Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cernăuţi

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

CERNĂUŢI. Privilegiul comercial din 6 octombrie 1408, acordat de Alexandru cel Bun, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezintă şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, printr-un paragraf şi o referire la o vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”). Existenţa localităţii este confirmată explicit: „Iar în Cernăuţi, vama pentru car nemţesc e de patru groşi, iar pentru un car armenesc şase groşi, pentru o vită un groş, pentru zece porci un groş, pentru zece oi un groş, iar pentru un cal sau iapă câte doi groşi, iar la trecători şi pentru carele nemţeşti încărcate şi pentru cele armeneşti, câte patru groşi. Aceasta e vama Cernăuţilor. Iar în Cernăuţi, carele să nu se scuture, ci neguţătorul să-şi dea cuvântul său că nu are în carul lui marfă oprită: jderi, argint, ceară şi cai buni de ţară”. Documentul, scris de „Brateiu logofăt… / La Suceava, în anul şase mii nouă sute şi şaisprezece octombrie 6” reprezintă un izvor istoric amplu şi complex, pe deplin lămuritor asupra începuturilor unei vieţi comerciale în Moldova, dar, în rândurile care urmează, noi îl vom folosi doar ca argument pentru o îndelungată şi spectaculoasă istorie cernăuţeană (monograful Cernăuţilor, Alexandru Bocăneţu, preia, de la Iancu Nistor, o datare eronată: 8 octombrie; şi în DHR traducerea este greşită, „s” copiindu-se 8 şi nu 6, cum este corect; dar există copii slavone ale documentului original, aflat la Moscova, în care se menţionează datarea „i”, deci 8 octombrie; prin urmare, ca întotdeauna la un neam lipsit de memorie, ceea ce ştim cu siguranţă despre noi este că nu ştim nimic).

1889: Prima „icoană a oraşului Cernăuţi, aşa cum a fost sub stăpânirea moldovenească”, a fost făcută de filosoful, filologul şi istoricul Alexandru Bocăneţu (11/24 august 1889, Stupca – 12 august 1972, Bucureşti), combatant în tranşeele Războiului Reîntregirii Neamului. Din monografia „Istoria oraşului Cernăuţi”, apărută la Cernăuţi, în 1929, voi reproduce doar pasajele care se referă la o istorie obştească vie şi incontestabilă, rostul acestui material omagial fiind acela de atenţiona şi a asupra altor „icoane” cernăuţene, inclusiv unele lirice. „Grigore Ureche afirmă că Alexandru cel bun, organizând ţara Moldovei şi aşezând boeriile, ar fi orânduit pe marele spătar să fie şi staroste de Cernăuţi. Acelaşi lucru îl afirmă şi D. Cantemir. Se pare că şi la Ureche, şi la Cantemir avem de aface cu un anacronism: amândoi relatează lucrurile cum erau pe timpul lor. De fapt până la 1 Aprilie 1457 nu întâlnim amintiţi staroşti de Cernăuţi. Într’un document dela Ştefan cel Mare din 30 August 1479 găsim numai pe staroştii din Ţeţina. Târgul Cernăuţilor alcătuit în apropierea şi sub ocrotirea cetăţii Ţeţina, la vadul Prutului, se măreşte curând şi ajunge cu timpul să stăpânească şi să domineze cetatea, care pe încetul pierde orice importanţă şi nici nu-i pomenită. După 1450 e pomenită tot mai rar Ţeţina şi tot mai mult Cernăuţii. Un staroste de Cernăuţi e amintit la 1 Aprilie 1457 în tratatul ce-l încheie Petru Aron cu Muzilo de Buceaci. Pe timpul lui Ştefan cel Mare sunt numiţi staroştii de Cernăuţi abia în 1499 Iulie 12, cu ocazia încheierii păcii între Moldova şi Polonia şi anume: Ion Grumaz „staroste de Cernăuţi şi boier sfetnic al ţării Moldovei”.”. Dimitrie Cantemir vorbea în treacăt despre Cernăuţi: „Ţinutul Cernăuţilor, care se întinde de-a lungul hotarului dinspre Polonia. Cel mai de seamă târg din acest ţinut este Cernăuţi, aşezat pe malul de la miazănoapte al Prutului, iar cârmuirea lui este dată marelui spătar”.

1774: În ciuda aparenţelor, târgul Cernăuţilor nu însemna o localitate urbană înfloritoare, ci una cât se poate de rurală, cu doar câteva case şi dugheni permanente, dar cu târguri de animale şi de materiale organizate „în toată Lunia, Mercuria şi Vinerea”, precum şi „dela 28 Iunie, înainte, prin 2 săptămâni, şi dela 31 Octomvrie, înainte, prin o săptămână”. „În 1774, oraşul avea 278 familii, iar în 1784 – 325” (Daniel Werenka, Topographie der Bukowina, Czernowitz 1895, pg. 108). Desigur că numele de „oraş”, pe care îl dă Werenka înseamnă o exagerare, preluată din raportul generalului Spleny, din 1775, în care se preciza: „Cernăuţii sunt o localitate destul de populată. Cele mai bune case de acolo aparţin evreilor; în întregul district mai mult decât un singur orăşel. Districtul cernăuţean şi-a luat numele de la acest orăşel, unde locuia şi administratorul districtual, denumit, după moda poloneză (pentru a-i da mai multă prestanţă în ochii polonezilor învecinaţi) staroste”. Conform raportului, în Cernăuţi locuiau 2 boieri, 4 mazili, 10 preoţi, 48 familii de ţărani, iar ca personal administrativ – 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 călăreţi. În însemnările călătorilor străini, relatările despre Cernăuţi sunt rare şi marginale: „Am poposit lângă întăriturile noastre din anul trecut, pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor” (29 iulie 1686, Iacob Sobieski); „Trecând peste râul Ceremuş la Lujeni, la şanţurile de luptă ale regelui Albert, s-a îndreptat spre Cernăuţi… Prin acest oraş curge râul Prut” (18 februarie 1700, Francisc Radzewski). „Partea veche a oraşului, unde se aflau casele dregătorilor, vama, bisericile, dughenele cele mari, crâşmele, se afla între biserica sf. Paraschiva, biserica Adormirii, Piaţa fântânii şi sinagoga veche…

Pe la 1762, oraşul avea cam două sute de case, dar se aflau şi hanuri bune şi mari. Casele erau de lemn, cu foişor înainte, cu acoperişul de şindrilă, cu crestături în lemn la cerdac şi la poartă şi cu diferite podoabe de lemn pe acoperiş. Sub case se aflau pivniţe. Pentru a se întemeia şi popula oraşul se atraseră colonişti străini, evrei din Polonia. Acestora li s’au dat locuri virane în care să-şi construiască case şi să-şi deschidă prăvălii” (Bocăneţu).

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

1777: Primele „icoane” ale Cernăuţilor, publicate după depunerea jurământului de credinţă faţă de imperiul habsburgic, în 12 octombrie 1777, de „Wienerisches Diarium” (nr. 91/1777) au fost preluate, prin intermediul lui Wickenhauser, de George Bodan-Duică şi, mult mai plastic, de Ion Grămadă, care descriu un orăşel sărac dintr-un ţinut aproape sălbăticit („ţara era pustie: de multe ori, ţi se întâmpla să mergi zile întregi fără să dai de ţipenie de om sau măcar vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colo – câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar, cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un fel de conac. / Satele se întindeau prin râpi şi pe la marginea codrilor pustii şi nepătrunşi” – Ion Grămadă). „Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârşitul anului 1774. Capitala ţerii, Cernăuţii, se aflau, la 31 August, în Mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Grămadă). „În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare… Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi de nuiele, care, pe timp de ploaie năpraznică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută, iar în băcănii se vindea marfa cea mai de lipsă. Deoarece orăşelul n-avea piaţă potrivită, s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit şi s-a nisipit pe o suprafaţă de 36 stânjeni lungime şi 18 lăţime… În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului” (Grămadă). Deşi descrierea evenimentului din 12 octombrie 1777 este şi mai plastică, şi mai completă la Ion Grămadă, o să aleg, din raţiuni de spaţiu tipografic, textul concis al lui George Bogdan-Duică despre ziua „în care boerimea, mănăstirile, clerul mirean, satele şi oraşele s’au adunat la Cernăuţi pentru a depune jurământul de credinţă în mânile lui Gavril Splenyi de Mihaldy, general al Maiestăţii Sale Împăratului”:

„Jurământul avea să se facă într’o hală de lemn anume clădită pentru 12 Octomvrie 1777. Până aici, alaiul, din care numai Jidovii fuseseră excluşi, venia dela casa „directorului de administraţie”, deschis fiind de maeştrii de ceremonii Damian şi Mihalachi Calmuţchi. Boierii păşiau pedeştri şi cu capul gol. Ajunşi la hală, boierul Ilie Corescul (Herescul, fratele episcopului – n.r.) ceti pe „moldoveneşte” formula jurământului, pe care poporul îl repeţi „cu curagiu”. „În tot poporul s’a simţit – spune un raport ziaristic contemporan (Wienerisches Diarum, nr. 91/1777 – n.r.) – că el a depus cu bucurie şi mulţumire jurământul”. Episcopul Isaia Herescul (Dositei – n.r.) ţinu o cuvântare, în care explica şi el însemnătatea jurământului, care a fost subscris, în acea zi, de 29 boieri, 11 preoţi, 103 mazili, 109 ruptaşi şi 142 şliahte. A doua zi, au dat chiar şi o scrisoare specială de mulţumire”.

1787: Un tabel al proprietarilor de case din Cernăuţi, întocmit, în 1787 de Pitzelli şi reprodus, în finalul monografiei sale, de Alexandru Bocăneţu, este pe deplin ilustrator asupra identiţăţii proprietarilor anteriori, dar şi ai celor din anul respectiv. Printre cernăuţenii „de viţă veche”, pe care ocupaţia imperială îi certifică, se numără: Ion Mitescul, Sandel Moise, Teodor Botoşanul (care cumpărase de la Ion Voronca), evreul Şmil (cumpărase de la Ion Roşca), Hana Iossel, David şi Leiser – fiii lui Morciu, căpitanul Teodor Herescul, Şmil Israel Vorhaus, Schmull, Constantin – fiul lui Simion Cismarencu, Mariuta Ursuliasa, Lobel Seide, Ion Ciobotar, Simeon Umblător, Lupu Ungurian (care cumpărase de la Ioniţă Căpăţână), Ion Zama, Elik Lazăr, Mordko Iossel. Contele Loghotheti, Ion Formagiu, Iftimie Dascăl, Nicolae Olar, George Constantin, Iohann Vogel, Georg Fischer, Michailko Kutschevsky, Iftimie Dascăl, Paraschiţa Dăscăliţa, Andrieş – fiul lui Dimitrie Mihalescu, Iossel Hersch, George şi Toader Daviş, mazilul Vasile Braha, Herschel Chaim, George Zaharie, Andrei Formagiu, Ioniţă Dascăl, Damian Holban, David Chaim, Şloime – fiul lui Iankel, Moise Lazar, Paraschiţa Nedeleasa, Benedict Gintzel, Toader Blanar, Felicia Bartolozi, croitorul Skavinschi, Damian Holban, Maria Dumitroja, Grigore Cojocar, Dimitrie Arnăutul, Vasile Braha, Manole a Sandii, Mayer Herschel, Vasile Rezenka, Axenia Haragiu, Isak Şmul, Adanie Madera, Ioniţă Strişca, Adler, Gligoraş Lupului, Grigoraş Botezat, Iohann Hack, Teodor Popovici, evreul Iacob, Dumitraş Crivuleţ, Ioniţă Căpăţână, Ion Sârbul, George Coman, Nedelcu Formagiu, Mihael Hladkolik, Ştefan Ritzik, Maria Andrişoaia, Anton Gayer, Ştefan Bumbac, Ambrosius Specht, Mihalaki Chieraru, Mathias Goschel, evreul Habasiecwicz, Anton Czerniewsky, Costaki Porcilă, Teodor Kaplinsky, Miron Bacal etc.

1848: Cernăuţii însemnau, înainte de ocupaţia austriacă, un târguşor cosmopolit şi, tocmai de aceea, nereprezentativ pentru o naţiune sau alta. O identitate românească în Cernăuţi, oraşul locuit, de-a lungul vremilor, de români, de slavi şi de evrei, avea să se formeze cu adevărat, abia după anul 1848, când Hurmuzăcheştii încep să conştientizeze acea identitate, prin întemeierea de ziare, de societăţi culturale, de şcoli şi licee româneşti, prin conceperea şi editarea de manuale şcolare în limba română. Identitatea unui neam nu are doar parametri genetici, ci, în primul rând, o zestre spirituală, pe care începe să o tezaurizeze şi să o sporească. Românii cernăuţeni devin conştienţi de propria lor identitate, abia după refugierea revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi, „unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri cu fratele său, Iancu, apoi domnitorul de mai târziu, Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul Românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, află refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi” (Ion Grămadă).

1849: „În primăvara aului 1849, a sosit în Cernăuţ şi oastea moscălească aşteptată; n-a petrecut însă mult pe aici, ci a plecat mai departe… Cât timp au stat acolea, făceau multe  coţcării şi înşelături când cumpărau câte ceva de mâncat sau de băut” (I.G. Sbiera). Despre elementele temeinice ale identităţii naţionale, avem mărturii berechet, în „Amintiri din viaţa autorului” (Cernăuţi 1899), de I.G. Sbiera. „Dorita bibliotecă s-a înfiinţat, sub administrarea mea, în anul 1857, cu un număr mic de cărţi, parte cumpărate pe nişte bani adunaţi de pe la studenţi, parte dăruite de către unii binevoitori… În anul 1871, tot cu această destinare, o dăruii Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina…

1861: Esista, pe la 1861, în Cernăuţ, un casin, în care erau înscrişi bărbaţi din toate păturile soţiale, din oraş şi chiar de la ţară, fără privire la naţionalitatea lor, prin urmare, şi mulţi Români. Se adunau acolea, în fiecare seară, un număr destul de mare; conversau împreună, citeau gazete, jucau biliard, cărţi etc… Nu-mi plăcea cum floarea Românilor face întru toate causă comună cu străinii… Mi-am zis, dară, că este de neapărată trebuinţă existenţa pentru Români îndeosebi a unui centru de instruire şi conversare… Spre a-mi fructifica ideile, am elaborat un proiect de statute pentru înfiinţarea unei „Reuniuni româneşti de leptură în Cernăuţ”. Alesei într-adins acest nume nepretenţios, modest de tot, una – fiindcă ştiam cum va fi îmbrăţişat de către compatrioţi cu vază şi meritoşi scopul urmărit de mine, şi alta – fiindcă nu voiam nici să deştept pe adversarii mişcării naţionaliste româneşti, nici pripusuri neîntemeiate, nici să provoc greutăţi şi piedici. Apoi m-am pus în coînţelegere cu câţiva tineri ca Orest Reni de Hârşeni, Leon Popescul, baronul Niculai Vasilco şi Leon Ciupercovici; am deliberat împreună asupra statutelor şi li-am mijlocit aprobarea guvernului… Am invitat pe ingeniosul Alesandru Hurmuzachi ca, în numele nostru, să inaugureze această Reuniune într-a 19 April / 9 Mai 1862… În primul comitet dirigent s-au ales ca membri ordinar: Mihai Zota – preşedinte, Alesandru Hurmuzachi – vicepreşedinte, Ion Calinciuc, Aron Pumnul, Alesandru Costin şi Leon Ciupercovici – membri, şi ca membri substituţi: Orest Reni, Ion Sbiera, Leon Popescul şi baron Niculai Vasilco… Prin mijlocirea lui Alesandru Costin şi a frăţâne-său, Emanuil, din Moldova, s-a putut îngâja, prin Ianuarie 1864, o soţietate de artişti cari da, cu deplin succes, reprezentaţiuni teatrale prin Moldova, sub direcţiunea doamnei Fani Tardini…

1864: Prima reprezentare avu loc într-a 1/13 Mai 1864, în sala teatrală din hotelul Moldova. S-a jucat „Radu Calomfirescu”, dramă cu cântece în patru acte, şi un spectacol de I. Dumitrescu. Sala era ticsită de public român; nu lipseau nici ţărani, nici şcoleri” (Sbiera).

1866: „La 15 septembrie 1866, în gara Cernăuţi, într-un entuziasm de nedescris, intra triumfal primul tren, sosit de la Lemberg” (Mihai Burduja).

1869: „Primul concert românesc a fost acela dat, în folosul Fundăciunii Pumnulene, într-a 15/27 Ianuar 1869, în sala ospătăriei „La mielul de aur”, din iniţiativa studenţilor gimnazişti români din Cernăuţ. La acest concert s-au executat: 1. Un prolog, compus şi rostit de D. Petrino; 2. Concert mare în A-moale pentru clavir, compus de Hummel şi esecutat de dra E. Emery şi de frate-său, Victor; 3. „Re’nturnarea în patrie”, poesie de A. Pelimon, musică de Flechtenmacher, cântată de studintele octavan N. Manastirschi; 4. „Sonetă pentru violină şi clavir”, de Mozart, esecutată de L. Koffler şi Victor Stârcea; 5. „Ceasul rău”, poesie de V. Alecsandri, musica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţilor gimnazişti români; 6. „Preludiu”, de Chopin, şi „Mazurca”, de Carol Miculi, esecutate pe clavir de dna Isabela Flondor; 7. „Limba română”, poesie de G. Sion, musica de I. Vorobchievici” etc. (Sbiera).

Podul moldovenesc de peste Prut, iar dincolo de el, Caliceanca şi apoi Cernăuţii

1875: În „4 Octomvrie 1875 se deschise universitatea cu toată pompa cuviincioasă, săvârşindu-se ceremonialul bisericesc în biserica catedrală dreptcredincioasă răsăriteană, în presenţa representanţilor tuturor diregătoriilor constituite şi a oaspeţilor veniţi de prin celelalte ţări din împărăţie şi de prin străinătate” (Sbiera). „Românii Cernăuţeni au înfiinţat o societate pentru cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti. Ea se numeşte „Armonia”. Preşedintele ei este Dl Leon cav. de Goian, iar statutele unei societăţi politice numite „Concordia” s-au înaintat ‘naltului Guvern c.r. spre întărire” (Aurora Română, nr. 1/1881, pg. 16). Cele şase veacuri de istorie atestată a Cernăuţilor sunt doar patina timpului peste orgoliile vremelniciei. Cernăuţi înseamnă mult mai mult decât şase veacuri spulberate la răscruce de vânturi şi de imperii, „micul Paris” de pe Prut fiind „catedrala” Bucovinei (George Voevidva) şi „prietenul” (Nicolae Tăutu) nostalgiilor durabile, ziditoare. Cernăuţii sunt şi inimă şi metaforă pentru Bucovina, adică o identitate a oamenilor, adăugată identităţii edenice a unor locuri pământeşti, o identitate de cristal cosmic, privit şi admirat doar dintr-o singură parte, şi niciodată în întregime şi în profunzime. Există un Cernăuţi al românilor, al ucrainenilor şi al polonilor, arar şi cu zgârcenie lenevoasă mărturisit şi cunoscut, dar există şi un Cernăuţi al evreilor şi al germanilor, inventariat temeinic, suflet cu suflet, aspiraţie cu aspiraţie, cuvânt cu cuvânt, Cernăuţiul mărturisit şi asumat, generaţie cu generaţie, de o civilizaţie, deci de o structură socială, care nu iroseşte nimic, nici măcar frânturile de clipă. Cernăuţii sunt mitul unei identităţi nedeturnate, cea dumnezeiască de om, o identitate greu de recuperat şi de retrăit. Iar câtă vreme ne vor învrăjbi statalităţile şi religiile, Cernăuţii ne vor rămâne străini, în ciuda intimităţii duioase cu care îi întâmpină şi pe român, şi pe evreu, şi pe ucrainean, şi pe german, şi pe polon, şi pe armean, şi pe rus. Sunt multe de spus, de trăit, de respirat întru Cernăuţi, dar fiecare filă a acestui calendar al memoriei, care este, aşa cum a fost la începuturi şi după aceea, „Revista Bucovinei”, schiţează, contur după contur, imaginea astrală a Cernăuţilor de dincolo de vremelnicia noastră. „Cernăuţul şi suburbiile sale” beneficiază de un extrem de interesant studiu ştiinţific, „schiţă topo-etnografică de Dr. I. V. P.”, publicat în gazeta „Patria”, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899, deci de o adevărată tratare ştiinţifică, singulară în publicistica bucovineană a acelor vremuri: „Răsboaiele ce au atins Cernăuţii. În 26 Octombrie 1497, Albert, regele leşesc, e bătut de Ştefan cel Mare, în pădurea cea întunecată a Cosminului (locul unde este, astăzi, Mologhia, Ceahorul, Corovia, Derelui, Voloca, Adâncata, Tătărăşenii, Chicera, toate astea în partea spre răsărit de Cernăuţi). Scăpând Albert, după acel măcel sângeros, fuge, de acolo, şi petrece la Cernăuţi. A treia zi, în 29 Octombrie, străbate el, luptându-se, peste Prut, pe când corpul de Leşi, ce-i venise într-ajutor de peste Nistru, este bătut, în aceeaşi zi, de vornicul şi generalul lui Ştefan, Boldur, lângă Linţeşti şi, apoi, şi la Şipeniţi. Albert trece la Sniatin şi, de acolo, la Liov. Între anii 1508-1510, Bogdan (III) Încrucişatul intră în Podolia, devastează sate şi oraşe şi ajunge până înaintea Liovului, pe care îl asediază 3 zile. Polonii, pe de altă parte, voind să se răsbune, năvălesc în Moldova şi prefac în cenuşă Cernăuţul, Dorohoiul, Botoşanii, Ştefăneştii, Hotinul şi altele. Petru (IV) Rareş, pe timpul întâiei sale domnii (1527-1538), năvăleşte asupra Poloniei, din cauza Pocuţiei, pe care o reclamă pentru Moldova, şi pustieşte satul Sniatin, Colomea, Haliciul şi Tismeniţa; Polonii, la rândul lor, îl lovesc la satul Obertin, ard Cernăuţul, Botoşanii şi alte sate. De altă dată, năvălind Tatarii asupra Moscovei, jăfuesc şi şi hotarele Moldovei. Vasile Lupul dă poruncă căpitanilor săi să lovească pe Tatari. Ei lovesc pe Tatari, fără de veste, şi-i fugăresc spre Bugeag. Tatarii, mânioşi de aceasta, revărsându-se în Moldova, pustiesc Hotinul, Cernăuţul, Dorohoiul, Hârlăul şi Iaşii (1650). Vasile Lupul răscumpără pacea de la Tatari cu bani. În lupta dintre Carol (XI) Gustav, regele Svediei, şi Poloni, Principele Ardealului, Gheorghe Racoţi (II) se alătură celui dintâi. Mai multe mii de Cazaci, Valachi şi Moldoveni se concentrează în Cernăuţi şi, de aici, trecând peste Sniatin, la Stry, se aliază cu Racoţi. În urma acestei alianţe cu Racoţi, Gheorghe Ştefan cade şi lui îi urmează Gheorghe Ghica (1658). Trecând, în 1685, Polonii, sub conducerea Hatmanului polon Ioan Stanislau Iablonowski, cu 30.000 de oameni, peste Nistru şi peste Pocuţia, făcură înainte, spre Boian, ca să se oprească înaintarea Turcilor spre Cameniţa şi să pună, totodată, mâna pe Moldova. Ei sunt, însă, respinşi, îndărăpt, peste Nistru, de Turci, Tatari şi de Vodă Constantin Cantemir.

În 1686, însuşi craiul leşesc, Ioan Sobieski, intră în Moldova şi devastează, cu ostaşii săi, sate şi târguri, chiar şi Iaşii şi Suceava. În Iaşi, a ars el biserica sfinţilor Trierarchi. Retrăgându-se Sobieski, prin luna lui Septembrie, dinaintea Tatarilor, ce cuprinseseră ţara, arzând casele boiereşti, trece peste Cernăuţi şi iese la Sniatin. Dimpreună cu dânsul merse şi metropolitul Dosofteiu din Iaşi, de bună voie – aşa spun o samă – cu rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Ioan cel Nou, cu hrisoave, ornate bisericeşti, cu toate contractele de moşii şi hârtiile ce le avea, ca să nu mai fie supărat de Turcii nesăţioşi şi ca să nu fie trupul Sfântului şi lucrurile cele preţioase nimicite prin tulburările ce erau pe atunci. Trupul a fost aşezat, mai întâi, în Stry (până la 1691), după aceea la palatul craiului Sobieski, apoi în biserica călugărilor uniţi (uniaţi) basilieni din târgul Jolchiev, din ţara leşească. Acolo petrecea şi metropolitul, după ce a mai fost petrecut el, mai înainte, în ţara aceasta o bună bucată de timp (de la 1673-1675), mai întâi în Stry, apoi în apropierea Haliciului şi, apoi, în mănăstirea Unicov din Jolchiev şi a tipărit, în 1673, o psaltire română şi, în 1674, un imn privitor la sfânta Maria. Unde a murit metropolitul nu se ştie. Maria Sokolowski spune că el ar fi murit la Jolchiev, în 13 Decembrie 1693, alţii spun că în Moscovia, în Rusia. În răsboiul dintre Carol XII, regele Svediei, şi Petru cel Mare, cel dintăiu, fiind bătut la Pultava (1709), trecu, peste Nistru, în Moldova şi, fugind la Turci, se aşeză la Bender, cu vreo 1.500 de ostaşi, şi stârneşte lupta între Ruşi şi Turci. O parte dintre ostaşii săi, cu vreo 200 de Cazaci, staţionau în Cernăuţi, alţii pe aiurea. Vreo 3-4.000 de Moscali trec, pe la Cuti şi peste pădurea Mihalcei, la Cernăuţi, nimicesc pe mulţi din ostaşii adunaţi aici; pe cei ascunşi pe înălţimi şi pe dealul Cecinei, îi împrăştie, iar pe alţii îi fac să piară de foame. Atunci, Mihai Vodă Racoviţă, voind să părăsească tronul, de răul Turcilor, trimite pe Dediul, Spătarul, la Cernăuţi, spre a se înţelege cu Moscalii şi a-i pregăti fuga, ca să treacă în Rusia, însă nu-şi ajunge scopul. De altă dată, Moscalii, cu Cazaci şi Calmuchi – 120.000 – sub conducătorul lor, Munich, venind dinspre Chiev şi trecând, pe la Vasileu, la Mitcău, peste Nistru, dau năvală asupra Moldovei (1739), fac pe la Zastavna, Şubraneţ, Jucica, pe lângă Cernăuţi, Horecea şi Boian, bat pe Turci la Rarancea, apoi la Stăuceni (17 August 7247/1739). După pacea de la Belgrad (18 Septembrie 1739), Ruşii, reîntorcându-se peste Nistru, duc cu dânşii mulţi Moldoveni din ţinutul Hotinului şi al Cernăuţului, făcând multă pagubă şi batjocură. Metropolitul Antonie, pustnicul de odinioară din Horecea şi ctitorul fostei bisericuţi de lemn de acolo, ţinând, în timpul luptei, cu Ruşii, a fost silit să treacă în Rusia, cu hrisoave, cu juvaiere, cu tot. Domnitorul Moldovei era, pe atunci, Grigore Ghica. În urma atâtor răsboaie, jăfuiri şi prăzi, Cernăuţul nu putea să ieie nici un avânt mai însemnat.

Cernăuţi, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, Cernăuţul avea numai o uliţă mai mare. Ea începea la vadul ce ducea, peste Prut, la Jucica, lângă gura pârâului Ruda, apuca pe povârniş, la deal, pe lângă sinagogă, biserica sfintei Parascheva, şi ajungea până în piaţa lui Rudolf. Râpa jidovească se încrucişa cu această uliţă şi ajungea până la fântâna sbucnitoare (N.R.: aşa-numita Fântână Turcească). Pe lângă această uliţă, şi anume mai des de la încrucişare, erau aşezate casele – mai bine zis, bordeiele – vreo 200, după un raport al trimisului englez Porter, care trecu, prin calea sa la Constantinopole, prin Cernăuţi (1762). Vor fi fost, prin urmare, de tot, vreo 2.000 de suflete. Vatra târgului ajungea, deci, de la uliţa numită mai sus, până la pârâuaşul de lângă fântâna turcească; avea, prin urmare, ca hotar, spre amiază-zi, partea inferioară a râpei jidoveşti, spre răsărit, Ruda. Între Prut, vad şi uliţa principală era partea nord-vestică a târgului. Teritoriul între pârâul Ruda şi pârâuaşul de la fântâna turcească, spre amiază-zi, de la râpa inferioară jidovească, până spre Horecea, se chema Selişte. „Mergem la biserică la Selişte”, ziceau oamenii. Astfel se chema biserica sfântului Nicolai, făcută din lemn, şi care există şi până astăzi. Pe acest teritoriu, cu case împrăştiate, se aflau unele locuri şi case de ale mănăstirii Horecea. Casele erau de lemn, de lut ori împletite din nuele, acoperite cu paie, stuch şi trestie. Edificii publice erau, înainte de 1774, cele trei biserici: sfinţii Nicolai, Parascheva şi biserica sfintei Maria (Adormirea), aşezată înainte de locul crucii de lângă fântâna turcească, unde se sfinţeşte, acuma, în fiecare an, de Iordan, apă.

Cernăuţi, între anii 1777-1898. Retrăgându-se Ruşii de prin părţile Moldovei, după ce au bătut pe Turci în mai multe locuri şi după ce au încheiat pace cu dânşii la Cuciuc-Cainargi (1774), s-a ocupat Bucovina de cătră Austriaci (pe timpul împărătesei Maria Teresia) şi s-a introdus în ea administraţie militară bine organizată, cu generalul Enzenberg în frunte. Jurământul de fidelitate l-a depus Bucovina în 12 Octombrie 1777 (stil nou). Îndată după aceea, a mai sosit un batalion de ostaşi (Nugent), cu „stab”, şi un escadron de husari (Barco). Cancelaria ţării era în Cernăuţi. În Cernăuţi, Siret şi Suceava, mai erau câte un director districtual şi câte un auditor: cel dintâi îngrijea afacerile administrative şi politice, cel de pe urmă, afacerile judiciare (penale, contractuale etc.). Enzenberg mai introduse, fără a se atinge de status quo, un fel de magistrat provizoriu consultător din vornicul târgului, 4 părinţi orăşeneşti ca consilieri, un scriitor, 4 servitori judecătoreşti şi 2 străjeri de noapte.

În 1786, se delătură administraţia militară şi se introduse cea civilă – oficiul cercual (Kreisamt) – ca mijlocitor între boieri şi supuşi, deşi nu pe calea cea mai scurtă. După conscripţia din 1787, erau în Cernăuţi 2.686 de Suflete, în Suceava 2.517, în Siret 1.482. Prin urmare, se avântă Cernăuţul îndată, la începutul administrării civile, la primul târg (oraş) al ţării. O nenorocire tare mare a fost că ţara fu, în anul 1786, împreunată cu Galiţia, formând un cerc al ei şi fiind supusă guvernului din Liov. Căpitanul cercual locuia în Cernăuţi. Lâmgă dânsul, mai era şi un comisar cercual (numit de popor, în loc de Kreiscommisar, Kraiţculişer). Directorii districtuali ai Cernăuţului, Siretului, Sucevei şi Vijniţei s-au delăturat şi, în locul lor, au fost aşezaţi comisari cercuali. În Cernăuţi se mai aflau şi mulţi scriitori şi servitori, cu felurite numiri. Primul căpitan cercual era calalerul de Beck, al doilea, Basil de Balş (1792-1800), mai târziu, George Issecescul (1840-1849), născut în Suceavă, de lege ortodox-catolică.

Pe la anul 1786, Împăratul Iosif II desfiinţează mai toate mănăstirile ţării şi bunurile mănăstireşti şi înfiinţează, din ele – din averea Domnitorilor, boierilor, metropoliţilor, episcopilor, igumenilor şi a altor binefăcători români – măreţul Fond greco-ortodox (ort.cat.), spre susţinerea bisericii ort.cat. şi, după putinţă, şi a şcoalelor confesionale. Trei părţi din întreaga Bucovină sunt proprietatea Fondului. Şi mănăstirea Horecei avea, după cum s-a zis mai sus, case şi locuri în Cernăuţi, mai ales în Selişte. Unele din ele au trecut, pe-ncetul, prin cumpărare, în posesie privată, numai pământul şi pădurea împregiurul mănăstirii az rămas, şi mai departe, fondului. Unele bunuri s-au răscumpărat de stat, aşa, de exemplu, Jucica, de la mănăstirea Barnovschi din Iaşi. Contractul respectiv s-a subscris de igumenul mânăstirii, la orânduirea patriarchului din Ierusalim (Maiu, 1781).

Răsboaie în care a fost implicată Bucovina. În răsboiul ruso-turcesc (de la 1787, până la pacea de la Şistova, 1791, respectiv, până la pacea din Iaşi, 1792), ca urmare al celui din 1768, a luat parte şi Austria. Generalul austriac, trecând peste Sniatin şi Cernăuţi, în Moldova, ocupă Iaşii şi, luând pe Principele Moldovei, Ipsilanti, prins, îl duse la Cernăuţi şi-l trată nu ca pe un neprieten, ci ca pe un prieten. Din Austria, trecu Ipsilanti în Muntenia, unde deveni, a doua oară, domnitor (1796-1797), plătind Turcilor, pentru această graţie, un „torent” de bani.

Împăraţi, în Cernăuţi. Frantz şi soţia sa (1817); Frantz şi Alexandru, împăratul Moscalilor (Octombrie 1823, prin mai multe zile), adunaţi în congres. Obiectul disputei „Congresului Principilor” era ţara Neapole şi revoluţia din Spania. Cu această ocazie, vizită Alexandru şi mănăstirea Horecea. Frantz Iosif I (Octombrie 1851). La masa împărătească luară parte şi 4 miniştri moldoveneşti. Ei veniră să salute pe împăratul şi fură decoraţi, la această ocazie, cu Ordinul Coroanei de Fier. Frantz Iosif I (a doua oară, în 1855) şi a treia oară (în 1881).

Episcopi în Cernăuţi. Cel romano-catolic, din Lemberg, vizitează Bucovina mai în fiecare an. În anul acesta (1899), a avut Cernăuţul ocazie de a serba o festivitate deosebită. Joi, în 14/26 Ianuarie din anul acesta, a sosit la Cernăuţi P.S. Sa Dr. Nicodim Milas, episcopul sufragan sârbesc al Dalmaţiei şi Istriei, cu reşedinţa în Zara. A venit, petrecut de protosincelul său, rectorul seminarial Calic, şi şi de un acolut. A fost întâmpinat, la tren, la orele 1 şi jumătate, de vicarul general al archidiecesei noastre, Dr. Vladimir de Repta, de prof. universitar Eusebie Popovici etc. A venit la Cernăuţi ca să ieie parte la actul sfinţirii vicarului general, Dr. de Repta, în episcop al Rădăuţilor. Aceasta s-a întâmplat aşa: Sâmbătă, în 16/28 Ianuarie 1899, la orele 3 după-masă, au început ceremoniile liturgice antemergătoare, şi anume, mai întâi, vecernia (vesperina) mică, în capela reşedinţei. Celebrată a fost vecernia aceasta de părintele arhimandrit Miron Calinescu, în prezenţa unui public numeros, în frunte cu cei doi principi bisericeşti, metropolitul Arcadie şi episcopul Nicodim, şi cu candidatul de chirotonire, Dr. de Repta. Ceva neobicinuit era că, după finirea vecerniei, s-au aşezat cei doi episcopi la o masă din mijlocul bisericii şi au făcut aşa-numita „agape”, dimpreună cu candidatul la chirotonire, adică au gustat toţi din pocalele iubirii frăţeşti, ceva din vin. Seara, la orele 7, a început, în biserica catedrală, vecernia cea mare cu priveghere, serbată de însuşi candidatul la chirotonisire, Dr. de Repta, asistat de 6 preoţi şi 2 diaconi. Public era numeros. Spre finea vecerniei, s-a făcut litie. La binecuvântarea pâinii, vinului, grâului şi a untului de lemn, P.S. Sa Dr. Nicodim, episcopul, s-a îmbrăcat în haine arhiereşti şi a împlinit actul binecuvântării. În ziua chirotonisirii, Duminică, demineaţă tare, în zori de zi, se grăbeau credincioşii către catedrală, ca să poată intra, căci se ştia înainte că tare mulţi nu vor încăpea în biserică. Într-adevăr, dacă a fost, cândva, vreo festivitate măreaţă în această ţară, sigur că festivitatea chirotonisirii noului episcop a fost impozantă şi neîntrecută. Pe lângă pontificanţii arhierei, au celebrat încă candidatul la chirotonire, 12 preoţi şi 4 diaconi. Cântările liturgice le-a executat Societatea Filarmonică „Armonia”. Îndată, la începutul liturgiei, a depus candidatul de chirotonire, Dr. de Repta, mărturisirea credinţei şi promisiunile solemne în faţa celor doi membri ai Sinodului, în faţa metropolitului Arcadie şi a episcopului Nicodim, şi a imensului public participant. După cântarea „Câţi în Christos v-aţi botezat”, a urmat chirotonisirea. La finea liturgiei, a isbucnit publicul în strigăte puternice: „Să trăiască!”. După liturgie, a urmat instalarea noului episcop. Cu ocasia instalării sale, a ţinut P.S.S. dl episcop Dr. Vladimir o cuvântare magistrală, tratând despre adevărul că biserica nu împiedică progresul cultural al credincioşilor ei. Seara, la 6 ore, s-a dat un dineu festiv, la metropolitul, iar Luni, seara, la episcopul Rădăuţilor. La acest din urmă au luat parte cam 300 de persoane. Dr. Nicodim Milaş a plecat, cu trenul, Miercuri, în 20 Ianuarie (1 Februarie), la Zara.

Populaţia Cernăuţului. În 1787, numărul caselor era de 414. Atunci s-au măsurat, în târg, prima dată, locurile şi s-au numărat casele (Cernăuţul avea, în 1774, 278 de familii, în 1779, 406, în 1780, 325). Casele au început a se zidi din material mai solid, din cărămidă şi piatră. Lucrul mergea cu spor, căci casele de piatră erau libere de birul statului, prin 30 de ani, şi de birul târgului, prin 10 ani. Şi comuna-târgul aducea multe jertfe, în scopul mărirei lui, cumpărând de la proprietari loc de zidit şi case. Fruntaşii târgului erau Imbold, Teodor Herescul, boierii Iuon Calmuţchi, Basil Strişca, Basil Potlog, Basil Paladi, Tadeus Turcul, un protopop, cu vreo câţiva preoţi şi 2 diaconi. Cei mai mulţi boieri trăiau la curtea din Iaşi.

Economia Cernăuţului. În privinţa această, iată ce scrie împăratul Iosif II, după vizitarea Bucovinei prin sine însuşi, în iunie 1783, din Liov, către prezidentul curţii de răsboi: „Populaţia Bucovinei, a cărei ram principal de nutrire constă în creşterea vitelor cornute şi care numai puţini se ocupă cu agricultura, deşi pământurile, afară de părţile montane, pare a fi productiv, nu corespunde mărimii ţării. Şi cu prăsila de cai se ocupă poporul acesta”

Meseria. Administraţia militară era în contra importării meseriaşilor străini. Ea zice: „Modul de zidire, portul, uneltele de casă ale Moldovenilor pretind meseriaşi. Ţăranul moldovan e cu toporul tot atât de dibaciu ca şi oricare dulgher mijlociu. Coloniştii de meseriaşi nu-s, prin urmare, necesari în Bucovina”. Că, pe la anul 1804, noi, Românii, am avut tare mulţi meşteşugari români cunoaştem aceasta dintr-o scrisoare a Kraisamtului Bucovinei, din 15 Septembrie 1804, adresată, în limba română, „Cătră cetăţeneştii meşteri şi calfe ai crăescului oraş Siret”. În această scrisoare, se vorbeşte de regularea breslelor şi zice că, deoarece înalta Gubernie a îngăduit, mai înainte, aşezarea breslelor pentru toate soiurile de bresle numai în Cernăuţi şi Suceavă, întrolocând meşterii din celelalte târguri ale ţării cu cei din oraşele amintite, a permis ea, acuma, ca să se facă bresle şi la Siret, deosebit de Cernăuţi şi de Suceavă, din cauză că Siretul e prea depărtat de aceste două oraşe. Scrisoarea aceasta era scrisă în limba română, dovadă că limba românească era, , din început, unica limbă a ţării noastre. Că Cernăuţul şi, mai ales, Suceava şi Siretul, au avut, înainte de 80 de ani, o mulţime de negustori şi felurite soiuri de meşteşugari, aceasta ne-o spun cei bătrâni. Ei vorbesc de breasla croitorilor, a cojocarilor, blanarilor, ciobotarilor, ferarilor, boiangiilor etc. şi zic că fiecare breaslă avea steagul ei. Dară ce folos! Scutind împăratul Iosif II pe locuitorii bucovineni de cătănie, prin 50 de ani (1780-1830), Rutenii galiţieni s-au vârât în ţară şi, de atunci, încoace, mult străinism, ca să scape, pe deoparte, fiindcă-au dat la miere, simţindu-se mult mai bine aici, decât în ţara lor. Negustorii şi meşteşugarii străini au năvălit mereu asupra noastră, iar din negustori şi meşteşugari de-ai noştri au rămas, numai ici-colea, câte o umbră. Satele de peste Prut, ca Bobeştii, Stăneştii, Calineştii, Cabeştii, Cuciurmare, Cuciurmic, Mămăeştii, Rarancea etc. s-au rutenizat atât de tare, că numai bunicele, moşii şi strămoşii celor ce locuiesc acolo mai ştiu grăi şi a se ruga româneşte.

Industria. De fabrici, Românii nu aveau lipsă. Ei îşi întocmesc singuri cele necesare pentru casă, îmbrăcăminte etc. De cultivarea pământului nu se prea interesau, căci cel mai mult pământ era în mâna boerilor şi a mănăstirilor. Nutreţul lor de căpetenie, însă, consta din vite, de-a căror cultivare mai nobilă nu-şi prea băteau capul. Vitele petreceau mai mult afară de grajd, la câmp liber, chiar şi iarna. Fânul era expus ploilor şi, adeseori, putrejunii. De lux nu putea fi vorba. Obiecte mai scumpe se cumpărau din Turcia, Veneţia, Germania şi de pe aiurea.

Confesiunea. Pe la anul 1775, erau, în Cernăuţ, după mărturia unora, numai 4 familii armeno-catolice şi nici o familie romano-catolică. Rutenii uniţi din Bucovina îşi au începutul lor în Galiţia: Poloni, Mazuri, Ruteni, Evrei – între cei sosiţi, şi mulţi amploaiaţi, prin ce s-au amestecat limbile tare de tot.

Cernăuţul, capitala Bucovinei. Cernăuţul, capitala Bucovinei, oraş autonom, aşezat parte pe costişuri, parte pe şes, în dreapta Prutului. Cernăuţul e reşedinţa metropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei şi a episcopului titular, numit Rădăuţeanul, sediul guvernului ţării, al dietei provinciale, al camerei de comerciu, direcţiunii poştelor, direcţiunii de finanţe, al brigadei de infanterie 59, al regimentului de infanterie teritorial bucovinean nr. 22 (Archiducele Rainer), al direcţiunii de geniu, al regimentului de infanterie bucovineană nr. 41 (Archiducele Eugen) şi al escadronului 3 din regimentul de dragoni bucovinean-galiţian nr. 9 (Baron de Piret). În garnizoană sunt 2.174 feciori. Cernăuţul are un hotar de 5.765 kmp şi 54.171 locuitori (1890), 7.642 Români, 10.384 Ruteni, 27.256 Germani, 7.610 Poloni. Statistica e inexactă, pentru că numărarea după naţionalităţi s-a făcut de cei mai mari inamici ai Românilor. La Germani sunt număraţi şi Evreii. Ei făceau, la un loc, în 1890, 17.356. Românii din Cernăuţ se ţin, mai mult, de clasa cultă; cei de prin suburbii sunt, în partea cea mai mare, agricultori şi pălmaşi. Sunt şi vreo câţiva meseriaşi, dulgheri, cioplitori de piatră, aceştia din urmă mai ales prin Clocucica şi se ţin de Societatea „Frăţia”. Suburbiile Cernăuţului sunt cele amintite: Caliceanca, Clocucica, Horecea, Roşa şi Mănăstirişte.

Zidiri. Reşediţa metropolitană. Prin prea înalta resoluţiune din 16 Noemvre 1860, încuviinţă Majestatea Sa zidirea unei reşedinţi noi, pe locul celei vechi. Episcopul Hacman sfinţi, îndată, a doua zi după sfinţirea catedralei, adică în 6/18 Iulie 1864 şi temelia reşedinţei. Edificiul întreg, dimpreună cu întocmirile din lăuntrul lui, a stors, din Fondul Religionar, suma colosală de 1.830.000 florini v.a. (N.R.: florini vienezi). Întregul edificiu a fost deplin gata în 1878. Conducerea artistică a edificării a fost încredinţată arhitectului şi maestrului de zidiri din Viena Iosef Hlavka. Edificiul e făcut în stil bizantin şi constă din trei palate mari; între ele, e o grădină spaţioasă şi împodobită cu straturi de flori şi cu două rânduri de salcâmi. În palatul nord-estic, se află Sala Sinodală, odăile metropolitului, biroul Consistoriului, Capela Metropolitană, cu un turn înalt şi aurit. Hramul ei (patronul ei) e Sfântul Ioan Botezătorul. Mai sunt şi multe alte odăi de locuit. Palatul nord-estic, de asemenea cu un turn înalt şi aurit, se numeşte Casa Preoţilor. Până nu demult, locuiau, acolo, mai multe familii şi, în parte, locuiesc şi acuma. Totodată, se mai află, acolo, Cabinetul de lectură al Societăţii Academice „Junimea”, tipografia preoţească etc. În palatul sau aripa sud-vestică, se află seminarul clerical ortodox-catolic (greco-oriental) archiepiscopesc, fundat în 1826. Prin Rezoluţiunea împărătească din 6 August 1826, se decise crearea Institutului Teologic Greco-Ortodox în Cernăuţi, carele se şi deschise în 4 Octombrie 1827. Patru luni mai târziu, adică în 12 Februarie 1828, urmă, în temeiul Decretului Cancelăriei Supreme Aulice de Război, din 8 Ianuarie al aceluiaşi an, şi deschiderea seminarului clerical. La acest institut greco-ortodox nou creat s-au propus ştiinţele teologice, după acelaşi plan care era statornicit pentru facultăţile teologice romano-catolice. Institutul Teologic a funcţionat până în anul 1875 (a fost desfiinţat prin Prea înalta resoluţiune împărătească din 29 August 1875), în care an a fost înlocuit şi el prin Facultatea teologică greco-ortodoxă, dară şi aceasta nu ca facultate de sine stătătoare, după cum era dorinţa Consistoriului, ci ca o parte a Universităţii c.r. Francisco-Iosefine. Cu seminarul clerical e împreunată şi şcoala cantorală ortodoxă catolică (greco-ortodoxă), întemeiată în 1838. Sus, în seminarul clerical, locuiesc alumnii seminariali, mai toţi Români, şi prepoziţii lor; jos, e biroul decanului de la Facultatea teologică, biblioteca seminarială, sălile unde se ţin prelegerile teologice. Sus se mai află o capelă, unde se roagă seminariştii, seara şi dimineaţa, iar jos e capela seminarială, unde merg teologii, Duminica şi sărbătoarea, la biserică. Corul seminariştilor se duce, de regulă, la Catedrală. Bisericuţa seminarială e o frumuseţe, atât în privinţa picturii, cât şi a construcţiunii ei arhitectonice.

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Catedrala arhiepiscopală. Prin înalta Ordinaciune a guvernului, din 17 Mai 1792, Nr. 15.126, se încuviinţa zidirea bisericii catedrale greco-neunite, pe spezele Fondului Religionar, şi avea să se întrebuinţeze pentru zidire, fără cumpărarea locului, suma de 104.157 florini 22 ¼ creiţari. În 15 Iulie 1844, se sfinţi temelia. După un răstimp de 8 ani, adică în 1852, zidirea fu gata şi s-a luat în seamă în 5 Noemvrie de înaltul guvern. Întocmirea din lăuntru se trăgăna, însă, încă mulţi ani. Edificiul, cu întocmirea lui lăuntrică, cu planarea, plantarea şi îngrădirea locului primprejur, cauză speze enorme. Spesele ajunseseră până la suma de 200.000 florini v. a. Biserica, cu totul la un loc, s-a putut da în în seama episcopului abia în 13 Iulie 1864. Sfinţirea bisericii catedrale se făcu de către episcopul Hacman, în 5/17 Iulie 1864. Catedrala e zidire cu cupole, după modelul bisericii „Isac” din Petersburg. Ea-i cam un pătrar şi jumătate de oră depărtată de reşedinţă. Hramul ei e la „Pogorârea Spiritului Sfânt”. În timpul mai din urmă, a trebuit să fie ea reparată. Reparatura ei a ţinut cam vreo patru ani şi s-a finit în 1896. Spesele reparaturii se urcă la 80-100.000 florini v. a. Personalul ei e: un arhipresviter (protopapa), un deutereuon, un esarch, un archon, un periodeut, un archidiacon, un diacon, doi cantori, trei paraeclesiarchi (ponomari). Deutereuonul e predicator pentru limba română, esarchul catedral e, totodată, predicatorul pentru limba ruteană” [1].

Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)

O altă cronologie a Cernăuţilor, întocmită în baza unor mărturii arareori căutate, spre care, în fond, fac trimiteri, arată cam aşa:

1773-1775: „Într-o călătorie la Hotin, pe care Mieg a făcut-o prin pădurea Bucovinei, a găsit o creastă de deal, care traversează pădurea, de la Cernăuți, la Hotin. Culmea aceasta părea a fi o graniță naturală între Bucovina și Moldova. Mieg a fost susținut în această presupunere de faptul că un evreu, de pe ruta menționată, i-a atras atenția asupra unei vechi pietre de graniță, de lângă Fântâna Sauchi, care poate să fi format fosta frontieră dintre Polonia și Moldova. Apoi a aflat chiar și numele ultimilor doi nobili polonezi din districtul Cernăuți, Potocki și Turkul. Mieg nu a putut găsi nici un înscris autentic despre cum ar fi devenit Bucovina, din poloneză, moldovenească, aflată în mâinile turcești. Prin urmare, și-a încheiat raportul cu enumerarea avantajelor acaparării Bucovinei… După ce rușii și-au încheiat, pe jumătate, armura de război, Romanzow a lucrat pentru impune o decizie finală. El a pornit, din Iaşi, mobilizând trupele, și a ordonat atacarea turcilor[2]… Două luni mai târziu, la 23 decembrie 1773, Mieg a continuat să raporteze Comandamentului General că „a promovat cel mai înalt serviciu” și „a ieșit din drum, pentru a aduna știri despre regiunea Moldovei care urma să fie ocupată”. Așadar, el a fost cel „de la care țăranii au aflat că, încă de la început, graniţa polonă a fost dincolo pe spaţiul menționat (adică pe spatele Pădurii Bucovinei)”. Întâmplător, evreii i-ar fi arătat „o piatră de delimitare, care încă exista cu adevărat la Fontina Sauki[3], iar unii boieri, a căror încredere o dobândise, ar fi „recunoscut” că „întregul district Cernăuţi și Suceava ar fi fost parte a Poloniei”, iar „unul dintre ei, Strischka (Stâşca – n. n.), îi dăduse, pentru promisiunea unei recompense și păstrarea secretul numelui său faţă de ruși și turci, un uric de donație al regelui Johann Sobieski a satului Piedykoutz (Piedecăuţi – n. n.), din raionul Cernăuți”, donaţie rămasă pentru o perioadă scurtă de timp. La sfârșitul acestui raport, Mieg repetă avantajele preluării acestei țări. De această dată, ca graniță, el propune un reper „general” de la Okoy (pe Nistru), via Cernăuţi, Siret și, de acolo, până la Borgopasse (Pasul Bârgău sau Tihuţa – n. n.) din Transilvania, și promite să detalieze, în continuare, aceste avantaje, în „descrierea sa militară, care va fi trimisă”[4]… Drept consecinţă, rușii au trecut Dunărea, la gura Deltei, și au obținut victorii sângeroase asupra turcilor, între Schumla și Varna[5], astfel încât Romanzow a somat, curând, Poarta, încercând să forțeze acordul de pace[6]. Cu cât aprofundăm mai mult situaţia, se evidenţiază activitatea acelor persoane care au fost chemate să rezolve sarcina încredințată. Ellrichshausen scrie un raport lung despre comenzile importante, care meritau să fie efectuate în Bucovina și care au şi fost efectuate, de-a lungul anilor. Noua linie de frontieră, dintre Moldova și Bucovina, care a fost găsită de Mieg, în pădurea dintre Cernăuţi şi Hotin, susținută istoric de Seeger, a fost examinată de Ellrichshausen, considerată benefică și, de aceea, aprobată. Întrucât locuitorii de atunci din Bucovina erau preocupați, în principal, cu creșterea bovinelor, la început au fost recomandate câteva zone ierboase pentru înființarea unor ferme de remontă. Zona Rădăuţilor era deosebit de potrivită pentru acest lucru, motiv pentru care înființarea unei astfel de ferme, pentru înmulţirea cailor, a fost realizată, ulterior, acolo. Astăzi, această fermă este una dintre cele mai înfloritoare, iar istoria ei poate fi urmărită, din 1774, încoace. Crearea fabricilor de sticlă a fost sugerată și realizată ulterior… Maiorul Mieg s-a ocupat de lucrările de cartografiere în perioada de păcii de la Kutschuk Kainardsche, când a terminat de inspectat noua linie de frontieră dintre Bucovina și Moldova. Acest tratat de pace a fost cu greu cunoscut de Ellrichshausen, abia atunci când Mieg a fost obligat, și de acesta din urmă, să accelereze finalizarea celor mai importante topografii de teren și să se grăbească spre Cernăuţi, pentru a putea observa mai bine mișcările rușilor[7]… Încă din mai 1774, cu aproximativ trei luni înainte de încheierea păcii, generalul rus Romanzow a permis ca pâlcuri din trupele austriece  să înainteze în districtele cernăuţene, până spre crestele mai sus menționate (cele din pădurea dintre Cernăuţi şi Hotin – n. n.)[8], cu condiția, desigur, să nu îi împiedice cu nimic pe rușii în retragere… Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[9]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[10]… Divanul din Iaşi a aflat mai întâi și a informat imediat pe Paşa de Silistra, de la care mesajul a plecat la Constantinopol. Deci s-a întâmplat că divanul a trimis imediat doi boieri[11] la Cernăuţi, care trebuiau să pună comandanților Cordonului trei întrebări categorice[12]. Maiorul Mieg a fost, totuși, informat mai devreme de sosirea acestor deputați, de către Barco[13], aşa că a putut să le dea răspunsurile care să-i satisfacă pe boieri. El l-a informat pe membrul Divanului George Beldiman că invazia a fost întreprinsă de Serenisima Majestate pentru a proteja frontierele împotriva jafurilor și prădăciunilor; pe de altă parte, pajurile împărăteşti erau plantate pentru a indica anumite puncte cadastrale. Boierii Beldiman și Sturza păreau mulțumiți cu aceste informaţii… Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca”[14].

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – desen de I. Schubirsz

1775: „Faptul că, într-o listă a funcționarilor publici, datând din 1777, generalul Spleny este menţionat ca director administrativ al Bucovinei, cu sediul oficial la Cernăuţi, începând cu data de 1 septembrie 1774, dovedește că această schimbare temporară, la conducerea armatei ruse din ţările române a contat foarte puţin. Imediat după acordul lui Romanzow, trupele austriece au intrat în Bucovina, respectiv în Cernăuţi, unde au ajuns la 31 august 1774[15]. Trebuie precizată această dată, contrazisă de alte informaţii. În Cernăuţi[16], cu toate acestea, a existat o divizie de husari, staţionată permanent, din luna mai, când sosise acolo. Conform raportului lui Ellrichshausen, generalul Kiss pare să fi intrat în Bucovina înainte de Spleny, prin zona Prevorodek – în manuscris, Prudek –, unde regimentul Stain se afla încartiruit, conform tabelului de dislocare[17]. Armata austriacă începuse o avansare generală a regimentelor destinate ocupării și acaparării Bucovinei[18]: regimentele de husari Thürheim, Siskowitz, Nugent, Brinken, Stain, Hadik și Barco; regimentele de dragoni Türök Hussar și Wuerttemberg s-au mutat în cantonamentele lor, în apropierea graniţei. Primele trei regimente Barco de infanterie şi husari au luat poziţii pe aripa dreaptă, iar celelalte două de husari, regimentele Hadik, în stânga, cu fața spre Moldova. Principalele puncte strategice ale țării erau desigur ocupate mai mult, iar cele mai puțin importante, mai slab; modul în care s-a făcut acest lucru poate fi văzut din tabelul de dislocare[19] și din raportul lui Ellrichshausen. În cel mai bun caz, s-ar putea adăuga că trupelor li s-a spus că vor fi întâmpinate prietenos de către rezidenții noii provincii şi că trebuie să îi tratează pe ruși cu mare amabilitate. Pentru a facilita legătura dintre trupele de pe ambele părți ale Prutului, s-a dat ordinul de a se construi un pod de vase peste acest râu[20]. Desigur, comanda nu putea fi făcută atât de ușor. Abia în 1775 s-a construit un pod suspendat peste râul Prut. Până în 1775, trecerea Prutului s-a făcut pe podul umblător de la Mănăstirea Horecea, care avea acest privilegiu acordat de către foștii voievozi ai Moldovei, pentru că era săracă, din pricina locației sale nefavorabile, iar consemnarea taxelor de trecere însemna o atestare existenţei podului. Pe parcursul altor doi ani, după aceea, până în 1777, administrația din Cernăuţi pare să fi lăsat mănăstirea cu acele venituri, deoarece podul umblător de peste Prut nu a fost probabil cu funcţionare permanentă și nu putea corespunde unui trafic mai animat. În 1777, însă, podul nou construit a atins acel nivel de forță și de securitate care înlătura orice concurență. Prin urmare, mănăstirea a pierdut vechiul privilegiu, pe care voia să-l recâștige printr-o cerere către împărat, dar nu a primit niciodată un răspuns[21], pentru că podul a fost păstrat, şi de acum, încolo, un cost de trecere. Odată cu intrarea trupelor austriece în Cernăuţi și cu înființarea unei administrații de stat acolo, s-a stabilit strategia pentru dimensionarea, înfrumusețarea și ajungerea la importanța de astăzi a acestui oraș. Dacă, din punct de vedere al trecutului său, nu se poate compara cu alte orașe mai vechi, precum Suceava, Rădăuţi și Siret, datorită amplasării convenabile pe un mal al Prutului, pe un drum principal, care ducea, de la Iaşi, la Lemberg, precum şi datorită apropierii lui de granița poloneză, Cernăuţii au fost chemaţi să joace un rol în istorie. În secolul al XV-lea, în Cernăuţi exista deja un staroste[22].

1777: „Oraşul Cernăuţi este aşezat nu departe de Prut, care adeseori îl vatămă şi veşnic îl ameninţă. De aceea, se caută a se abate râul în altă parte, cu atât mai mult cu cât, pe lângă toate celelalte, aici se dă de apă la o foarte mică adâncime. Iosif al II-lea a fost primul care i-a dat o înfăţişare mai bună, prin ridicarea multor clădiri publice şi cazărmi, pe care le ocupă eroii de la Rohatyn (anume regimentele de garnizoană, care, în ultimul război cu turcii, au apărat, cu dârzenie, şanţurile de la Rohatyn, împotriva unui inamic mult superior). Populaţia Cernăuţilor atinge cifra de 6.000 de suflete, printre care se află germani, moldoveni, evrei, armeni şi ruteni. În afară de aceste naţiuni, în Bucovina mai sunt şi locuitori maghiari (în satele Istensegits şi Hadikfalva, a căror stare demonstrează, totuşi, că patria noastră nu a suferit mare lucru prin pierderea lor). De la Cernăuţi, duce o şosea la Suceava, pe care v-am descris-o mai înainte. A doua duce la actualul oraş districtual Tarnopol şi a treia, la Halici, cel odinioară atât de vestit. Pe aceasta din urmă am văzut-o, călătorind până la Sniatyn şi, apoi, la Văşcăuţi. Fiind duminică, am văzut o mulţime de oameni petrecând. Unii stăteau întinşi pe pământ şi jucau cărţi, alţii chefuiau şi ceilalţi dansau. Se formau rânduri lungi, care se apropiau şi se îndepărtau alternativ. După aceea, se strângeau într-un cerc, care se mişca la dreapta şi la stânga. S-a frânt, apoi, în perechi singuratice, dintre care totdeauna se învârtea una, celelalte stăteau liniştite. Între dansatori, ne-a plăcut un ulan, prin agilitatea şi bunăcuviinţa sa, şi, totuşi, se părea că nu-l remarcă nimeni. „Ce strică aceasta artei mele?”, a strigat el, când noi ne-am arătat regretul pentru aceasta. Aşa cugetă adevăraţii virtuoşi. Băştinaşul din regiunea aceasta este tot atât de rău îmbrăcat, pe cât de rău croit. Cel puţin, nu găseşti la el nici costumul ce-ţi ia ochii, nici făptura frumoasă a moldovenilor de la Cernăuţi. Astfel de deosebiri nu surprind, într-o ţară cu populaţie atât de amestecată. Aceasta şi starea în care se află vecinii (N.N.: iobagii) îngreunează foarte mult civilizarea Bucovinei”[23].

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1777: „Cu rescriptul împărătesc din 27 Iunie 1777, s-a ordonat depunerea jurământului de credinţă, care avea să aibă loc în acelaşi fel ca, patru ani mai înainte, în Galiţia şi Lodomeria; iar guvernorul ţării avea să fixeze ziua potrivită. Considerând lucrul pământului şi vremea de călătorie, destinase generalul Spleny ziua de 1 octombrie stil vechi sau 13 octombrie stil nou pentru omagiul Bucovinei. Dar acuma Spleny a schimbat puţin programa stabilită mai înainte. Se cerea ca atât preoţimea înaltă, cât şi toată nobilimea (adică boierii, mazilii şi răzeşii) să se prezinte în persoană sau să depună jurământul de credinţă prin plenipotenţiari. Ceilalţi locuitori, orăşenii şi sătenii, aveau să jure înaintea ofiţerilor, în prezenţa unui mazil, care depusese mai întâi singur jurământul. Numai liniştea de la mănăstiri n-a voit generalul s-o conturbe. Monahii şi călugăriţele aveau să iscălească formula jurământului şi egumenii mănăstirilor, însoţiţi de doi călugări, respectiv călu­găriţe, aveau să o prezinte prin un mandatar, în 10 octombrie, administraţiei ţării. Dar ca să poată participa la festivită­ţile omagiale şi oraşele, şi satele, s-a permis, să vină la Cernăuţi primarii, cu câte doi delegaţi aleşi din fiecare comună. Aceste propuneri s-au întărit, cu puţine schimbări, de comandantul general din Galiţia, în 6 August. Numai două luni avea Spleny la dispoziţie pentru a pune la cale toate pregătirile pentru serbarea rară. Mai ales însă îl preocupa manifestul ce trebuia adresat poporu­lui. Manifestul, cu data din 27 August, tipărit în limba românească, la Blaj, în Transilvania, spune că ţara, numită Bucovina, e cedată de Poarta Otomană Austriei semel pro semper (pentru totdeauna); că împărăţia Austria ia sub scutul ei pe toţi vasalii, locuitorii şi supuşii acestui dis­trict după fi depus, un. jurământ de credinţă. La îinea lunei Septembre au început să jure locuitorii satelor şi oraşelor. Spre scopul acesta s’au trimis 17 ofiţeri cu 17 mazili în toate părţile ţării cari au întâmpinat pretu-tindene o primire amicală. Numai în comuna Uideşti (dis­trictul Sucevii) au aflat opoziţie. Şi aici a venit poporul la biserică, dar preotul Andrei numai silit a întrat şi el în lăuntru. Pe când se citia manifestul plecă el capul şi când -veni la jurământ, scoase o carte şi zise „cu glas tare”, că el nu cunoaşte alt jurământ afară de acela din cartea sa care-1 depuse odată ca preot. La aceste cuvinte po­porul era cât pe ce să iasă din biserică. Numai cu ane-voe îi reţinu ofiţerul pe cei prezenţi şi îi lăsă să jure fără preot. Poporul depuse jurământul, dar cam silit. După festivitate, tras la răspundere, respunse preotul, că lui nu-i place cuvântul „podanic* (supus) din formula jurământului, şi că are teamă să nu fugă poporul. în ză­dar şi-a dat silinţă ofiţerul să-1 liniştească. Ziua următoare, la mazili se numărau: Constantin Arapul, Antiochi Căpitan, Filip Archip, Luca Archip, Simeon Boldescu, Vasile Bojescul, Iordachi Perjul, Gheorghe Perjul, Andrei Botuşe, Teodor Pitarul, Sandul Păunel, Mihalachi Cerniovschi, Grigori Drăghinici, Constantin Drăghinici, Dumitraş Drăghinici, Antiochi Teliman, Paraschiv Grecul, Ion Goian, Gheorghe Goian S., Gheorghe Goian L., Dumitraş Goian, Ioniţă Gore, Costachi Gore, Lupul Galer, Damian Holban, Alexandru  Ilschi, Vasile Ieremiţă, Gavril  Cracalia, Mihalachi Cracalia, Georgi Costriş, Teodor Calmuţchi, Vasile Calmuţchi, Mihalachi Cuparenco, Vasile Cuparenco, Ion Cuparenco, Constantin Lepădat, Georgi Lenţă, Teo­dor Mănescu, Vasile Marcu, Teodor Mitiescul, Sandul Morţun, Vasile Morţun, Petre Morţun, Nicolai Morţun, Constantin Morţun, Ioniţă Moţoc, Mihalachi Moţoc, Teo­dor Păunel, Manole Potlog, Constantin Pârvul, Vasile Paladi, Costachi Părjilă, Ioniţă Părjilă, Constantin Stroescul, Mihalachi Stroescul, Ilie Stârcea, Vasile Semaca, Mihalachi Şchean, Ion Zota, Vasile Samson, Ior­dachi Şelpan, Constantin Şelpan, Ştefan Giurgiovan, Ursachi Sorocean, Ion Sava, Dumitraş Şchean, Ion Tăutul S., Andrei Tăutul, Ion Tăutul L., Nicolai Tăutul, Dumitraş Tăutul, Iordachi Tomusei, Gheorghi Tomusei, Simeon Tăutul, Constantin Volcinschi, Vasile Vlad, Ion Vlad, Ilie Vlad, Ion Volcinschi S., Ion Volcinschi L., Gligoraş Vol­cinschi, Gheorghi Vergulici, Alexandru Vasilco, Antiochi Volcinschi, Ilie Goian, Gheorghe Moşan, Nicolai Grigorcea, Constantin Şahin, Teodor Holubei, Georgi Galer, Nicolai Vătav, Mihalachi Goian”[24]. Lista răzeşilor nobilitaţi de către poloni (sunt 142 la număr): Lupul Braha, Teodor Boşniag, Vasile Păuş, Grigoraş Brânzan, Ioniţă Brânzan, Nicolai Bahrin, Teodor Priscornic, Agapi Bahrin, Ion Barnoschi, Petru Bahrin, Ion Barbirciuc, Alexandru Barbirciuc, Costaş Bahatirţ, Vasile Buţura, Ursul Buţura, Ion Pârjul, Lupaşco Banuş, Ştefan Prodan, Ilieş Balan, Andronachi Braha, Vasile Cicalo, Ion Cernohus, Vasile Cernuşano, Niguce Ciohodar, Mihalachi Dumbravschi, Vasile Dubeţ, Ioniţă Făliş, Andrei Goraş, Grigoraş Goraş, Velişco Golasco, Maftei Gorug, Iordachi Golasco, Grigoraş Grigorcea, Petru Hotincean, Gavril Hoidragu, Ilieş Ianoş, Constantin Ianoş, Iacob Iucavschi, Gheorghi Scraba, Ştefan Cantimir, Ion Costriş, Andrei Coşan, Teodor Coşan, Vasile Coceala, Vasile Crişan, Gheorghi Crişan, Vasile Cârste, Danila Cozac, Vasile Costinciuc, Vasile Coman, Ştefan Lastiuca, Ştefan Lenţa, Alexandru Lupulencu, Ion Lupulencu, Ion Lincuţa, Ion Miroş, Sandul Mintici, Andrei Mintici, Teodor Mintici, Teodor Muntean, Iordachi Muntean, Constantin Muntean, Nicolai Muntean, Gavril Moscalu, Teodor Mihovan, Teodor Malai, Sandul Malai, Gheorghi Miroş, Ion Marincuc, Axenti Mintici, Teodor Nalivacu, Ion Niguce, Alexandru Nogolitni, Grigori Nuţul, Tanasi Orza, Grigoraş Onciul, Vasile Onciul, Sandul Patraş, Teodor Pitarul, Vasile Popescul, Miron Pana, Ion Popovici, Vasile Popovici, Andronachi Borşan, Vasile Rotopan, Ion Rosminte, Alexandru Roman, Ion Roschip, Gavril Râpta, Dumitraş Râpta, Teodor Râpta, Atanasi Şastalo, Ştefan Sevescul, Ostafi Sorocean, Ion Săul, Vasile Spun, Vasile Sandulachi, Con­stantin Tonuţa, Teodor Şliatiuc T., Gavril Ursulean, Ion Ungu­rean, Tanasi Ungurean, Mihaiu Vlaicu, Ion Verenca, Ion Veresca, Ioan Zopa, Grigoraş Zopa, Vasile Zopa, Dumitraş Zopa, Grigoraş Bahiran, Teodor Săul, Andrei Tonuţa, Teodor Ghienghe, Teodor Mihovan, Ion Bohatereţ, Simion Daşchevici, Iftimie Zota, Dumitraş Cazacu, Teodor Barnovschi, Ion Ioşolnic; Andrei Davimuc, Vasile Baţarina, Ion Fraţian, Ion Diaconiuc, Ilie Iancul, Gheorghi Smolinschi, Luca Brânzan, Ion Strileţchi, Nicolai Prodan, Constantin Pantasi, Dumitru Stamati, Dumitru Pantasi, Mihalachi Muntean, Ghe­orghi Ţântă / Iancu Cuparencu”[25]. „Dintre preoţimea şi nobilimea Moldovei aveau în Bucovina moşii: a). Gavril, mitropolitul Moldovei; apoi, mănăstirile Slatina, Barnovschi, Cetăţuia, Spiridon, Frumoasa şi Pobrata; în fine, călu­gărul Stamati Calistrat. b) Boierii: Ioniţă Murguleţ, Alexandru Neculce, Matei Hormuzachi, Niculai Ruset, Toma Zamandi, Iordachi Luţchi, Ioniţă Sturza, Constantin Paladi, Iordachi Pălănescul, Ioniţă Cantacuzino, Ienachi Doni, Iordachi Hatman, Iordachi Cantacuzino, Constan­tin Sturza, Catarina Macriţoaia, Ioniţă Cuza, Iordachi Paşcan, Ior­dachi Aslan, Vasile Iamandi, Iordachi Iamandi, Lupul Nacu, Teodorachi Balş, Ilinca Donicioaia, Georgi Beldiman, Iordachi Dari, Lupul Balş, Lupul Costacu, Ienachi Cantacuzino, Constan­tin Balş, Ioniţă Başotă, Andrei Donici, Ştefan Silion, Ioniţă Can­tacuzino, Maria Cananoaia, Iordachi Balş şi Teodor Silion. c) Mazilii: Niculai Potlog, Vasile Pancu, Ilie Holban, Ilie Cracalia, Iordachi Manoli, Grigoraş Cazimir, Constantin Sin Şorţ, Iordachi Gherghel, Vasile Ţure, Ioniţă Restavan, Nicolai Şeptalit, Constantin Cozmiţa, Ioniţă Costian, Gheorghi Corubei, Matia Pantiş şi Teodorachi Sorocean. Afară de bătrânul mitropolit Iacob, pe care l-a substituat egumenul de la Putna, Ioasaf, au participat la depunerea jurământului de fidelitate, personal, toţi demnitarii bisericeşti ai Bucovinei. Şi nobilii Bucovinei s-au prezentat în persoană, afară de boieriţele Maria Balşoaia şi Ruxandra Ştirbăţoaia. Nobilimea Moldovei s-a absentat de la omagiu, afară de doi boieri şi zece mazili, care au fost în persoană, şi un boier şi un mazil, care au trimis delegaţi. Afară de călugărul Stamati Calistrat, care era şi mare proprietar, s-au absentat şi demnitarii bisericeşti. În total, s-au prezentat la omagiul împărătesc: – Din Bucovina, dintre 10 preoţi: 9 în persoană, 1 prin delegat; – Din Moldova, dintre 8 preoţi: 1 prin delegat, 7 absenţi; – Din Bucovina, dintre 26 boieri: 23 în persoană, 3 prin delegaţi; – Din Moldova, dintre 36 boieri: 2 în persoană, 1 prin delegat, 33 absenţi; – Din Bucovina, dintre 92 mazili: 88 în persoană, 4 prin delegaţi; – Din Moldova, dintre 16 mazili: 10 în persoană, 1 prin delegat, 5 absenţi; – Din Bucovina, dintre 109 răzeşi: 109 în persoană; – Din Bucovina, dintre 142 răzeşi înnobilaţi de poloni: 142 în persoană. În total, dintre 439 nobili şi preoţi: 383 în persoană, 11 prin delegaţi, 45 absenţi”[26].

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[27]. Naturalistul Hacquet revine, curând, în Bucovina, dinspre Podolia, prin Şişcăuţi, şi poposeşte la Cernăuţi. „Această capitală a întregii Bucovine se află chiar la Prut, pe malul cel înalt, dinspre sud. Acest mic oraş, ce consta doar din şase sau şapte sute de case, este cu totul deschis şi a căpătat, de când e sub sceptrul împăratului Iosif, multe clădiri solide, de piatră, pe când, mai înainte, nu erau decât case de lemn. Pietrele pentru această construcţie au fost aduse de pe dealul Ţeţinei. În acest loc, este un cerc de administraţie pentru toată ţara, pe care o conducea, odinioară, un singur ispravnic, şi mai este o mică garnizoană şi sediul comandamentului unui general, precum şi al episcopului ortodox de Rădăuţi. Când am fost acolo, personalul de pază consta dintr-un batalion al unui regiment teritorial, format din oameni bătrâni, inapţi pentru un serviciu activ de campanie. Acest efectiv săvârşise minuni, cu o lună mai înainte, într-o localitate numită Rohatin. Măcar că nu era decât de patru sute de oameni, tot a opus, numai cu două tunuri, o rezistenţă atât de vitează unei hoarde de mai bine de patru mii de tătari, încât aceştia din urmă au pierdut, la atacul lor, cinci sute de oameni, ucişi pe loc, şi au fost respinşi… În Cernăuţi, unde m-am oprit o zi, ai prilejul să vezi tot felul de păsări de apă, aduse la piaţă”[28].

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

1786: Iosif II, la Cernăuţi: „În Bucovina, împăratul trebuia să urmeze planul inițial; venind din Borgo-Prund, trebuia să petreacă noaptea în Dorna, pe 24 iulie, dar a continuat călătoria spre Câmpulung, în acea zi. În noaptea următoare, el a petrecut la Suceava. De asemenea, el a rămas cu greu în Cernăuţi, timp de 24 de ore (26 iulie)[29]. Cu toate acestea, a izbutit, tot timpul, să privească atât de intens încât, după cum vom vedea mai târziu, el putea lua deciziile care aveau o importanță majoră pentru întreaga țară. În acest moment, trebuie să ne amintim despre un singur incident, pe care canonicul Kunz (pastorul din Cernăuţi, din 1822, până în 1864) l-a scris în cronica sa. Kunz scrie: „În timpul prezenței sale la Cernăuţi, în 1786, Majestatea Sa Împăratul Iosif al II-lea l-a rugat pe pastorul local, venerabilul domn Kekert, să-i spună mijloacele de menținere și de susținere a cultului catolic. Când s-a vorbit despre construirea unei biserici, Majestatea Sa l-a luat pe părintele Wenceslaus (cum era numit de obicei domnul Kekert) de braț și a mers cu el spre locul unde se află acum biserica. Mergând și coborând drumul și, astfel, vizitând localitatea, el a spus că va avea o splendidă biserică, în formă de cruce, care se va construi acolo, cu patru intrări, orientate spre toate părțile lumii și cu un altar care se va înălţa maiestuos în mijlocul bisericii, pentru ca Sfântul sfinților să poată fi văzut și oamenii să i se poată închina din toate părțile, când ușile vor fi deschise”[30]. „Lemberg, 20 noiembrie 1786: Împăratul va alipi Bucovina la Galiţia, prin unificarea administraţiei, justiţiei şi a tuturor celorlalte componente ale guvernării politice, întărind Curtea de Justiţie provincială cu două Consilii şi câteva Oficii subordonate; se vor înfiinţa câte un Tribunal de Justiţie provincial la Cernăuţi, Suceava şi Siret. / Contele Brigido, guvernatorul Galiţiei, a plecat la Cernăuţi, unde generalul Enzenberg (în text: Ekzenbourg) îi va încredinţa guvernământul Bucovinei. Se aude că, în călătoria sa, Contele Brigido a trecut prin Văşcăuţi (în text: Waskowits), unde a vizitat herghelia, în care se află 4.000 de cai pentru armata imperială. Aceşti cai sunt cumpăraţi din Moldova, iar din Crimeea, cai din împrejurimile Persiei şi Turciei; este pentru prima dată când se repartizează trupelor imperiale un număr atât de mare de cai, pentru a-i înlocui pe alţii cu aceştia, care au fost cumpăraţi în acest scop”[31].

1786: „La 1 noiembrie 1786, Bucovina a fost încorporată, ca district al Cernăuților, în Cercul Galiției. Subordonarea către o țară străină nu ar putea rămâne fără influență asupra investigației științifice. De fapt, a ocupat spațiul doar în măsura în care savanții și centraliștii au dorit să obțină o cunoaștere cât mai completă a întregii Galiții. Abia în anul 1849, când s-a redat libertatea Bucovinei, s-au creat condiții favorabile pentru investigația lor științifică”[32].

1791: „Singurele școli de învățământ public din Bucovina galiţiană sunt Școala normală, înființată la Cernăuţi, și școlile principale din Suceava, Sadagura și Siret; în sfârșit, Cernăuţi are şi o școală pentru evrei”[33]. În 1791, Cernăuţii deja însemnau un orăşel cochet, „capitala Bucovinei” fiind frumos clădită în stil nou”, după cum nota, în trecere prin Cernăuţi, Johann Christian von Struve[34].

1802: „De la luarea în stăpânire a Bucovinei, s-a construit un drum permanent de comunicaţie, între regiunea de aici, Transilvania şi Galiţia (N.N.: „Drumul Împărătesc” dintre Bistriţa şi Cernăuţi, prin Păltinoasa, Solca, Vicov), pe o întindere de 35 de mile, la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără nici o despăgubire. Odinioară, nu se putea călători, din Transilvania, în Bucovina, decât călare, şi aceasta numai cu mare greutate; erai lipsit de orice adăpost. Acum, care încărcate cu bunuri pot merge încoace şi încolo; se găsesc, peste tot, case de poştă bine organizate şi se obţin foarte uşor, de la şeful de poştă, cai, numiţi de „Vorspann” (N.N.: „de deplasare”), care costă, câte unul, 10 creiţari de fiecare milă. Numai în lunile de iarnă, zăpada cade în cantităţi mari şi, prin urmare, nu este recomandat să călătoreşti. Marele împărat Iosif a fost acela, care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundu Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului, ce merge din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile”[35].

1805: În 1805, când se întorcea dintr-o călătorie în Moldova, medicul militar scoţian Adam Neale îl întâlneşte, la Cernăuţi, luptând împotriva unei boli contagioase, care ataca „buzele, obrajii, cerul gurii şi omuşorul, prin ulceraţii profunde”, pe medicul Fleisch, trimis pentru cercetări, în Bucovina, de cancelaria vieneză. Boala se răspândea prin fumatul din aceeaşi pipă sau prin băutul din acelaşi pahar[36].

1808: Ierarhul armean Minas Băjăşkian avea să călătorească prin Bucovina în anul 1808, când şi notează: „Cernăuţi este capitala Bucovinei, aflată la o distanţă de nouă ceasuri de Hotin; în stânga, trece râul Prut, care, străbătând Moldova, o desparte de Basarabia. Nistrul se apropie, aici, de Prut atât de mult, încât regiunea ia forma unui istm. Deci, trecând pe podul cel mare al Prutului, am ajuns la frumosul oraş Cernăuţi, care înfloreşte, din zi în zi, datorită comerţului şi se extinde cu clădiri frumoase şi înalte. Sunt mulţi germani (austrieci) şi leşi, iar armenii (circa 30 de familii, toţi negustori) sunt aşezaţi acolo recent, fiind veniţi din Polonia. Deşi n-au biserica lor proprie, totuşi altarul din dreapta al bisericii romano-catolice este în mâna armenilor, fiind construit de cunoscutul negustor armean Simionovici, cu hramul lui Grigore Luminătorul. Cernăuţi a fost, pe vremuri, un vestit oraş al Moldovei, unde se întâlneau mulţi negustori din naţia noastră, care aveau două biserici; însă locurile armenilor au dispărut, în timpul focului care a pustiit oraşul, iar ei s-au împrăştiat”[37].

1811: „Am urmat malul stâng al râului, spre orașul Cernăuţi[38], unde caleştile noastre au fost trecute peste Prut, în două bărci legate împreună, cu ajutorul unor scânduri transversale, care formau un pod mobil și am intrat, curând. în ultimul oraș de frontieră din statele austriece. Cernăuţi, capitala Bucovinei (Buckowine), are o poziţie plăcută, pe o stâncă de pe malul nordic al Prutului. Este format din aproximativ șase sute de case, cu trei biserici și conține probabil o populație de trei mii de suflete. După obiceiul acestei țări, străzile sunt largi, curate și bine asfaltate, iar casele sunt construite din chirpici. De asemenea, are, și nu este mai puțin rar, un han (Pajura Neagră – n. n.), unde am luat masa”[39].

1823: „În septembrie 1823, împăratul a făcut el însuși o călătorie în Galiția și în Bucovina, scopul real sau cel puțin cel mai important fiind acela de a avea o întrevedere cu Ţarul Rusiei, care a vizitat, apoi, provinciile sudice ale imperiului său. Întâlnirea a avut loc între 6 şi 11 octombrie, la Cernăuţi. Împăratul austriac, care urma să facă onorurile, îl trimisese pe adjutant său, generalul locotenent de câmp baronul Kutschern, la Kamenietz-Podolsky, pentru a-l întâmpina pe împăratul Rusiei. În ziua sosirii augustului său prieten, Majestatea Sa, Împăratul Austriei, plecase să-l întâmpine în persoană la graniță. Cei doi suverani au intrat împreună în Cernăuţi, la 6:30 seara, pe 6 octombrie, în aceeași trăsură; au trecut pe sub un arc de triumf, care fusese ridicat la intrarea în oraș, și au mers, prin mijlocul unui dublu gard viu de trupe, în zgomotul bubuiturilor tunurilor și al aclamărilor locuitorilor, spre reşedinţa destinată Ţarului Alexandru. Discuţiile între cei doi suverani au durat doar cinci zile, timp în care şi-au făcut dese vizite și au luat masa împreună de mai multe ori. Au fost multe întâmplări, specifice unor astfel de prilejuri: au primit, separat, în audiențe private o deputăție, compusă din trei boieri moldoveni, pe care prințul Sturdza, Gospodarul Moldovei, a trimis-o, din ordinul Sublimei Porţi, pentru a-i complimenta pe cei doi împăraţi. Sturdza era şi el așteptat acolo, potrivit zvonurilor destul de răspândite, despre un plenipotențiar turc, care nu a venit. Auzind despre această circumstanţă neplăcută, Domnul de Metternich, care rămăsese la Lemberg, pretextând o indispoziţie, a plecat, destul de curând, spre Cernăuţi, pentru a-l întâlni acolo pe împăratul Rusiei,  declarând că „am vrut să facem această călătorie, din motive diplomatice foarte importante”. Ultimele răspunsuri ale Sublimei Porţi, expuse în scrisoarea contelui Nesselrode, trimisă Lordului Strangford, în 19 mai, cu privire la disputele care au existat între Poartă și Rusia, care nu păreau satisfăcătoare; se spune că cei doi împărați au dorit să se pună personal de acord asupra măsurilor care trebuie luate și le-au dat miniștrilor lor sarcina de a-i consulta. Drept urmare, împăratul Rusiei, părăsind pe augustul său aliat, în 11 octombrie, mai devreme decât se credea anterior, pentru a se întoarce în statele sale?,îl trimisese pe ministrul său, contele de Nesselrode, la Lemberg, pentru a avea discuţii cu prințul Metternich, în privinţa executării măsurilor convenite între cei doi suverani. Este adevărat că aceste convorbiri au fost transferate la Lemberg din alte motive, decât presupusa indispoziție a Domnului de Metternich? Asta nu putem clarifica. După aceste discuţii, la care a participat şi Domnul de Tahscheff şi au care durat câteva zile, se pare că a fost scrisă o notă energică, care trebuia trimisă Divanului, prin Lordul Strangford, invitând Poarta, în cel mai formal mod, să evacueze cele două Principate și să pună capăt imediat vexaţiunilor pe care agenții săi le-au provocat la adresa steagurilor puterilor creștine din Marea Neagră; o hărțuire care, de altfel, a provocat mari prejudicii comerțului la Odessa. Atunci s-a crezut că rușii vor face niște demonstrații militare serioase, între Prut și Dunăre, în sprijinul acestei note, pentru a aduce Divanul la sentimente mai bune şi pentru a pune capăt, în cele din urmă, disputelor pentru care se negocia degeaba de doi ani. Nota convenită a fost trimisă, iar rezultatul a fost, pentru Austria, despre care vorbim aici, o convenție, care a adus serioase înlesniri pentru comercianții austrieci, în ciuda rigorile legislației turcești, privind navigația prin strâmtoarea Dardanelelor și prin Marea Neagră. S-a convenit că aceştia nu vor mai fi supuşi unei singure vizite, considerată încă necesară pentru securitatea imperiului, în starea actuală a insurecției grecilor; dar că această vizită ar avea loc numai atunci când corăbiile au trecut de Dardanele, din Marea Neagră, fără a provoca nici o problemă de întârziere sau de cheltuieli de orice fel. Austria a obținut, din nou, reduceri considerabile ale taxelor vamale și de tranzit. Acestea au fost rezultatele cunoscute ale întâlnirilor de la Cernăuţi și Lemberg. Ele nu au servit pentru a face politica austriacă mai favorabilă grecilor”[40].

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

1843: „28 septembrie: Cernăuţi este un oraș plăcut, cu străzi largi, bine aerisite și curate. Casele au, în general, două sau trei etaje și există cazărmi și alte clădiri publice. Majoritatea denumirilor de magazine erau poloneze. Locul pieței este un pătrat larg, având o latură căptușită cu tarabe sau magazine mobile, și, la mijloc, o cruce mare, cu o statuie a Fecioarei, așezată la poalele acesteia, ținând în brațe trupul mort al Mântuitorului, cu capul împodobit cu douăsprezece stele, și doi îngeri în partea ei. O stradă largă duce, de la piață, pe o stradă cu pantă abruptă, din vârful căreia se vede râul Prut, care șerpuiește prin câmpia de jos, cu un târguşor, în partea opusă a malului, numit Sadagura, în care locuiesc mulți evrei. În această stradă este, din nou, o figură a Mântuitorului de pe Cruce, iar Fecioara, stând sub ea, cu o sabie care îi străpunge inima, cu referire la Luca II. 35. Poziţia orașului este frumoasă și curată, pe vârful unei înălțimi considerabile, privind spre râul vecin și înconjurat de câmpii fertile din toate părțile. Sunt aici 3.000 de evrei, cu opt sinagogi, dintre care doar trei sunt mari”[41].

1863: „Volumul VIII.Pagina 326. (Piese bisericeşti) „În lista pieselor turnate în bronz a lui D. Hollenbach, din Viena, în luna octombrie 1863 au fost expuse o serie de obiectee bisericești pentru catedrala grecească neunită din Cernăuți, care s-au bucurat de cele mai generale aprecieri pentru frumosul lor desen stilistic și pentru măiastra lor execuție. Desenele sunt făcute de arhitectul Hlavka, constructorul noii catedrale și a reședinței episcopale din Cernăuţi“. Nota apare în „Oesterr. Wochenschrift“, buletin săptămânal care conține şi un raport detaliat pe această temă”[42].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin. Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[43].

1875: „O aniversare. În octombrie 1875, la Cernăuţi se sărbătorește a 100-a aniversare a anexării lui Bucovinei de către Austria. În același timp, în acest oraș a fost inaugurată o universitate germană.  Această dublă sărbătoare a produs, în toată România și în special în Moldova, o emoție care a fost departe de a fi favorabilă amintirii anexării din 1775 și a perspectivei unei fundații a culturii străine în această parte a Europei de Est. Tocmai în același timp, a murit un boier moldovean al Bucovinei, pe nume Hormousaki, lăsând guvernului român o numeroasă colecție de documente istorice, pe care le-a adunat pe parcursul întregii sale vieţi. Printre aceste documente, se găsesc o serie de piese referitoare la un fapt rămas destul de obscur în istoria diplomatică, și anume dezmembrarea din 1775. Timpul nu va reuși să coincidă cu actualizarea seriei complete prin festivalul anexării, deoarece doar câteva părți din acesta au fost publicate într-un pamflet în limba franceză. Nu va fi posibilă formarea unei idei definitive a valorii pieselor donate de Hormousaki, până când întregul nu a fost reprodus şi cu textul original, cu dovezi care să-i stabilească autenticitatea. În așteptarea îndeplinirii acestor condiții indispensabile, ne rezervăm judecata. Ne vom limita, în mod discret, la o analiză a pamfletului, adăugând, pentru a-l înțelege, câteva explicații istorice și implorând îngăduința cititorului pentru rândurile care vor urma”[44].

Împăratul Franz Josek I – din Raimund Friedrich Kaindl

1875: „Deschiderea Universității din Cernăuți este un triumf al științei germane și al spiritului german. Este o datorie de onoare, pentru întregul corp de studenți, să participe. Este necesar să remarcăm că această nouă universitate, deși este inferioară surorilor sale, este binevenită în seria celor mai eminamente pepiniere ale civilizației; este vorba de a da, de la început, tinerei universități amprenta unei tendințe esențial patriotice; este, în sfârșit, o problemă de inițiere a acestei universități către farmecul dulce al existenței magnifice a studenților germani. Și, pentru toate acestea, sunteți voi, studenții Berlinului, trebuie să fiți nașii”. Dubla ceremonie, a zilei de naștere a anexionistului și a fundării universității, a avut loc la 4 octombrie 1875, cu un mare grad de animație, specific festivalurilor oficiale. Dimineața, orașul Cernăuți era împachetat și împodobit cu flori. Țăranii, fiind duminică, au îmbrăcat cele mai bune costumele naționale. După masă, sărbătorită în toate bisericile, în baza pomenitului act din 1775, primarul Ambros a prezentat o imagine neplăcută a ceea ce a fost Bucovina, în urmă cu o sută de ani: „O țară sălbatică, acoperită cu mlaștini și păduri virgine – fără industrie, fără școli, țăranul fiind atașat de pământ și ignorând utilizarea batistei de buzunar; în sfârșit, preoții, considerați regi (sic!); o realitate care poate să te cutremure; dar de când Austria a impus civilizarea (Cultur) țării, ce fertilitate, ce bogăție și, mai ales, ce lumină!”. Sub impresia acestei imagini în mișcare, am mers la prânz. La ora două, stând în clădirea Universității, unde ministrul Educației Publice a citit actul fundator și a ţinut un mic discurs, relativ modest. Universitățile austriece din Viena, Praga, Cracow, Lemberg, Gratz și Insbrűck, precum şi Universitatea Maghiară din Klausenburg (Cluj – n. n.) au trimis reprezentanți. Din străinătate, Gottingen și Strasbourg au avut delegați; alții trimiseseră telegrame. Nimeni nu venise de la Berlin. Invitații străini au ținut câteva discursuri; cel mai înălțător şi fără contradicții a fost cel al rectorului de la Strasbourg. El a vorbit, în numele Alsaciei și al științei germane, care este prima din lume și care este indispensabilă tuturor națiunilor: „Germania nu este geloasă; nu ascunde lumina sub boscheţi, ci, la fel ca soarele, revarsă torente de lumină peste țările întunecate”. Un alt profesor a spus: „Ce prejudecată ridicolă a fricii de germanizare! O teamă de lumină, știință, cultură”. După care, a rugat cu amabilitate, toate celelalte naționalități să accepte asigurările despre respectul profund cu care are onoarea de a fi etc. etc. În timp ce aceste lucruri grozave au stârnit primele ecouri ale clădirii universității, sătenii, inclusiv femeile, bătrânii și copiii mici, și-au slobozit frâiele veseliei în grădina publică, în detrimentul municipalității, ceea ce trebuie să fi fost mult mai distractiv. . Vite și oi întregi au fost prăjite. Ulcioarele cu bere circulau, pentru a uda carnea de la grătar și pâinea brună. Nici o urmă a acelui puternic motor de civilizație, pe care germanii îl numesc gabel și căruia francezii (mai ușori) i-au dat numele de furculiță; dar această zi frumoasă s-a încheiat cu o plimbare imaginară prin țară: moldovenii au dansat hora, rutenii, kolomyika, ungurii tcherdache și germanii, vals în trei timpi… În același timp, românii Moldovei și ai Țării Românești comemorează, la Iaşi și la București, o înmormântare, cea a domnitorului Moldovei Grigorie Ghika, decapitat de turci pentru că s-au opus raptului: răpirea Bucovinei”[45].

1882: „Volumul 8, Raport anual pentru 1881. Pagina XVIII. (Învățătură ecleziastico-arheologică) „Aranjamente de valoare au fost făcute între Arhiepiscopie şi Ordinariatele episcopale din Cernăuți, despre lecțiile art-istorice și bisericești-arheologice deja existente sau care urmează să fie introduse în seminariile și școlile teologice relevante ale diecezanilor“[46].

1882: „În anul 1882, s-a format în Cernăuţi o trupă de diletanţi români; prezidentul acestui comitet teatral român de diletanţi a fost părintele exarh al catedralei Ioan Procopovici, ca director de scenă funcţiona Vasile Morariu, iar capelmaistru era Tudor cav. de Flondor, pe atunci în etate de 19 ani. Se da, în fiecare a doua joi, o reprezentaţie teatrală, iar în joia premergătoare reprezentaţiei şi în cea următoare câte un concert. Repre­zentaţiile se dau în sala „Otel deMoldavie”, sală în care şi-au dat, până la 1877, toate trupele reprezentaţiile lor, regulat. La 21 Decembrie, s-a dat prima reprezentaţie, cu: Millo  director sau mania posturilor, de Alecsandri; Nu te juca cu focul, de I. Negruzzi. A doua reprezentaţie, cu: Piatra din casă, comedie cu cântece, într-un act, de V. Alecsandri, şi Cinel-Cinel, de Vasile Alecsandri. Acesta-i începutul teatrului diletant român în Bucovina şi primirea bună ce i s-a făcut dă raportorului Olinescu speranţa, că „prin acest tea­tru diletant se va inaugura timpul unui teatru naţional român pentru Bucovina”[47].

1883: „În Aprilie 1883, se dizolvă comitetul teatral diletant şi mobilierul şi garderoba trec în proprietatea „Armoniei”, care înfiinţează o secţie pentru reprezentări teatrale. Reprezentările teatrale aduc viaţă în Cernăuţi şi interes pentru literatura dramatică română, după cum constată rapor­torul. Am strâns, în tabela statistică ce urmează, toate datele privitoare la reprezentările teatrale ale „Armoniei”[48]: 01). 13 Mai 1883. Rămăşagul, comedie cu cântece, în un act, de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor, şi, în aceiaşi zi: 02).  Nunta ţărănească, operetă în un act, de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor. 03). 1883. Cucoana Nastasia Hodoronc, comedie în 3 acte, de G. Bengescu. 04). 1883. Arvinte şi Pepelea, comedie în 1 act de V. Alecsandri. 05). 1883. După teatru, comedie în 1 act de T. V. Ştefanelli. 06). 1883. Creditorii, comedie în 1 act de V. Alecsandri. 07. 1883. Cinel-cinel, vodevil în 1 act de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor. 08). 22 Oct. 1883. Un trandafir in livrée, comedie într-un act, localizată de T. V. Stefanelli. 09). Liţa Pescărită, operetă naţională de N. A. Bogdan, muzica de T. Flondor. 10). 1883. Un tutore, comedie în 3 acte de M. Poni. 11). 1883. Ordinul de a sforăi, comedie în 1 act de C. Dimitrescu. 12). 1883. Florin şi Florica, vodevil în 1 act de V. Alecsandri, mu­zica de T. Flondor”[49].

1884: Stagiunea teatrului românesc din Cernăuţi cuprinde spectacolele: „13). 10 Ianuar 1884. Contesta Margot, comedie într-un act, din fran­ţuzeşte de M. 14). 25 Ianuar 1884. Ciobanul, canţonetă de E. Carada. 15). 1884. Rusaliile, operetă în 2 acte de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor. 16). 25 Ianuar 1884. A sosit unchiul, comedie în 1 act de Koziebrodzki-Meşeder. 17). 25 Ianuar 1884. Pentru o pălărie, comedie în 1 act de St. Popescu. 18). 25 Ianuar 1884.  Fata Cojocarului, comedie în 1 act de D. Miclescu. 19). 25 Ianuar 1884. Baba Hîrca, operetă în 2 acte de Millo, mu­zica de A. Flechtenmacher. 20). 1884. Agachi Flutur, comedie în 3 acte de V. Alecsandri. 21). 1884.  Pamfilie Mestecăilă, comedie în 3 acte de St. Popescu. 22). 1884. Doi sfioşi, comedie în 1 act de Labouchère, trad. C. Bălănescu. 23). 1884. Băcalul Tulungea, comedie în 2 acte după o piesă franceză, de V. Morariu”[50].

1885: Pe scena teatrului românesc din Cernăuţi se joacă: „24). 4 Februar 1885. Găina cântă, comedie în 1 act de Bayard, Dumanoir Dennery, trad. Bălănescu. 25). Nunta Ţărănească, operetă în 1 act de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor. 26). 26 Mart 1885. Noaptea sf. George, operetă în 3 acte de T. Alexi, muzica de T. Flondor. 27). 4 Mai 1885. Baba Hîrca, operetă în 2 acte de M. Millo, muzica de A. Flechtenmacher. 28). 27 Mai 1885. Doi sfioşi, comedie în 1 act de Labouchére, trad. C. Bălănescu. 29). 27 Mai 1885. Casa vechie, comedie în 1 act, trad. din franţuzeşte de dr. M. P. 30). 15 Oct. 1885. Romantic, comedie în 1 act de St. Popescu. S-a dat şi un concert. 31). 20 Dec. 1885. Socrul unui ginere, comedie originală în 1 act, de Myller. S-a dat şi un concert”[51].

1886: „Raport anual. Pagina 31 (Societatea Arheologică Română). „Înființarea unei societăți românești arheologice la Cernăuți a fost adusă la cunoștința administraţiei centrale”[52].

1886: În 1886, teatrul cernăuţean a avut doar trei premiere: „32). 5 Faur 1886. Cartea III, capitolul I, comedie în 1 act de E Pierron şi A. Lafferiére, trad. Manoliu. 33). 5 Faur 1886. Doi sfioşi, comedie în 1 act de Labouchére-Bălănescu. 34). 20 Sept. 1886. Sulimunul, comedie în 1 act de F. A. Sauer, trad. de E. Sevescu. S-a dat şi un concert”[53].

1887: Actorii cernăuţeni au pus în scenă: „35). 15 Ianuar 1887. Furiile tinereţii, comedie în 1 act de D. Malla. 36). 16 Faur 1887. Bacalul Tulungea, comedie în 2 acte, după o piesă franceză, de V. Morariu. 37). 17 Mart 1887. Doi morţi vii, comedie în 2 acte de V. Alecsandri. 38). 3 Aprilie 1887, aceeaşi piesă”[54].

1888: O singură montere teatrală cernăuţeană: „39). 5 Mart 1888. Cărăbuşul, vodevil în 2 acte de C. Stamati. 40). 16 Mart 1888, aceeaşi piesă”[55].

1888: „Cernăuţi, 12 februarie 1888. Încă din toamnă, s-a constituit, între nobilii români din Bucovina, un comitet, care să facă un dar de amintire principelui de coroană, Alteţei Sale imperiale, arhiducele Rudolf, pentru vizitarea Bucovinei, în luna iulie 1887. Principele de coroană era, în timpul petrecerii sale în Bucovina, mai ales încântat de costumele naţionale române, ce le văzu expuse în Cernăuţi, la Şcoala de meserie. Comitetul nu putu să afle un dar mai potrivit, din partea ţării, decum oferindu-i un mobilier întreg al unui salon, îmbrăcat şi decorat cu costumele naţionale. Scaunele şi fotoliile sunt îmbrăcate cu brâie ţărăneşti tricolore şi culorile uzitate la poporul român bucovinean, iar perinele fotoliilor şi divanurilor, cu un desen luat de pe cămeşile ţărancelor. Mai multe covoare s-au făcut după desenele cele mai frumoase, cunoscute în ţară, şi cu greu s-ar afla, în toată ţara, covoare mai frumoase. La alegerea culorilor s-au omis anume culorile, intro­duse modern, aniline, ci s-a ţinut strâns de culorile întrebuinţate de ţărani, din vechime. Lucrarea acestor mobile s-a încredinţat doamnei de Grigorcea. Mobilele vor fi, în curând, transportate la Viena, spre a fi pre­date arhiducelui. Prezidentul comitetului e dl Alesandru baron de Vasilco”[56].

1888: „În general, impresiunea ce face acest oraş Cernăuţi unui vizitator din România nu e prea curioasă. E un fel de Botoşani ori Craiova, cu deosebire că are trei-patru clădiri mai impozante prin stilul or mărimea lor. Centrul oraşului e forte europenesc, laturile însă sunt tot de măsura şi eleganţa mahalalelor Calicimii din Iaşi ori a Broscăriei din Folticeni. Ca şi în mai toate oraşele României, firmele ce-ţi sar întâi în ochi sunt cele jidoveşti, apoi, ca de leac, două-trei nemţeşti, două-trei leşeşti, una ori două româneşti… Mai pe fiecare uliţă sau la fiece capăt de drum, icoane şi sfinţi răstigniţi în mare număr… dar împrejurul fiecărui sfânt sau icoană, câte 5-6 per­ciunaţi, ce se scarpină de lemnul crucii sau îşi aşează coşarca cu beighele ori usturoi „cuşer” pe piedestalul „trif” al icoanei Maicii-Domnului. Din uniformele noi, ce le zării în drumul meu, una singură mă impresionă mai mult: aceea anume care consista numai… dintr-o şepcuţă, în formă de chitie de noapte, roşii unele, albastre alte, şi cu câte un mic cozoroc rotund… Şi cei ce le purtau erau toţi tineri flăcăi… Întrebai şi mi se răspunse că flăcăii ce purtau asemenea acoperişuri erau toţi studenţi universitari şi că aceasta e uniforma lor… La noi, în necivilizata Românie, asemenea uni­formă se portă, câte-odată, într-adevăr, dar numai de studenţii… din clasele I-a sau a II-a primară, şi atunci numai când ei, preparându-şi viitorul lor cu­raj războinic, organizează batalioane potrivnice şi ies pe locuri deşerte, să facă asalturi vitejeşti… cu turci sau muscali închipuiţi… Dar este ceva acolo, în Cernăuţi, care poate impresiona pe un străin, fie chiar din apusul Euro­pei, mai mult decât şepcuţele în chestiune. E vorba de admirabilul Palat mitropolitan, aşa numit „Rezidenţa”. Într-adevăr, înaintea acestei clădiri, vrând-nevrând, trebuie să rămâi, un bun sfert de oră, cu gura căscată, ca să admiri măiestria arhitectonică, cu care e zidit acest monument creştinesc şi românesc!… (conceput de un arhitect ceh![57]). Stilul mauresc-spaniol, în care e de­senat acest măreţ edificiu, ce cuprinde în sine, pe lângă casele mitropolitane, seminarul, o capelă impozantă, atelierele tipografiei arhidiecezane şi toate cancelariile relative ale cultului ortodox, îţi im­pune cel mai mare respect, unit, pentru unii ca mine mai ales, cu bucuria sufletească de a vedea cum, acolo unde mă aşteptam mai puţin la aşa-ceva, văd dimpotrivă ceva mai mult decât în propria-mi ţară. Cele două biserici româneşti ce le-am vizitat, cate­drala şi cea de lângă Hotel Moldavie (i-am uitat pa­tronul), sunt încă nişte locaşuri sfinte prea demne de cultul nostru şi de meritoşii lor fondatori şi susţinători. Autorităţile austriece, mai toate instalate în clădiri măreţe, îţi dau respectul cuvenit unor astfel de instituţii; şi puzderia de funcţionari din ele încă îţi insuflă un asemenea respect, numai – cer de la Domnul sfânt să nu am afacere niciodată prin aşa locuri – formele lungi şi nenumărate, uşile multe şi nedumerite, ce trebuie să înduri sau să deschizi, te fac să verşi trei rânduri de sudori, până să zici c-ai ajuns acolo… unde, la autorităţile noastre din România, nici n-apuci bine să-ţi descoperi tigva şi ai şi sfârşit afacerea. Întrebând pe un mic funcţionar (leah de origine), care mi se arătase foarte obligator, de ce atâtea hârtii şi para-hârtii, rezoluţii şi para-rezoluţii?, acesta îmi răspunse: „Aşa iest la noi, nemţili, vrem forma mult; la nevostr rumun faci tot, fara nici un form”. Mă păcălise leahul, dar şi eu, cuminte, am tăcut şi înghiţit. Cât despre orăşenii cernăuţeni, n-aş putea să vă spun de ce naţie, de ce credinţă, de ce culoare sunt; căci ei sunt de toate şi de niciuna. Vrei nemţi?, găseşti nemţi; vrei unguri?, găseşti unguri; vrei ro­mâni?, leşi?, ruteni?, jidani?… şi mai ales jidani?, găseşti de tot soiul şi nici de un soi, în ma­joritate. Jidanii s-ar părea totuşi că prevalează asupra tuturora; un cetăţean austriac m-a asigurat că nu e aşa; pe răspunderea lui! Destul e să spun că lupta de elemente etero­gene e mare acolo, atât în politică, cât şi în comerţ, industrie, litere (?), totul. Balanţa cumpăneşte când într-o parte, când în alta; şi nemţii, care de drept ar trebui să fie cei dominanţi, sunt totdeauna mai puţin colţoşi decât celelalte elemente ce au inundat, în ultimele timpuri, în Bucovina. Despre români voi spune atât, că ei se despart în două clase… compuse una, deie-mi voie s-o nu­mesc din… cei cărora le e ruşine să mai ateste origi­nea lor, alta din omeni ce, din contra, se fălesc cu neamul lor, cu opinca din care se trag, şi aceştia chiar sunt şi mai stimaţi de străini, căci sunt cel puţin recunoscuţi ca sinceri. Am avut ocaziunea, în scurta mea şedere acolo, să constat, în multe persoane, frumoase simţăminte de îmbrăţişare fraternă şi de propagarea luminii pe ca­lea ştiinţelor şi a frumoaselor arte; unul din cei mai viguroşi promotori ai luminii şi primul, negreşit, e I. P. S. Sa mitropolitul Silvestru[58], care, cu toată vârsta-i înaintată, e neobosit la postul său şi neîntrecut în misiunea sa sfântă; nu mai puţin interesaţi în pro­gresul şi dezvoltarea culturii am văzut pe domnii Eudoxiu Hurmuzachi[59], Vasile Morariu[60], Eugeniu Meşederiu[61], părintele Procopovici şi o întreagă pleiadă de tineri cu senti­mente din cele mai frumoase”[62].

1889: „Volumul 15, paginile 32 și 33 (Descoperiri în Bucovina). Conservatorul C. A. Romstorfer. „Un topor de piatră a fost găsit, în anul precedent, pe malul drept al Prutului, aproape la suprafață, între podul de fier și oțel și podul vechi din Cernăuți, de către lucrători, cu prilejul săpăturilor. Muchia este tăiată și șlefuită dintr-un flint foarte dur, de culoare închisă și gri deschis, până la partea de tranziție spre tăiş, are lungimea cea mai mare de 93 mm, o lățime superioară de 34, în treimea inferioară, şi o lățime mai mare, de 47 mm, pe muchia de tăiere, lată de 45 mm, care este convexă, pe 3 mm, şi în final are o grosime maximă, în miezul ei, de 23 mm, pe suprafețele laterale de 17 mm. Toporul este foarte ascuțit, iar proprietarul lui este domnul inginer urban Ludwig West din Cernăuți. Un ciocan străpuns, alcătuit din diabizi (grup de pietre verzi, verde-intens), lustruit destul de lin pe suprafața sa și mai ales în interiorul perforației sale conice; incisivul este neted, parțial zimțat; suprafața ciocanului, în formă ovală, este aspră. Abraziunile de la marginea dintre săpătură și suprafață se datorează țăranilor care au găsit toporul, în primăvara anului 1885, în Iordăneşti, pe malul Siretului, după o revărsare a acestuia. Cele mai mari dimensiuni sunt: ​​lungimea 80, lățimea 42 și grosimea 35 mm; gaura are, pe de o parte, 18, pe de altă parte, 22 mm diametru. Marginea ușor convexă este lungă de 28 mm, suprafața ciocanului măsoară 20 mm lățime, iar grosimea pălăriei măsoară 24 mm; proprietar este domnul Kolakowski, redactor al Gazeta Polska din Cernăuți”[63].

1889: Teatrul românesc din Cernăuţi are o adevărată stagiune: „41). 2 Ian. 1889. Ginerele lui Hagi Petcu, de V. Alecsandri. 42). 6 Mai 1889[64]. Crai nou, operetă naţională în 3 acte de V. Alecsandri, muzica de C. Porumbescu. Doi surzi, comedie de Labiche, trad. din franţuzeşte. 43). 10 Mai 1889, aceleaşi piese. 44). 10 Faur 1899.  Un om buclucaş, prelucrare  din franceză de Maria Baiulescu. 45). 10 Faur 1899. Omorul din strada Cărbunarilor, farsă. 46). 2 Mart 1889. Candidatul Linte, operetă comică de C. Porumbescu. 47). 8 Mai 1889. Crai nou, operetă naţională de V.  Alecsandri, muzica de C. Porumbescu. 48). 12 Mai 1889, aceeaşi piesă. 49). 2 Septembrie 1889. Candidatul Linte[65], operetă comică de C. Po­rumbescu”[66].

1892: „Raport anual, pagina 117 (Biserica gr-catolică din Cernăuți) „Profesorul conservator Romstorfer a raportat despre demolarea bisericii greco-catolice din Cernăuți și despre semnificația arheologică a existenţei sale şi despre raportul consilierului ministerial Lind împotriva demolării. Din mobilierul bisericii, cu excepția altarului și a iconostasului, nimic nu este semnificativ. Acestea ar putea fi folosite, din nou, în biserica nouă. Dintre veșminte sunt două, din secolul precedent, care au o valoare artistică mai mare. Pentru păstrarea acestora, precum și pentru păstrarea altor obiecte mai vechi, care, de exemplu, ar trebui să capete importanță, cu ocazia reconstrucției, ar trebui să se prevadă în scris“[67].

1892: „La 21 februarie 1892, la Cernăuți, s-a constituit o asociație muzeală de stat. Sarcina sa este „înălțarea și câștigarea geografiei în relația arheologică, istorică generală, istorică de artă, etnografică și istorie naturală”. Pentru a atinge acest scop, Muzeul Ţării Bucovinei (Bukowiner Landesmuseum), care a fost deschis la 14 mai a acestui an, este destinat, în primul rând, să aibă continuitate. Dar, de asemenea, a părut urgent ideea curatorului muzeului ca asociația să stabilească relații și mai directe cu populația. Din acest motiv, în ședința din 26 martie dl J. a decis să publice un anuar, în scopul răspândirii un eseuri ale cercetătorilor trecutului, precum și cele generale, care ţin de arta și istoria naturală a Bucovinei, cercetări care ar trebui să conțină. Acesta va fi primul număr al publicului. Poate găsi o primire prietenoasă și să ofere asociației un nou interes de susținere. / Cernăuți, iunie 1893“[68].

Cernăuţi, 1894

1901, Weigand: „Miercuri și joi, 28 și 29 august, am petrecut în Cernăuţi, capitala ţării, care, în ciuda caracterului său german, face ca elementul slav să fie foarte evident, şi nu cel românesc, iar acest lucru se datorează metropolei religioase impunătoare, care este aproape în întregime gestionată de români și are o avere forestieră, fiind bine reprezentată de un cazinou frumos, de numeroși oficiali și profesori și de tineretul studenţesc la Universitate. Cel mai interesant lucru din Cernăuţi, pentru mine a fost piața centrală, care este înconjurată de clădiri vechi și de clădiri moderne și decorată cu o fântână. Aglomerația populației urbane, întunecat îmbrăcată, faţă de hainele colorate şi ușoare ale țărăncilor românce și slave, pe care nu le poți distinge întotdeauna prin costumele lor, cel mult prin faptul că roșul domină în rândul femeilor slave, și aceste tipologii de evrei negustori, toate luminate de soarele strălucitor, conferă un farmec al pieţei unic. Nu m-am săturat niciodată să privesc și să ascult”[69].

1901-1907: Teatrul de diletanţi din Cernăuţi pune în scenă: 50). 4 Mai 1901. Moş Ciocârlan, operă de C. Berariu şi T. Bocancea, muzica de F. Flondor. 51). 6 Mai 1901, repriza aceleaşi piese. 52). 12 Mai 1902. Moş Ciocârlan, operă de Tem. Bocancea şi C. Berariu, muzica de T. Flondor. 53). 15 Mai 1902, aceeaşi piesă. 54). 16 Mai 1902, aceeaşi piesă. 55). 1 Mai 1903. Crai nou, operetă naţională de V. Alecsandri, muzica de C. Porumbescu. 56). 2 Mai 1903. Norocul, feerie în 7 tablouri de Gr. Pantazi şi C. Berariu. 57). 3 Mai 1903, repriza Norocul. 58). 4 Mai 1903, aceeaşi piesă. 59). 10 Mai 1903. Crai nou, operetă naţională de V. Alecsandri, mu­zica de Porumbescu. 60). 18 Mai 1905. Trei doctori, comedie în 1 act de Vlaicu. 61). 18 Mai 1905. Conul Leonida faţă cu reacţiunea, farsă în 1 act, de I. L. Caragiale. 62). 18 Mai 1905., Leac pentru soacre, comedie în 1 act de Trocaru. 63). 18 April 1907. Ovidiu, actul V, dramă în 5 acte de V. Alecsandri. 61). 18 April 1907. Năpasta, dramă în 2 acte de I. L. Caragiale. 65). 22 April 1907, repetarea aceloraşi piese” [70].

1906: „Moş Ciocârlan, în Bucureşti. Înainte de şase ani, când a fost reprezentat, pentru prima dată, „Moş Ciocârlan” al dlui Tudor Flondor pe scena din Cernăuţi, s-au grăbit toate jurnalele locale să aprecieze, într-un mod plin de elogii, compoziţia aceasta naţională şi toţi care au avut fericirea să participe la reprezentările date au plecat încântaţi şi plini de entuziasm. În luna August a anului trecut, au avut şi fraţi noştri transilvăneni ocaziunea să-l vadă pe „Moş Ciocârlan”, pe scena din Sibiu. Cu cât de mare însufleţire a fost primit „Moş Ciocârlan” de fraţii noştri o ştiu aceia care au citit, la timpul său, rapoartele de peste hotare. În Bucureşti a domnit, cu ocaziunea reprezentărilor date înainte de două săptămâni, în teatrul naţional, aceeaşi însufleţire. Din jurnalele bucureştene aflăm că s-au dat cinci reprezentări. La prima reprezentare a participat şi regina Elisabeta, aplaudând încântată. Reprezentările din Bucureşti s-au dat de cătră corul din Sibiu, cu concursul dlui Gregor Pantazi”[71].

Cernăuţi, Piaţa “Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cernăuţi (Czernowitz), oraş, reşedinţa ducatului  Bucovi­na, aşezată pe coama colinară din dreapta râului Prut, de care raza oraşului nu se desparte decât printr-un pod mare de pia­tră şi altul de fier, aşezate unul lângă altul, tot atât de măestru ca construcţie, şi care serveşte căii ferate. Oraşul Cernăuţi, formând, ca municipalitate, un district aparte, cu titlul de magistrat şi cu o organizaţie de prefec­tură (căpitănat) specială, este situat între 48 grade 17 minute latitudine de Nord şi 40 grade 36 minute longitudine de Est (după merid. de la Fèrro) şi se măr­gineşte, la Est, cu hotarul comu­nei rurale Ostriţa, la Vest cu înălţi­mile Spasca, la Nord cu râul Prut şi la Sud cu comunele rurale Ceahor, Corovia, Ciucur Mare şi Mihalcea. Punctul cel mai ridicat din centru ajunge înălţimea de 255 m, iar punctul de culminaţiune, în împrejurime, îl formează vârful muntelui Cecina (cuvântul se pronunţă, de fapt, Ţeţina sau Ţăţâna), ce constituie, în acelaşi timp, şi despărţitoarea între apele Prutului şi ale Siretului. O tradiţie veche pre­tinde că Cernăuţul s-ar fi aflat, înainte, pe malul stâng al Prutului şi abia sub domnia lui Vasile Lupu târgul s-ar fi mutat, în urma unor mari revărsări de apă, pe partea dreaptă, întregindu-se prin teritorii luate din hotarele satului învecinat, Mihalcea. Oraşul Cernăuţi prezintă, îm­preună cu mahalalele sale, Horecea, Caliceanca, Clocucica, Mănăsteriştea şi Roşa, o su­prafaţă de 51,65 kmp, cu 5.060 de case, şi are, după ultimul recensămînt, 59.171 locuitori. Aceştia se împart, după naţionalităţi, în 9.624 români, peste 10.000 ruteni, 7.500 poloni, numeroşi slovaci şi boemi; restul locuitori­lor vorbesc limba germană. După confesiune, aceşti locui­tori se împart în 22.000 de catolici, 15.500 greco-orientali, 17.350 izraeliţă, iar restul greco-catolici şi protestanţi. În momentul de faţă, întreaga populaţiune a oraşului, împreună cu garnizoana, trece deja peste 60.000 de locuitori. Căile de comunicaţie, prin care oraşul Cernăuţi este legat, pe de o parte, cu celelalte loca­lităţi provinciale, pe de altă parte, cu Rusia şi România, sunt: Linia ferată principală, ce duce în două direcţiuni, la Lemberg şi la Iaşi, şi linia ferată locală, Cernăuţi – Noua-Suliţă.  Oraşul are două gări, şi anume: una principală, pentru mărfuri şi per­soane, în partea veche a oraşului, dinspre râul Prutului, şi o altă gară secundară, la Volksgarten (Grădina publică). Apoi se înoadă, la Cernăuţi, în chip radial, diferite drumuri principale, din­tre care două servesc pentru comunicaţiunea cu Galiţia, iar câte unul, pentru contactul cu Rusia şi cu România. Ca centru administrativ, Cernăuţul e sediul autorităţilor superioare ale ţării. Aci rezidează guvernorul (preşedintele ţării), în palatul aşa-numit pre­zidenţial; aci e tribunalul ţării, cu camera de notariat şi ju­decătoria specială a oraşului Cernăuţi; apoi, direcţiunea de finanţe, cu procuratura sa, cu casieria centrală şi cu in­spectoratul financiar; direc­ţiunea fondului religionar gr. or., direcţiunea poştelor, telegrafelor şi telefoanelor, secţia de exploatare a căilor ferate din Bucovina şi autoritatea militară superioară, care cuprinde în sine comandamentul unei brigade de infanterie, unei brigade de miliţie, depozitele de recrutare pentru acestea, un regiment de infanterie, unul de hu­sari, unul de miliţii şi coman­damentul jandarmeriei duca­tului. Cernăuţul este şi centrul unui ocol judecătoresc, formând, cu ocolul Sadagurei, districtul Cernăuţi. La Cernăuţi e reşedinţa arhiepiscopului şi Mitropolitului greco-oriental şi a consistoriului său, precum şi sediul unul decanat romano-catolic, cu parohia sa, sediul unul decaant greco-catolic, în fine, sediul unei parohii armene ca­tolice, a uneia evangelice de confesiune augsburgică şi a câte unei comunităţi izraelite vechi şi noi. Din instituţiuni şcolare, Cer­năuţul posedă o Universitate, care are o facultate filosofică, cu secţiuni de litere şi ştiinţe, o facultate de drept şi una teologică, cu internat pentru trebuinţa excluzivă a clerului gr. or. din ţară. Are apoi un liceu şi un gimna­ziu, care, în anii din urmă, a fost înzestrat cu clase paralele române şi rutene, o şcoală reală întreţinută cu cheltuiala fondu­lui religionar gr. or., o şcoală de meserii, o şcoală de învăţători şi una de învăţătoare, o şcoală agronomică, un conservator de muzica şi mai multe scoale poporale de diferite grade, pen­tru băieţi şi fete. La Cernăuţi rezidează un consul al României şi un con­sul imperial rus, precum şi nu­meroşi reprezentanţi de case de afaceri străine. Populaţiunea se ocupă cu industria şi comerţul, având contact viu cu România şi Ru­sia. Locuitorii mahalalelor se ocupă însă şi cu agricultura, grădinăria şi cei din mahalaua Ruşi mai practică şi meseria de zidari, ducându-se la câştig peste hotar. Camera de comerţ a Bucovinei şi numeroasele insti­tute de credit au făcut ca Cernăuţul să se dezvolte foarte mult, mai ales de la aşa-numitul război vamal cu România, făcând ca tot profitul ce-l avea, înainte, Moldova de sus, din exportul cu vite şi materii brute, să fie localizat în Bucovina, profit de care au parte aproape exclusiv numai comercianţii şi speculatorii evrei. Între societăţile existente la Cernăuţi, ocupă un loc de samă societatea pentru cultura şi literatura română, ce-şi are pa­latul său naţional, în care sunt unite toate instituţiunile izvorâte din donaţiuni şi colecte ocazionale. Notăm internatul de băieţi şi cel de fete de na­ţionalitate română, care prosperează foarte mult. Clădirea cea mai monumentală din Cernăuţi este măreţul palat al reşedinţei metropo­litane gr. or., ce se ridică pe colina Dominic şi cuprinde, pe lângă locuinţa mitropolitului, 2 capele somptuoase, consistoriul gr. or., birourile consistoriului şi facultatea teologică, cu in­ternatul ei. Afară de aceste două capele, oraşul mai are catedrala gr. or., cu hramul „Pogorârii Sfântului Duh”, aşezată la centrul municipiu­lui, apoi biserica „Sfânta Paraschiva”, biserica „Sfântul Niculae” şi alte două capele, din care una, la penitenciarul cel mane, iar alta, la cimitirul ortodox, unde se găseşte şi măreaţa criptă pentru pristăvirea mitropoliţilor Bucovinei. Confesiunile ce­lelalte îşi au, la Cernăuţi, de ase­menea templele lor, între care este mai remarcabilă biserica mare a Iezuiţilor şi cea armeano-catolică. Ca clădiri mai însemnate şi în acelaşi timp stabilimente industriale, figurează uzina con­ductelor de apă şi cea electrică, câteva mori de abur, o fabrică mare de scânduri, o fabrică de teracotă, una de clopote, una de uleiuri vegetale ş. a. La depărtare de 7 km, se găseşte dealul Cecina (559 m), pe vârful căruia se văd încă şi astăzi ruinele unui castel, construit pe la 1349, de către regele Poloniei, Cazimir cel Mare. Se pare însă că, chiar îna­inte de această epocă, a existat, pe aceiaşi culme, un castel, încă de pe vremea domniei Geţilor în aceste părţi. Un paloş, găsit mai jos de ruinele de astăzi, confirmă în câtva supoziţia aceasta. Începuturile localităţii Cer­năuţi sunt a se căuta în numele Ciorne (Negru) sau poate în numele personal Cernea, care va fi aparţinut fundatorului primului sălaş de prin aceste locuri, explicabil de altmintrelea foarte bine prin vadul Prutului, foarte frecventat,ce se află aici, în timpul războaielor cu polonii. Despre acest vad se vorbeşte deja în anul 1497 şi este mai mult ca sigur că pe aci ducea drumul principal, din oraşele învecinate polone, către centrele moldove­neşti de pe atunci, Siret şi Suceava. De altfel, avem şi urme de colonii mai vechi, ce au existat în aceste locuri, precum se vede din colanele de argint şi brăţarele de aur, în formă de spirală, care au fost găsite la 1845, cu ocazia săpăturilor făcute pe dealul episcopiei, nu departe de reşe­dinţa mitropolitană. Într-un hrizov a lui Alexadru cel Bun, din anul 1407, găsim Cernăuţul amintit ca punct vamal între Moldova şi Polonia. Câţiva ani mai pe urmă (1411 – eroare: 1392, în realitate) amanetează însă, cum ştim din istorie, regele polon Vladislav întreaga Pocuţie, cu oraşele Kolomeea şi Sniatin, do­mnului Moldovei, pentru suma de 1.000 ruble, lucru care a avut ca urmare ridicarea Cernăuţului, ca centru de ţinut întreg. Odată cu epoca de prosperare a Cernăuţului încep însă şi suferinţele sale, mai ales în timpul războaielor între mol­doveni şi poloni. La 1509, 1531 şi 1537, Cernăuţul cade pradă devastării, la 1740 e jefuit de cazaci, iar la 1709 a avut cumplit a suferi din partea suedezilor lui Carol XII, ce iernase acolo. Organizaţia municipală a oraşului Cernăuţi a fost, în vremuri, croită după calapodul german, întocmai ca şi celelalte orăşele, Siret şi Suceava, ceea ce dovedeşte o invazie de colonişti germani, probabil dintre cei veniţi mai înainte în Transil­vania. Dintr-un document de la anul 1599, în care se vorbeşte despre starea Cernăuţului, ve­dem că, pe lângă starostele ţinutului Cernăuţi, oraşul mai avea şoltuzul său, cu 12 pârgari, şi poseda pecete muncipală. Starostele Stroescu zideşte, la 1748, biserica „Sfântul Nicolae”, care există şi acuma. Mahalalele Cernăuţului, Horecea, Calicianca, Mănăsteriştea, Roşa şi Clocucica au început a se dez­volta ca fracţiuni comunale autonome, cu parohii separate, abia după ocuparea Bucovinei de către Austria. Faţă cu datele de statistică cele mai recente, comuna orăşenească a Cernăuţului posedă, ca avere proprie, 818 hectare pământ arabil, 38 hectare fânaţuri, 232,47 hectare grădini, 71 hectare vii, 108 hectare imaşuri,1 hectare şi jumătate pădure, şi 4 hectare şi 23 ari bălţi cu heleşteie. Animalele domestice în oraş erau: 658 cai, 653 vite cornute, 24 oi, 1.088 porci. Localitatea posedă şi 140 stupi de albine”[72].

1910: „Trei ofiţeri ruşi, arestaţi în Cernăuţi, ca spioni. Dragostea nemărginită şi intere­sul cel mare, pe care îl manifestă Rusia faţă de monarhia noastră şi, în special, faţă de părţile răsăritene ale ei, Buco­vina şi Galiţia, a pus poliţia austriacă pe gânduri. De o bucată de vreme, se abat pe la noi, prin „Dulcea Bucovină” oaspeţi nechemaţi, ba chiar primejdioşi siguranţei statului austriac, veniţi din Rusia, care, cu o abilitate şi exactitate de nedescris şi cu o diligenţă demnă de alte scopuri, iau pla­nuri topografice a diferitelor regiuni şi cu deosebire a părţilor mărginaşe cu frontiera rusească, fac fotografii a feluritelor fortificaţiuni şi se interesează mai de aproape de toate aşezămintele, pe care armata noastră le are în Bucovina”[73].

1914: „În 18 iunie 1914, s-a judecat, la tribunalul din Cernăuţi, procesul de spionaj al detectivului Poliţiei din Cernăuţi, Vladimir Seniuk. Încă în martie al anului curent, fu prins detectivul Seniuk, din Noua-Suliţă, că stă în slujba Moscalului, făcând, pe lângă slujba sa de detectiv austriac, şi pe spionul Rusiei, pe plăţi bună, bineînţeles. Cât timp a făcut acest Seniuk pe spionul rusesc şi ce documente o fi dat moscalilor de la noi, de aici, din Bucovina, aceasta nu se ştie şi nici tribunalul n-a putut să afle lucrul acesta, dar atâta s-a dovedit, că Seniuk, de fapt, a fost spion moscălesc, că a stat în relaţiuni de corespondenţă cu oameni din Noua-Suliţă rusească, că făcea adese preumblări peste graniţă, supt pretext că caută pe hoţii fugiţi din Austria, preumblări de care ştiau autorităţile poli­ţieneşti ale noastre, pe lângă altele, făcute în taină, cu ajutorul unui certificat eliberat de autorităţile moscăleşti. Corespondenţa din Rusia o primea Seniuk prin mijlocirea unei tinere evreice, Fani Ioinovici. Atât Seniuk, cât şi mijlocitoarea Ioinovici, fură aflaţi vinovaţi de-a fi făcut slujbă de spionaj în Bucovina, în favorul Rusiei. Drept aceea, tribunalul i-a condamnat pe amândoi vinovaţii la închisoare grea. Seniuk are să-şi ispăşească vina în criminal, prin decurs de 2 ani, şi evreica Ioinovici are să stea 6 luni închisă”[74].

1914: „Vestea notei trimise monarhiei noastre de Serbia ne-a surprins în Cernăuţi. În ziua aceea, către orele 9, pe când ne aşezam la cină în restaurantul Palatului National al românilor cernăuteni, un băiat de la un oarecare ziar împarte primul „Sonder-Ausgabe”, cu ştirea care ni se părea de necrezut. Într-o societate de ofiţeri, la masa vecină, un colonel vorbea domol, însă fața-i serioasă trăda gravitatea discuţiei. În acelaş moment, o ordonanţă, salutând, îi întinde cartea de înmânare. Ofiţerii de la masă se îndreaptă de mijloc, pe scaune. Un moment, în sală e o tăcere solemnă, toţi înţeleg parcă… Iar cei de la masa colonelului îşi aţintesc privirile pe hârtia despăturită. Către orele zece, amicii noştri ne conduc pe terasa cafenelei „Kaiser”, unde, fiind sâmbătă, toţi fiii şi fiicele „neamului ales” îşi făcuseră apariţia, pentru ca să se entuziasmeze de amănuntele transmise telefonic, la fiecare jumătate de oră. Astfel, noi abia mai găsirăm loc la o mescioară, în colţul cel mai depărtat de muzică. Peste o oră, observăm mulţimea agitându-se, iar înaintea cafenelei, deputatul Schtraucher rosti o vorbire patriotică, după care muzica intonează „Imnul austriac” şi „Prinz Eugen”, apoi imnurile puterilor aliate. În timpul acesta, studenţii, cu insigne din societăţile „Hasmonea” şi „Hebronia”, ridică oratorul pe umeri. În decursul unei ore, publicul s-a ridicat de şase ori de pe scaune, la cântarea „Imnului”, aplaudând frenetic. Luni, în 27 Iulie 1914, dimineaţa, la orele 10, pleacă din Cernăuţi primii rezervişti, doi ofiţeri români, la Pola”[75].

1914: „Starea de război cu Rusia trezi în Bucovina entuziasmul elitelor oficiale. Se aştepta ca armata austriacă să intre adânc în teritoriul Rusiei. Oficialitatea nu se gândea decât la victorie şi comunica acest gând şi populaţiei. La 28 Iulie 1914, un număr mai mare de cetăţeni aranja o demonstraţie patriotică, în faţa palatului guvernatorului de la Cernăuţi. Acesta apăru pe balcon şi mulţumi pentru manifestaţie. O zi mai târziu, primarul Cernăuţilor aranja altă demonstraţie în stil mai mare. La ora 7, seara, s-au adunat la primărie toţi membrii consiliului comunal. Primarul deschise şedinţa, zicând că „un vifor trece prin tot Cernăuţul”, din momentul când s-a ivit starea de război cu Serbia. De pe balconul primăriei, un membru al consiliului comunal adresă populaţiei adunate în piaţă câteva cuvinte patriotice. În urmă, se formă cortegiul, în frunte cu primarul şi membrii consiliului comunal. Luară parte şi veteranii şi pompierii. O muzică cânta marşuri şi cântece patriotice. Cortegiul se opri în faţa palatului guvernorului, unde primarul Cernăuţilor rosti o cuvântare. A urmat răspunsul guvernorului. La monumentul „Austriei”, rostiră cuvântări reprezentanţii populaţiei, toţi accentuând importanţa socotelii cu Rusia”[76].

1914: „În 23 august, ruşii au cantonat lângă Rarancea, bătălia fiind angajată în 29 august, când ruşii au atacat, în patru coloane, pe sectorul cuprins între Prut şi Nistru. În presa română din Ardeal, se scria, despre această primă fază a războiului, cu extaz patriotic, ca despre o strălucită victorie („Românii din Cernăuţi au făcut o minune nemaipomenită în analele luptelor. Numai cu foştii grăniceri de la al II-lea regiment îi mai poţi asemăna, în luptele lui Napoleon. Au bătut o divizie de ruşi, armată regulată. Ai noştri nu au fost decât Regimentul 41 de la Cernăuţi, armată regulată, şi o brigadă de glotaşi… Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane. Neliniştea, ce i-a fost cuprins pe cei fricoşi, a fost potolită, pe la 5 ceasuri, după-amiază. Dinspre câmpul de luptă, sosi vestea că ai noştri i-au învins pe ruşi, alungându-i departe, peste graniţă. Ca după un vis greu, toţi răsuflară uşor. Vestea se lăţi cu iuţeala fulgerului printre locuitorii Cernăuţului, ieşiţi cu toţii pe drumuri. Odată cu vestea, începură şi poveştile, care de care mai ciudate şi mai încoronate. Deodată, parcă o apă care se rupe din iaz, mulţimea năvăleşte spre o stradă. În trăsuri ţărăneşti, vin cei dintâi răniţi. Trăsurile abia îşi pot face loc de atâta lume curioasă. În trăsuri sunt cei răniţi uşor, la mână sau la picior. Ei şed tăcuţi, pe fân, şi se uită nepăsători la lumea care-i năcăjeşte cu strigăte. Pe feţele lor se vede oboseala şi răbdarea omului tare şi viteaz. La întrebările, cu cari sunt îngrămădiţi din toate părţile, ei răspund scurt sau dau numai din cap… Şi aşa trecură cele 3 zile de zbucium, de parcă totul s-ar fi întâmplat într-un ceas. Norocul, care însoţeşte armatele noastre de la graniţa Bosniei şi cea a Galiţiei, nu a lipsit nici la graniţa Bucovinei. Moscalii, car e se îngrămădiră cu putere uriaşă, ca să treacă în Cernăuţi, nu-şi ajunseră ţinta. Vreo opt sute din ei numai avură acest noroc – cei luaţi prinsoare”[77]. „Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[78].

1914: „În 30 august, Cernăuţii nu mai răspundeau la telegraf, iar de aici s-a ivit bănuiala ocupării lui de către ruşi[79]. Apoi, în 31 august, Poşta Centrală a anunţat instituţiile româneşti „că reşedinţa Bucovinei s-a mutat de la Cernăuţi la Dorna-Vetrei”[80], în Bucovina instalându-se panica şi, odată cu ea, dorinţa de a trece cât mai repede în România neutră, inclusiv din partea funcţionarilor austrieci. „Astfel, în ziua de 29 august, domnul Vasile Petriche, şeful postului de jandarmi Mamorniţa, a găsit, în satul Cotu-Hotin, situat la un kilometru depărtare de graniţă, pe funcţionarii vamali austrieci Frantz Hanusch şi Richard Betea, şi pe soldatul miliţian Friederich Iohan, fugiţi de teama ruşilor. Cu toţii au fost înaintaţi prefecturii judeţului”[81]. Printre zvonurile care circulau fără de nici un control, cel al morţii profesorului Sextil Puşcariu, înlocuitorul lui I. G. Sbiera la catedra de limbă română a Universităţii din Cernăuţi, pusese lumea pe gânduri. Puşcariu nu căzuse eroic, pentru Austria, pe frontul sârbesc, ci se afla, „perfect sănătos, la Braşov”[82].

1914, septembrie: „Se ştie că, Duminică, în 2 septembrie 1914, autorităţile politice din Cernăuţi au părăsit, în taină, oraşul, fără ca cineva să afle de plecarea lor. Guverna­torul Bucovinei, contele Meran, era perfect informat că se apropie de Cernăuţi numeroase trupe ruseşti, pentru care, ca zel, avea ordin să se mute 1a Vatra Dornei. Trupele austriece au rămas, însă, până în dimi­neaţa zilei de 3 septembrie, când, pe la orele 3, dimineaţa, au aruncat în aer podurile de peste Prut şi pe cel care leagă oraşul cu mahalaua Horecea. Din cauza detunăturii, s-a produs o panică indescriptibilă în populaţia oraşului, care alerga îngrozită pe străzi, orbecăind prin întuneric, căci, după a doua detunătură, s-au stins toate lămpile de pe valea Prutului. Luminându-se de ziuă, s-a văzut că podurile sunt sfărâmate, că armata şi autorităţile politice sunt plecate spre sud şi că în oraş e o mare lipsă de apă, din cauza ruperií podului de pietoni de peste Prut… În aceiaşi seară de 2 septembrie, s-a impus şi contribuţia de război de 600.000 coroane[83] – după obiceiul austriecilor şi germanilor, a zis gene­ralul Aritinow – şi care a fost redusă, in urma intervenţiei mitro­politului Repta la jumătate. În 24 de ore, s-au strâns toţi banii, în aur şi argint, dar şi în obiecte de aur şi argint. Pe baza acestui stoc me­talic, s-au emis bancnote cernăuţene, în limba română, rusească şi germană, căci în oraş se simte mare lipsă de bani mici”[84].

1914, octombrie: În 20 octombrie, pe fondul acalmiei primejdioase a războiului-nerăzboi din Bucovina, austriecii intră în Cernăuţi. „Îşi poate închipui oricine entuziasmul cu care au fost primite trupele de către populaţia austriacă din Cernăuţi, populaţie care, oricât de bine s-a purtat armata rusă de ocupaţie, a avut, totuşi, destul de suferit. Trupele ruseşti, evacuând Cernăuţii, au pornit spre frontiera rusă, în diferite direcţiuni”, dar lupte pentru ocuparea şi, respectiv, cedarea Cernăuţilor nu s-au dat[85]. Din 21 octombrie, s-a reluat circulaţia feroviară Suceava-Cernăuţi, dar cu punct final staţia „Volksgarten”, de la intrarea în Cernăuţi[86]. Nicolae Iorga confirmă acest entuziasm, cu maliţiozitatea-i caracteristică: „A fost la Cernăuţi o bucurie mare. Trupele austro-ungare au intrat – adevărat, fără gloria unei biruinţe – în capitala Bucovinei. Şi toată lumea le-a ieşit înainte, cu osanale”[87]. În 25 octombrie 1914, revenea la Cernăuţi şi contele Meran, funcţionarii rămânând la Vatra Dornei, de teama unei noi invazii ruseşti. Trupe maghiare, care veneau din Ardeal, prin Bistriţa, erau întâmpinate cu prăjituri şi lapte, în gara din Dărmăneşti, „de doamne din elită din Iţcani şi Suceava”. Primarul Cernăuţilor, numit de ruşi, avocatul Bocancea, îşi urmase binefăcătorii, luând cu ele şi cele 150.000 de coroane, încasate de la populaţie ca impozite. Medicul spitalului din Cernăuţi, Zambilovici, se străduia să împiedice extinderea epidemiei de holeră, care apăruse în Austro-Ungaria[88]. În seara zilei de 28 octombrie, se semnalau lupte puternice, pe Prut, la circa 7 km de Cernăuţi. Ruşii bombardau Cernăuţii, cu bateriile de artilerie de la Zuska. „Un şrapnel a căzut în curtea reşedinţei mitropolitului Repta şi a produs oarecare deteriorări; un altul a căzut pe acoperişul bisericii Sfintei Paraschiva. În urma ordinului dat de comandantul oraşului, colonel Fischer, circulaţia s-a suspendat în oraş. Populaţia continuă să fugă îngrozită. Aseară şi azi, trenuri speciale au adus aproape 3.000 de refugiaţi la Iţcani şi Suceava”, transmitea, în 16 octombrie vechi, corespondentul din Burdujeni al ziarului „Adevărul”, A. Sandu[89]. „Ruşii reocupă mai multe localităţi din Bucovina. Mizeria în Bucovina. Burdujeni  (Cenzurată). Se ştie că, înainte de reocuparea Cernăuţilor de către ruşi, el fusese evacuat de către armata austro-ungară, care s-a retras spre Dorna-Vatra. Acum, nefiind împiedecaţi de nimeni, reocupă mai multe localităţi, ce mai erau în stăpânirea lor, şi anume: Strojineţ, Siret, Hliboka etc. În aceste localităţi, vine, ziua, câte o patrulă de cazaci, stă toată ziua şi, seara, se retrage. Populaţia bucovineană, îngrozită de barbariile comise de cazaci, încă din prima oară, îşi lasă avutul în părăsire şi se refugiază, unii pe lângă frontiera română, alţii în ţară, ori trec, prin Palanca, spre Viena. Zilnic trec prin gara locală sute de familii, care se găsesc într-o cumplită mizerie, căci în Bucovina e mare lipsă de alimente, iar din România nu-şi pot procura, deoarece nu li se permite de către funcţionarii vamali. Funcţionarii şi autorităţile din gară, văzând situaţia precară în care se găsesc aceşti nenorociţi, se poartă foarte amabil faţă de ei. În localitate s-a format un comitet de domnişoare, care, zilnic, sunt în gară, împărţind acestor prigoniţi de soartă ceai, pâine vin etc.”[90]. „Imediat după intrarea trupelor ruseşti în oraş şi mai înainte de a se organiza poliţia şi administraţia comunală, derbedeii şi oamenii fără căpătâi au început a jefui oraşul, distrugând vitrinele prăvăliilor”, dar, în scurtă vreme, noul şef al poliţiei, Gherovsky, a făcut ordine, numindu-l primar interimar, până la sosirea avocatului Temistocle Bocancea, pe tânărul Hariuk, „ajutat de şase preoţi, ca consilieri, dintre care trei români”, printre care Tarnavsky şi Şandru. Comandat al oraşului a fost numit locotenentul de cazaci Stanow, iar luni, 30 noiembrie 1914, „a sosit în Cernăuţi şi guvernatorul Evreinov, împreună cu un puternic detaşament de jandarmi”, după care au fost stabilite garnizoanele şi patrulele – cele mai multe, pe drumul dintre Zurin şi Cernăuţi[91].

1915: „Pe neaşteptate, însă, în această acalmie suceveană vine vestea că, în seara zilei de 23 ianuarie (5 februarie stil nou – n.n.), maiorul Zagorin ar fi primit ordin să părăsească oraşul şi să-şi ducă trupele la Cernăuţi. Drept consecinţă, „toată noaptea, pe şoseaua Iţcani-Suceava, s-au transportat trupe şi muniţii. Înainte de plecare, maiorul Zagorin şi-a plătit hotelul şi şi-a luat rămas bun de la cunoştinţe”[92]. Încetarea amuzantei ocupaţii ruseşti în Suceava se datora bătăliilor din munţi, unde ruşii, fiind înfrânţi, „s-au retras în trei coloane, şi anume: cea din dreapta, în direcţia Colomeea; coloana din centru, spre Zeletin, iar cea din stânga, în direcţia Câmpulungului, unde s-a şi oprit… Înfrângerea ruşilor în munţii Bucovinei, care pare a avea o deosebită importanţă, a hotărât comandamentul rus să evacueze aproape întreaga Bucovină. După unele informaţii, e iminentă şi părăsirea Cernăuţilor de către autorităţile şi trupele ruseşti”[93]. Retragerea era confirmată şi de comunicatele rusesc şi austriac din 26 ianuarie, ultimul precizând glorios că „trupele noastre înaintează, cu deplin succes, pe când ruşii se retrag cu grabă. 12.000 de prizonieri au fost făcuţi, ieri, şi s-a adunat numeros material de război. Trupele noastre au intrat, ieri (deci, în 25 ianuarie – n.n.), după-amiază, în Câmpulung, în mijlocul ovaţiilor populaţiei”[94].

1916: „În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra… Comunicatul oficial rusesc, din 31 mai 1916 (13 iunie nou – n.n.), anunţa, pe lângă ocuparea de importante localităţi poloneze şi luarea de prizonieri (1.700 ofiţeri şi 114.soldaţi), că „în sectorul Prutului, între Boian şi Nepolocăuţi, trupele ruseşti s-au apropiat de malul stâng al râului. Lângă capul de punte de la Cernăuţi, o luptă crâncenă mai dăinuieşte”[95]. La Sadagura, ruşii au capturat un mare depozit de materiale de geniu şi căi ferate. În 2/15 iunie 1916, la ora 17, Guvernul României a primit o telegramă, prin care se anunţa că Cernăuţii au fost evacuaţi de către austrieci, care au numit o comisie pentru predarea oraşului, compusă din câte doi reprezentanţi ai fiecărei naţionalităţi. Mitropolitul Repta a fost ridicat şi dus la Dorna. Linia ferată  a fost distrusă, de la Cernăuţi, până la Volksgarden, pe o lungime de trei kilometri, pentru a întârzia înaintarea ruşilor. La Iţcani, 80 de locomotive aşteptau, sub presiune, să transporte întreg materialul rulant la Burdujeni, în vreme ce câteva trenuri cu răniţi erau îndreptate spre Vatra Dornei[96]. Aeroplanele ruseşti survolau Cernăuţii şi satele din împrejurimi, împrăştiind manifeste, prin care cereau populaţiei să rămână liniştită, pentru că nu i se va întâmpla nimic rău. „Cu ochiul liber, de pe înălţimile târguşorului Burdujeni, se văd şoselele austriece, care duc în direcţia Dornei, împânzite cu mulţimea de femei şi copii, care îşi părăsesc vetrele, căutând adăpost în alte părţi. Zi şi noapte, mii şi mii de nenorociţi părăsesc Cernăuţii şi se îndreaptă, în grabă, spre frontiera noastră, care este, însă, închisă intrării acestora. În barăcile gării Iţcani, rezervate înmagazinării cerealelor consorţiului austro-ungar, sunt adăpostiţi peste 5.000 de nenorociţi, care trăiesc din mila publică şi din sprijinul ce-l mai dau autorităţile nemţeşti. Într-o ospătărie, care a fost înfiinţată în gară, sunt hrăniţi copiii şi bătrânii. Femeile tinere şi fetele sunt îndreptate, pe jos sau în trenuri, spre Dorna, ca să ajute la săparea tranşeelor. Peste tot, este jale şi mulţimea satelor şi târgurilor Bucovinei se stinge, privind cu ochii, de foame”[97]. În 17 iunie 1916, la ora 16, ruşii generalului Lethitake au reluat bătălia pentru pod şi, după o luptă înverşunată, au ocupat, iar, Cernăuţii. „În 12 zile, austriecii au pierdut 300.000 de oameni, între care cel puţin 80.000 morţi şi răniţi, ceea ce constituie 30 la sută din efectivul de 670.000, care se ştie că erau pe acest front”[98]. Comunicatul austriac din 12/25 iunie 1916 preciza că, „în Bucovina, trupele noastre au stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului”[99]. Începând din 25 iunie, între Cernăuţi şi Odesa a început să circule un tren direct, comunicatul rusesc despre frontul bucovinean vorbind de cucerirea poziţiilor austriece de la Pojorâta, după o luptă de cavalerie, dar şi despre capturarea unor „mari depozite de lemnărie şi 31 de vagoane, părăsite de inamic prin gări”, pe itinerariul Gura Humorului-Raşca[100].

1914-1918: Eroii Necunoscuţi ai Bucovinei din Cernăuţi au fost: „Fruntaşul Dumitru Ostafi, Cernăuţi, Regimentul 22, rănit; Sergentul major Vasile Ucraineţ, Cernăuţi, Regimentul 22, rănit”[101]; „Sublocotenent Ioan Hahon, Cernăuţi, Regimentul 41, rănit”[102]; „Ioan Cudzik a lui Vasile, născut la 1885 în Cernăuţi, în 1914 a fost înrolat la oaste (Regimentul 22) şi a plecat la război. De la începutul lui Ianuarie 1918, n-a dat nici o ştire despre dânsul / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 5 iunie 1919”; „Vânătorul Artemie Voitcu, Cernăuţi, Bat. 30, mort (3-15.08.1915); Glotaşul Petru Ţurcan, Cernăuţi, Reg. 24, mort (01-10.06.1915)”[103]; „Fruntaşul Grigorie Cramariuc, Cernăuţi, Reg. 22, mort (16.11.1915)”[104]; „Josek Kullmann a lui Josef, născut în anul 1890 în Cernăuţi, a fost înrolat, în August 1914, cu prilejul mobilizării generale, în Regimentul 36 de Infanterie Teritorială şi a plecat, apoi, cu regimentul acesta pe câmpul de luptă. Soţia sa a primit ultima ştire de la dânsul cu data de 9 Septembrie 1914. De atunci, încoace, lipseşte orice veste despre dânsul şi soţia sa a primit răspuns de la „Crucea Roşie” că bărbatul ei e dispărut din Septembrie 1914 / la cererea Gertrudei Kullmann / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 5 Iulie 1919”[105]; „Iosif Rach a lui Wenzel, născut în anul 1899, în Cernăuţi, a fost dus de Ruşi, în Octombrie 1917, cu prilejul retragerii lor, dimpreună cu mai mulţi locuitori din Roşa, în Rusia. În localitatea Gogolina s-a îmbolnăvit şi să fi murit în Octombrie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Wenzel Rach, procedura pentru adeverirea morţii”; „Josef Kullman a lui Josef, născut în anul 1890, în Cernăuţi, a fost înrolat, în august 1914, cu prilejul mobilizării generale, în Regimentul de Infanterie Teritorială nr. 36 şi a plecat, apoi, cu regimentul acesta pe câmpul de luptă. Soţia sa a primit ultima ştire de la dânsul cu data din 9 septembrie 1914. De atunci, încoace, lipseşte orice veste despre dânsul şi soţia sa a primit un răspuns, de la „Crucea Roşă”, că bărbatul ei e dispărut din septembrie 1914. Fiind deci probabilă prezumţia legală a morţii, se îndrumează, la cererea Gertrudei Kullman, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Ioan Cudzik a lui Vasile, născut la 1885, în Cernăuţi, în 1914 a fost înrolat la oaste (Regimentul 22) şi a plecat la război. De la începutul lui ianuarie 1918, n-a dat nici o ştire despre dânsul. Asupra unei întrebări la Comandamentul Regimentului, acesta a comunicat că numitul a picat, la 10 ianuarie 1918, pe frontul italian. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Paraschiţei Cudzik, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[106]; „Zaharia Thiele, născut în 1876, în Cernăuţi, a fost, cu ocazia mobilizării generale, înrolat la oaste şi, în martie 1915, a căzut cu garnizoana Pşemisl în prinsoare. El ajunse, cu mai mulţi cernăuţeni, în Taşchent, într-o tabără de prizonieri, unde s-a îmbolnăvit şi să fi murit la 17 sau 19 iunie 1915, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Evei Thiele, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”; „Adam Gerber, născut în anul 1875, în Cernăuţi, a fost mobilizat, în august 1914, ca caporal la Regimentul nr. 22 de Miliţieni şi a mers cu regimentul în câmp. În 23 august 1914, să fi picat, după cum afirmă martorii, în lupta de la Rarancea. Presupunându-se deci că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Josefina Gerber, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[107]; „Adolf Schreier, lăcătuş în Cernăuţi, născut în anul 1884, a fost mobilizat, în august 1914, şi a plecat cu Regimentul său de Miliţieni nr. 80, în anul 1915, la câmp. Numitul să fi picat, după cum afirmă martorii, în iulie 1915, în lupta de la Wielkolas, în apropiere de Brest-Litowsk. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Friderica Schreier, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[108]; „La propunerea domnului German a lui Nicolai Moloci, din Cernăuţi, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii fratelui său, Gheorghe a lui Nicolai Moloci. Domnul German Moloci susţine că fratele său a murit în luna decembrie 1918, ca prizonier în Rosia”[109]; „Anna Mittermayer, născută Tofanel, soţie de conducător de tren, a plecat din Cernăuţi, pe timpul invaziei ruseşti, pe la finea anului 1916 sau începutul lui 1917, cu un soldat rus, luând cu sine documentele ei personale, între altele şi o legitimaţie de călătorie, cu fotografia ei. De la retragerea ruşilor din Bucovina, lipseşte orice ştire despre dânsa. În august 1918, a adus Ioachim Palamar, gospodar din Crasna-Ilschi, fost infanterist la Regimentul 22, reîntorcându-se din prinsoarea rusească, legitimaţia cu fotografia Annei Mittermayer, căsătorită Tofanel, şi zice că a aflat-o, pe la 14 februarie 1918, la o femeie, care zăcea moartă pe un câmp liber, lângă un sat în districtul Jaroschenka. Comparând el fotografia cu trăsăturile răposatei, a constatat cu siguranţă că aceasta e fotografia ei şi, conchizând după locul de emitere, „Dorna-Watra”, că e o persoană din Bucovina, a luat cu sine fotografia. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petru Tofanel, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[110]; „Eduard Ostrowski din Cernăuţi,la începutul lui iunie 1916, a participat la un atac contra ruşilor, la Olika. Acolo ar fi murit, la începutul lui iunie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Iosefina Ostrowski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Froim Sommer, fiul lui Schaje şi a Frimei, născut la 28 iunie 1880, în Cernăuţi, în timpul din urmă oficial la percepţia din Cernăuţi, fost înrolat, în 1914, în Regimentul 41 Infanterie şi a plecat cu regimentul în Galiţia. Din septembrie 1914, lipseşte orice ştire despre dânsul. Toate cercetările făcute în direcţia aceasta au fost zadarnice. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea soţiei sale, Rachel Sommer, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[111]; „Rudolf a lui Ioan Neumar, născut în 6 octombrie 1886, cu domiciliul din urmă în Cernăuţi, strada Ritt, în anul 1914, ca sergent I. R. 64, fu luat ca prizonier de război în Rusia, unde să fi murit el în 28 faur 1915 de tifos. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Katarina Neumar, născută Schmid, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Peter a lui Iacob Schmidt, născut în Cernăuţi, la 29 noiembrie 1873, a fost înrolat, în august 1914, în armata austriacă şi a luat parte la luptele din Polonia rusească, de unde a scris, ultima dată, în anul 1916. De atunci n-a dat nici un semn de viaţă. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Dnei Rosalia Schmidt, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Iacob a lui Heinrich Huber, născut în Cernăuţi, la 18 iulie 1891, ar fi murit în noiembrie 1914, în Polonia rusească, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Huber, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[112]; „Ilie a lui Nicolai Romaniuc, născut în Cernăuţi, la 31 mai 1888, cu ultimul domiciliu în acelaşi loc, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în august 1914, în Regimentul 22 de Glotaşi şi e dispărut de la 2 decembrie 1914. De atunci, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Paraschivei Romaniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[113]; „Ilie a lui Vasile Cozma, născut la 21 iulie 1876, cu domiciliul ultim în Cernăuţi, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în august 1914, în Regimentul 22 de Infanterie şi a plecat, cu acest regiment, pe frontul rusesc. La sfârşitul anului 1914, ar fi picat el în Polonia rusească. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Dochiei Cozma, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[114].

Acelaşi patriotism cernăuţean, dar în faţa Împăratului Carol I

1918: „Ca pe un mire dorit aştepta capitala Cernăuţi in­trarea falnicei armate române. Încă de duminecă multe edificii se împodobiseră cu steaguri tricolore. În piata principală lumea mare adunată era febrilă în aşteptare. Dar spre sea­ră se vesti că intrarea armatei va urma a doua zi. Luni, de dimineaţă, lumea se adună în piaţa prin­cipală, doamnele şi domnişoarele române cu flori, tinerii cu steaguri tricolore, toţi cu căldura entuziasmului in inimi, pătrunşi de măreţia zilei. Membrii Consiliului naţional, în frunte cu marele ro­mân Dr. Iancu Flondor, se adunară în sala de recepţiune din Palatul Naţional Român. Cătră amiază sosiră pri­mele patrule române, întâmpinate de urale şi ploi de flori. Spre întâmpinarea dlui general de divizie Zadic şi a statului major al diviziei fură trimişi domnii Dr. V. Bodnarescu şi Dr. Georgian, însoţiţi de ofiţeri de onoare, dintre ofiţerii români bucovineni. Primite de un indescrip­tibil entuziasm, sosiră automobilele cu dl general Zadic şi colonelul statului major dl Rovinaru, însoţiţi de domnii trimişi spre întâmpinare. Între ploi de flori şi en­tuziaste aclamaţii de „Trăiască Regele României mari!”, „Trăiască România mare!”, „Trăiască Armata Română!”, mult doriţii soli ai dezrobirii fură conduşi în sala de recepţiune din Palatul Naţional. Aici urmară clipele celei mai mari înălţări sufleteşti, aşteptate cu dor de aproape un secol şi jumătate. Sublimă emoţiune pătrunse pe cei prezenţi şi dl Iancu Flondor vorbi: „Domnule General! / Ca preşedinte al Consiliului naţional, am datorinţa să bineventez falnica Oaste Românii la intrarea ei în capitala Bucovinei, acestei ţări ce păstrează în sânul său sfintele moaşte ale marelui nostru Domn Ştefan. Suntem pe calc să întregim iară moştenirea lui – România mare! Sufletul lui nemuritor e în mijlo­cul nostru! Resimt un sfânt fior ce trece prin inimile noa­stre! Dară nu este dat fiinţei omeneşti de a fixa în grai viu o astfel de simţire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înalţă la ceruri, îi poate cores­punde întrucâtva. Domnule General! / Daţi-mi voie să vă bineventez aşa cum o fac doi fraţi iubitori, care, după o lungă şi dureroasă despăr­ţire, se întâlnesc, spre a nu se mai despărţi niciodată! O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept”. Urmează înduioşătoarea îmbrăţişare între dl Flondor şi dl general Zadic, care se sărută lung şi cu ardoare, iar jur-împrejur ochii lăcrimează”[115].

1919: septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[116]: La tribunalul Cernăuţi. / Dr. Carol Plohn, consilier superior de rangul VI şi cu titlul şi caracterul de consilier aulic. Mallek Artur, consilier superior cu rangul VI. Münzer Isidor, consilier superior cu rangul VI. Wydiniwsky Simion, consilier superior cu rangul VI. Zukowski Teofil, consilier superior cu rangul VI. Isopescu Emilian, consilier cu rangul VII. Ohrländer Lazar, consilier cu rangul VII. Syrzistie Ferdinand, consilier cu rangul VII. Dr. Reininger Heinrich, consilier cu rangul VII. Bartoschek Josif, consilier cu rangul VII. Dr. Gold Isidor, consilier cu rangul VII. Feuer Eugen Maximilian, consilier cu rangul VII. Mamieniecki Kasimir, consilier cu rangul VII. Dr. Regius Alfons, consilier cu rangul VII. Dr. Wicentowicz August, consilier cu rangul VII. Dr. Kohlruss Alfred Artur, consilier cu rangul VII. Dr. Ebner Benjamin, consilier cu rangul VII. Meixner Felix Gregor, consilier cu rangul VII. Breier Nathan, consilier cu rangul VII. Dr. Chlebik Iosif Stanislaus, consilier cu rangul VII. Fernbach Nusim, judecător de district cu rangul VIII. Neuborn Erich, judecător de district cu rangul VIII. Offner Oscar Eugen, judecător de district cu rangul VIII” // La procuratura Statului de pe lângă tribunalul Cernăuţi. Strohmayer Franz Ludwig, procuror cu rangul VII”.

1919: „Comisiunea agrară centrală: Preşedinte: Iorgu G. Toma, consilier la curtea de apel. Locţiitor: Dr. Cornel Gheorghian, consilier la curtea de apel. Reprezentanţii administraţiei: Filaret Do­boş, secretar-şef la agricultură; Ion Balmoş, director, general la secr. lucrărilor publ.; Teofil Gramatovici, director general la secr. cult. Locţiitor: Dr.  Ion Ionaşcu, secretar de administraţie. Judecători: Dr. Vas. Bodnărescu, consilier la curtea de apel; Gheorghe Iacubovici-Boldişor, consilier de tribunal; Sig. Kas. Jasilkowski, consilier de tribunal. Locţiitor: Constantin Dracinschi, consilier de tribunal. Reprezentanţii băncii regionale: Dr. Vasile Marcu, director general al băncii regionale; Dr. Aurel Morariu, avocat; Teodor Tovarniţchi, director al casei de economii din Câmpulung. Locţiitor: Dr. George Seleschi, avocat. Experţi agricoli: Ing. Eugen Motrescu, inspector general agricol; Longhin Nuţu, inspector agricol; Ing. Max Hoffmann, inspector agricol. Locţiitor: Rudolf Lux, inginer-şef hotarnic la tabula ţării. Reprezentanţii proprietarilor expropriaţi: (1 reprezentant al autorităţii bisericeşti şi 2 ai proprietarilor mari): Dr. Radu Grigorcea, proprietar mare; Nicolai Gorzycki, proprietar mare; Dimitrie Dan, con­silier consistorial. Locţiitor: Ing. Ion Cuparencu, director general 1, Director al bunurilor fondului religionar. Reprezentanţii ţăranilor: Ştefan Blându, agricultor Bosancea; Alexandru Buburuzan, agricultor Mănăstirea Homorului; George Un­gurean, agricultor Gălăneşti, Vasile Alboi-Şandru, agricultor Câmpu-Lung; Axapi Nichita, agricultor Ostriţa; Teodor Burla, agricultor Cireş. Locţiitor: Timotei Bujor, agricultor Berhomet pe Siret; George Vascan, agricultor Vrânceni” // Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi. Preşedinte: Octavian Petrescu, judecător districtual şi şef al ocolului judecătoresc, Cer­năuţi. Locţiitor: Ion Silion, judecător distric­tual, Cernăuţi. Reprezentantul Administraţiei: Dumitru Iliuţ, prefect al judeţului Cernăuţi. Locţiitor: Alexandru Jancovschi, concepist, Cernăuţi. Reprezentantul Băncii regionale: Ion Bileţchi, revident la Banca ţării Cernăuţi. Locţiitor: Vasile Nichită, agricultor Corovia. Expert, agricol: Temistocle Prelici, con­silier agricol, Cernăuţi. Locţiitor: Grigorie Halip, director agro­nom, Cernăuţi. Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Constantin Neculiţa, proprietar mare, Mihalcea. Locţiitor: Petru Romaşcan, proprietar mare, Şubraneţi. Inginer hotarnic: Nicolai Mintencu, inginer civil, Cernăuţi. Locţiitor: Karl Schneider, inginer hotarnic Cernăuţi. Reprezentanţi ai ţăranilor: Dimitrie Hnatiuc, agricultor Cuciurul Mare; Cozma Poclitar, agricultor Voloca. Locţiitori: Pintilie Mintencu, agricultor, Cuciurul Mare; Nicolae Foti, agricultor, Mămăeştii Noi”[117].

1922: „Vizita la Cernăuţi. Vineri, în 9/22 septemvrie 1922, P. P. S. S. L. L. Arhiereii participanţi la serbarea din Putna, însoţiţi de mulţimea pelerinilor, au trecut la Cernăuţi, spre a saluta pe bătrânul şi venerabilul Mitropolit al Bucovinei, dr. Vladimir de Repta, în a cărui arhidieceză s-au adunat, pentru prăznuirea memoriei marelui Voievod. La ora 3 p. m., P. P. S. S. L. L. au fost întâmpinaţi şi bineventaţi, la gara din Cernăuţi, de către delegaţii I. P. S. Mitropolit al Bucovinei şi un numeros public bucovinean. De la gară, grupul a trecut la reşedinţa mitropolitană. Aici, în capela mitropolitană, clerul din Cernăuţi a servit un Te-Deum de toată frumuseţea, mulţumind lui Dumnezeu că Arhiereii din toate provinciile româneşti s-au întâlnit înaintea altarului Domnului. În după-amiaza zilei, pelerinii au vizitat Palatul Mitropolitan, cu facultatea teologică, biserica catedrală, precum şi toate monumentele din Cernăuţi, rămânând cu toţii încântaţi de frumuseţea acestui oraş, care este metropola ortodoxiei noastre. Seara, la ora 7, I. P. S. Mitropolitul dr. Vladimir de Repta a dat un dineu de gală, de 150 tacâmuri, în onoarea oaspeţilor, întrunind la masa sa toate autorităţile bisericeşti, civile şi militare dia Cernăuţi. S-au rostit mai multe toasturi pentru Maiestatea Sa Regele, pentru oaspeţii pelerini, pentru armată etc. După ridicarea mesei, cu trenul de 11 și 40, noaptea, pelerinii ardeleni, sub conducerea P.S. Sa Episcopului Nicolae din Cluj, s-au înapoiat spre casă, tot pe drumul: Vatra-Dornei, Bistriţa, Dej, Cluj, ducând în suflet amintirea unor zile frumoase şi înălţătoare”[118].

[1]  Patria, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899

[2] Beil. XXI.

[3] Fontina (izvor, fântână) Sauki, nu departe de originea pârâului Onut, care se varsă în Nistru.

[4] Werenka, Supliment JH.

[5] Beil. XXI. XXII.

[6] Beil. XXI.

[7] Beil. XXV.

[8] Vide p. 107, nota 1.

[9] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.

[10] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.

[11] Beil. XLIII.

[12] Ibidem.

[13] Beil. XLI, XLIV.

[14] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[15] Beil. XXXV.

[16] Beil. XXXII.

[17] Beil. LXXIII,

[18] Beill, XXXIII.

[19] Ibidem.

[20] Beil. XXXV.

[21] Mănăstirea Horecea, împăratului Iosif II, ddo. 6 octombrie stil vechi 7272.

[22] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[23] Călători, XIX, I, pp. 11, 112

[24] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 5, 19 ianuarie 1910, pp. 3 şi 4

[25] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 7, 28 februarie 1911, p. 37

[26] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 9, 1 aprilie 1911, pp. 1 şi 2

[27] Călători, X, partea I, p. 333

[28] Călători, X, Partea a II-a, p. 816

[29] Reise Liste in die Lager von 1786 (K.-A. II. S. 1786-49-2) Vergl. Auch Radics a. a. O. S. 37.

[30] Polek, Ansgewält Capitel aus d. Gedenkbuche der röm.-kat. Pfarre zu Czernowitz. Czernowitz 1890, S. 64.

[31] Gazette de France, No. 104, Vendredi 29 Décembre 1786, p. 442, 443

[32] Polek, Johann, Recenzie privind cercetările asupra pământului și obiceiurilor Bucovinei după 1773, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 3-20

[33] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 234-237

[34] Călători, X, II, p. 1117

[35] Călători, XIX, I, pp. 156, 157

[36] Călători, XIX, I, p. 189

[37] Călători, XIX, I, pp. 453-456

[38] Czernovitz – oraş pe „apa neagră”; Czerni – apă neagră, itz – oraş.

[39] Neale, Adam, Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavie et en Turquie, Tome second, Traduit de l’Angloise par Charles-Auguste Def., Paris 1818, pp. 2-30

[40] Lesur, C. L., Annuaire Historique Universel pour 1823, Paris 1824. pp. 273-275

[41] Bonar, Andrew A.; M’Cheyne, R. M., Narrative of a Visit to the Holy Land, Chapter VIII, Austrian Poland, Edinburg 1878, pp. 427-432

[42] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[43] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[44] D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-145

[45] D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-145

[46] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[47] Familia XIX; 23

[48] Raportul „Armoniei^” nu spune care piese s-au jucat în 1883 şi care în 1884, ci le înşiră pe toate, la un lor, amintind numai că au fost 19 reprezentaţiuni. Din cronicile teatrele, trimise de dl D. Olinescu „Familiei”, se pot stabili unele date.

[49] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[50] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[51] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[52] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[53] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[54] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[55] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[56] Familia, Nr. 6, Anul XXIV, 7 /19 februarie 1888, pp. 69, 70

[57] Josef Hlavka (15.02.1831, Plzen – 11.03.1908 Praga), specializat la Universitatea Tehnică din Praga şi la Academia Artelor Frumoase din Viena, care are în palmaresul de constructor şi clădirea Operei şi a Catedralei Votive din Viena, şi Spitalul Maternal Regional din Praga, precum şi o puzderie de construcţii civile în Praga, Viena şi Cernăuţi, a înfrumuseţat şi contemporaneizat european Bucovina, ca arhitect şi constructor, cu Palatul Metropolitan şi cu Catedrala din Cernăuţi – n. n..

[58] Silvestru Morariu-Andrievici (14.11.1818, Mitocu Dragomirnei – 03.04.1895, Cernăuţi), tulburătoare personalitate culturală şi religioasă bucovineană; a lăsat după sine 28 lucrări teologice, cele mai multe dintre ele publicate, începând cu „Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă, lăcustă, răsboi şi choleră în vara anului 1848“ şi terminând cu „Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bucovina“ (1890). A publicat, în primele calendare bucovinene, numeroase fabule, cea mai frumoasă fiind „Cucoşu curcănit” (1864) – n. n.

[59] Renumit prin colecţia de documente care îi poartă numele, „cea dintâi de felul acesta“ (Loghin) şi prin „Istoria Românilor“, scrisă în limba germană ca mai toate scrierile lui, Eudoxiu Hurmuzachi (29.09.1812, Cernauca – 29.01.1874, Cernăuţi), „omul providenţial, care a salvat Bucovina“ (Balan), obţinându-i autonomia, a publicat şi „Nothund Hilferuf des Câmpulunger Ocols” (Viena, 1861), dar şi o suită de povestiri istorice, „Fragmente zur Gheschichte der Rumanen von Eudoxius Freihern von Hurmuzachi. Dritter Band.” (Bucureşti, 1884) – n. n.

[60] Fiul Mitropolitului Silvestru şi, prin urmare, un fel de „beizadea”, cum îl caracterizau Ciprian Porumbescu şi Epaminonda Bucevschi; l-a ajutat, totuşi, cu nişte certificate false, pe Eminescu. Vasile Morariu nu a prea lăsat urme prin deceniile în care şi-a trăit răsfăţul – n. n.

[61] Probabil că e vorba de Eugen Neşciuc, născut în 9 noiembrie 186i, autorul calendarelor bucovinene ale vremii. „Călindariul poporului Bucovinean“, „redigeat de Eugeniu Neşciuc“, cuprinde, de-a lungul timpului, şi încercări literare ale editorului, precum „Archiepiscopului / ARCADIE / la serbarea iubileului de 50 ani de preuţie”, dar şi pagini antologice, semnate de Nicu Gane, V. A. Urechia, Ioan Pop-Reteganul, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, George Coşbuc etc., dar şi o mulţime de sfaturi pentru gospodari, toate scrise de Eugen Neşciuc.

[62] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

[63] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[64] Timpul de 10 ani, de la 1888-1893, este numit, cu drept cuvânt, de autorul istoricului societăţii, dr. E. Sluşanschi, „sezon mort”.

[65] Reprezentarea aceasta s-a dat în Suceava.

[66] George Tofan, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120

[67] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[68] Polek, Johann, Recenzie privind cercetările asupra pământului și obiceiurilor Bucovinei după 1773, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 3-20

[69] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[70] Polek, Johann, Recenzie privind cercetările asupra pământului și obiceiurilor Bucovinei după 1773, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 3-20

[71] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5

[72] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 58-60

[73] Gazeta Transilvaniei, LXXIII, Nr. 75, Braşov, duminică 4/17 aprilie 1910, p. 3

[74] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul III, Nr. 15 şi 16, Cernăuţi, 20 iulie 1914, pp. 236

[75] Felea, Dr. I., Impresii de călătorie, în Românul, Nr. 178, Anul IV, Arad, joi 14/27 august 1914, p. 4

[76] Teodor Bălan, Bucovina în Războiul Mondial, Cernăuţi, 1929, p. 13

[77] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[78] Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914

[79] Cernăuţi a căzut? – în „Adevărul” din 19 august 1914

[80] Cernăuţi evacuat – în „Adevărul” din 19 august 1914

[81] Panica în Bucovina – în „Adevărul” din 19 august 1914

[82] D-rul Sextil Puşcariu în viaţă – în „Adevărul” din 19 august 1914

[83] Ruble, la Bălan, p. 20

[84] Ion Grămadă, Ocuparea oraşului Cernăuţi de către ruşi, în Adevărul, din 2 noiembrie 1914

[85] Adevărul din 10 octombrie 1914

[86] Adevărul din 9 octombrie 1914

[87] Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, p. 94

[88] Adevărul  din 14 octombrie 1914

[89] Adevărul din 17 octombrie 1914

[90] Românul, IV, nr. 259, 25 noiembrie v. / 8 decembrie n. 1914, p. 3

[91] Adevărul, 27, nr. 9950, sâmbătă, 22 noiembrie 1914, p. 4

[92] Adevărul, 28, nr. 10012, 26 ianuarie 1915, p. 3

[93] Adevărul, 28, nr. 10013, 27 ianuarie 1915, p. 3

[94] Ibidem, p. 3

[95] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 3

[96] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4

[97] Adevărul, 29, nr. 10500, 4 iunie 1916, p. 3

[98] Adevărul, 29, nr. 10503, 7 iunie 1916, p. 1

[99] Adevărul, 29, nr. 10510, 14 iunie 1916, p. 4

[100] Adevărul, 29, nr. 10511, 15 iunie 1916, p. 4

[101] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[102] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[103] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[104] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[105] Monitorul Bucovinei, Fascicula 58, Cernăuţi, în 23 August nou 1919, pp. 3 şi 4

[106] Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6

[107] Monitorul Bucovinei, Fascicula 36, Cernăuţi în 6 Iunie nou 1919, p. 7

[108] Monitorul Bucovinei, Fascicula 20, Cernăuţi în 20 Mai nou 1919, p. 3

[109] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[110] Monitorul Bucovinei, Fascicula 75, Cernăuţi în 18 Octomvrie nou 1919, pp. 7, 8

[111] Monitorul Bucovinei, Fascicula 88, Cernăuţi în 18 Decemvrie nou 1919, pp. 7-11

[112] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 13 mai nou 1921, pp. 203-205

[113] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, Cernăuţi 21 februarie nou 1921, pp. 61-64

[114] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[115] Monitorul Bucovinei, Fascicola I, 14 noiembrie nou 1918, pp. 3, 4

[116] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[117] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[118] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5