ce şi babile le ştiu”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[1].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cotul Ostriţei, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, nu departe de malul stâng al Prutului şi lipită, în partea sa Vestică, de comuna rurală Mahala. Suprafaţa: 10,98 kmp; populaţia: 1.211 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Este în apropiere de drumul principal Noua Suliţă – Sadagura şi de linia ferată Noua Suliţă – Cernăuţi; prin partea sa de Nor trece un drum de ţară mai scurt, de la Boian, la Buda. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi ţine de biserica parohială din Mahala. Până în timpurile din urmă, forma parte integrantă din comuna rurală Mahala, numită înainte vreme Ostriţa, de care, despărţindu-se şi devenind comună cu administraţie particulară, fiindcă era parte mărginaşe din Ostriţa, s-a numit Cotul Ostriţei. Se povesteşte că în balta din apropiere, numită „Ghiol Alexiu”, s-a înecat, în timpul războiului turco-rus din 1739, un întreg detaşament de armată turcească, cu tunuri, cu cai şi cu mulţi bani. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 636 hectare pământ arabil, 155 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 192 hectare izlaz, 12 hectare pădure şi 8 hectare şi jumătate bălţi şi heleştee. Se găsesc 45 cai, 479 vite cornute, 411 oi şi 208 porci”[2].

1914: „Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane”[3].

1914-1918: „Ioan a lui Anton Zenka, din Cotul Ostriţei, a fost înrolat, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat, cu regimentul său, la câmp. În staţiunea Strilcze, după cum afirmă mai mulţi martori, să fi murit în 14 sau 15 septembrie 1914. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se intrumentează, la cererea soţiei sale, Alexandra Zenka, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[4].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian făcea parte, ca locţiitor, „Ieremie Bujeniţă, agricultor, Cotul Ostriţei”[5].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – a). în calitate de învăţători superiori: Nicolai Rădăşan la Cotul-Ostriţei; b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Ştefania Rădăşan la Cotul-Ostriţei”[6].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Hânguleşteanu Ana, comuna Cotul Ostriţei, jud. Cernăuţi, media 8,45”.