Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buneşti | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buneşti

 

BUNEŞTI. Până în 14 martie 1743, jumătate din satul Buneşti aparţinea fostului mare sulger Adam Luca, cel care o cumpărase „de la Savin, ginerele lui Miron Hăjdău”, dar Luca Adam vinde jumătatea aceea de sat, „pentru 450 lei bani gata”, nepotului lui, Constantin Ciudin medelnicer.

 

Fata lui Constantin Ciudin, Maria, avea să vândă, în 4 decembrie 1766, „jumătatea de sus a satului Buneşti, cu eleşteu, pentru 600 lei bani gata” fratelui tatălui ei, Iuon Ciudin căpitan.

 

Cealaltă jumătate de sat Buneşti a aparţinut, până în 15 august 1753, lui Constantin Line, care a făcut un schimb de moşii cu Ursachi Davidel, primind în loc o jumătate din satul Conceşti din ţinutul Dorohoiului.

 

În 15 iunie 1764, partea de sat a lui Davidel aparţinea ginerelui său, Vasile Ciure, care se plâgea de o împresurare răzeşească.

 

Satul, tăiat în două, în 1775, de graniţa Bucovinei şi a Moldovei, pare să fi existat, odată cu vatra dispărută a Borghineştilor, încă din 1448, dar ca şi Borghineştii, rămâne, mai mereu, „selişte pustie”, în vecinătatea Bosancilor.

 

Hotarnica Buneştilor s-a făcut în 2 noiembrie 1771, hotarul începând „la vârful dealului numit vizunie, de aici la răsărit, peste curmătură, la Petia, până la drumul mare al Sucevii, de aici la drumul podişoarelor, la deal, spre Nimerceni, peste câmp, peste o curmătură, până la piscul dealului, deasupra lacului raţelor, de aici spre Burghineşti, la dealul zis crucea Armanului, la iazul Buneştilor, la o scursură zisă Rovină, peste pârâul Buneştilor, până la piscul zis vizunie, unde s-a început hotarul”.

 

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Buneştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 3 argaţi şi păstori ai lui, 3 ţigani, 5 case pustii şi 4 birnici.

 

În 1775, satul Buneşti, din Ocolul Moldovenesc, avea 1 popă şi doar 6 familii de ţărani.

 

Într-o hotarnică a seliştei satului dispărut Bodeni, din 26 septembrie 1783, este menţionat şi satul Buneşti, alături de Nemerceni şi Borghineşti.

 

Partea Buneştilor din Regatul României avea să aparţină neamului Gorovei, cărturarul Artur Gorovei, prefect al judeţului Suceava (din afara Bucovinei) lăsând multe mărturii despre Buneştii lui. Dintre Bucovineni, doar Ion Grămadă a scris o superbă povestire despre buneşteanul Mihalache Trăsnea, om bogat, dar pe cuvântul căruia „se putea zidi biserică”.

 

În 28 decembrie 1795, Vasile Ciudin şi jupâneasa Ileana dau jumătate din satul Buneşti, partea de jos, lui Theodorachi Ciure, primind, la schimb, jumătate din satul Tâmpeşti. Ciure va dărui moşia Buneşti, în 2 septembrie 1832, ginerelui său, Costache Stamate, aşa cum promisese la cununia fetei sale, Ecaterina.

 

În 3 iulie 1855, în baza unui act de cumpărare din 23 iunie 1855, Adalbert Brzorad devine stăpân a moşiei din Buneşti care aparţinuse basarabeanului Constantin cavaler de Stamati.

 

1856, februarie 18, Paris: Smaranda Sturza, nasc. principesa Vogoride, cere intabularea ei asupra moşiilor Bosance, Uideşti, Tataraş, Areni, Nemericeni, Bodeni, Frumoasa, Luciu (heleşteu), Strâmbul şi Borghineşti zis şi Roşia (Tot aici, Haereditates bonorum cleri moldavici in Buco­vina I, 41 şi 43). Despre săliştea Bodeni, astăzi dispărută, se constată la 7783 Sept. 26, că ea se hotăreşte cu Borghineşti, Buneşti şi Ne­merceni. Partea ei cea mai mare a rămas în Moldova (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium X, 405-408)[2].

 

1868: „În ziua de 20 mai / 1 iunie 1868… Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute. Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad” [3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4].

 

În 1876, Buneşti făcea parte, împreună cu Litenii lui Bogdan şi Zahareştii, din comuna bisericească Zahareşti. În 1907, exista o biserică în Buneşti, patronată de Iacov NEDEI, dar Buneştii încă ţineau de comuna bisericească Liteni[5].

 

1877: „27/5 noiembrie şi 20/8 decembrie. În colaborare cu România, Austra vama mictă de la Nemirceni, la Buneşti”[6].

 

1887, decembrie 7: noua delimitarea a graniţei dintre Bucovila şi România, la Buneşti: „De acolo (de la Samoşel, cota 423 – n. n.), frontiera ia o direcție spre nord-est și merge, după un șanț trasat anterior (cota 394), până la întâlnirea pârâului Samoşel (cota 398), pe care apoi urcă până la punctul 423 . Din acest ultim punct, granița ia, din nou, direcția spre nord-est și se îndreaptă direct spre valea Lucăseștiului, pe care o urmează până la pârâul Samoşul mare (Pârâul Hraniţa), iar acesta, până la gura pârâului Buneşti, apoi urcă acest pârâu, traversează longitudinal lacul artificial Bunești, până la poalele Dealului Lung, de unde, trecând pe marginea de nord a acestui lac, se alătură pârâului Bunești, pe care continuă să urce, până la o movilă de pământ, spre nord, și aproape de dealul 329, de unde, prin acest pliu, se ridică spre vârful Dealului Bunești (Dealul Crucea), la punctul 408. Din acest punct, linia coboară direct spre Nord-Est și se alătură unui mic pârâu, pe care îl urmărește, până la gura acestuia, în pârâul Samoşul Mic (punct situat în lacul artificial din Nemirceni) și apoi acesta până la gura pârâului Rusina”[7].

 

1897: Ministerul Căilor Ferate lua în discuție, cu primăria Sucevei, în 3 iunie 1896 (Nr. 3700/I, conform Ordinului Nr. 67 din 16 iunie 1896, Wien 10 März 1897) posibilitatea aprobării extinderii, prin lucrări tehnice de pregătire, a unei linii ferate locale normale, de la gara din Suceava, situată în Areni-Tătărași, prin Bosanci și Bunești, spre frontiera austriaco-română, unde urma să se facă racordul cu gara din Fălticeni[8]. Calea ferată urma să străbată moșia Bosanci, pe la Cumpărătura, deci departe de satul în sine.

 

1901: Dialectologul german Gustav Weigand: „După o ședere de câteva ore în Suceava, unde am fost primiți cu căldură de cunoscutul folclorist şi protopop Marian (Simion Florea – n. n.), am plecat, seara, prin Bunești, peste granița românească, de care am trecut fără probleme, la Fălticeni”. „Sâmbătă, 3 august 1901, după-amiază, însoțit de prietenul meu Gorovei, am condus trăsura spre moșia Bunești, de la graniță, unde am folosit fonograful pentru prima dată. Înregistrările sunt excelente, mai ales în ceea ce privește cântecele populare. La Buneşti am întâlnit, prin intermediul domnului Gorovei, un vizitiu, un fecior de ţăran român, care nu ştia prea multe despre cai, dar era inteligent şi vorbăreţ, așa că nu a trebuit să regret alegerea mea. După ce am terminat formalitățile din birourile vamale românești și austriece, am condus, prin țara deluroasă, spre marea comunitate rurală din Bosance[9], un sat cu peste 5.000 de locuitori, inclusiv 300 de evrei”. Din Buneşti, i-au cântat lui Weigand Gheorghe Rus, vizitiul de 21 de ani, despre care povesteşte mai sus (La crâşmă la Dorohoi) şi Dumitru lui Nicolai Rusu (Hai, copchilă, după mine)”[10].

 

1907: În 14 martie 1907, a fost ales în Comitetul electoral districtual Suceava şi „Alexandru Ştefaroi, gospodar în Buneşti[11].

 

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[12], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa lui Toader MORARI (17 ani în 1908) din Buneşti.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Buneşti, sat, districtul Suceava, aşezat pe pârâul Buneşti, afluent al pârâului Hranicea (Hraniţa sau Graniţa – n. n.), în partea de S-E a districtului, la hotarul cu România. Suprafaţa: 1,16 km p.; popu­laţia 246; locuitori români, de religie gr. or. Este legat cu Suceava printr-un drum districtual; ţine de şcoala şi de biserica filială din comuna Liteni. Populaţia se ocupă cu agricullura şi creşterea vitelor. Posedă 284 hectare pământ arabil, 26 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 4 hectare izlaz, 4 hectare 50 ari heleşteie. Se găsesc 14 cai, 78 vite cornute mari, 87 oi, 63 porci, 29 stupi. Buneşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 2,34 km p.; popu­laţia: 16 locuitori, dintre care 14 izraeliţi şi 2 români gr. or. Are numai 2 case”[13].

 

Cealaltă parte a satului Buneşti, de dincolo de graniţa Bucovinei cu Moldova, „Buneşti, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, din comuna Pleşeşti, ju­deţul Suceava. Aşezat pe dea­lurile Babei şi Viei şi străbă­tut de Pârâul Ciurei, numără 24 case, populate cu 24 capi de familii sau 74 suflete, 40 băr­baţi şi 34 femei. Are 24 con­tribuabili. Vatra statalul ocupă o falce şi opt prăjini. Locuito­rii sunt gospodari de mijloc. Moşia, proprietatea doamnei Profira Ghiţescu şi a dlui G. Văsescu, are suprafaţa de 652 fălci, din care 392 fălci cultivabile, 70 fălci fânaţ şi restul ne­productiv. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 7 mijlocaşi şi 3 codaşi, stăpânind 11 fălci şi 8 prăjini. Are o biserică, zidită de doam­na Ghiţescu, cu patronul „Sfântul Vasile”, deservită de preotul din Unceşti. Şcoala din Petia serveşte şi acestui sat. Drum mai principal este acel la Fălticeni, de 4 km. Inscripţia din jurul unui aer, ce se află la biserica din Buneşti, judeţul Suceava, spu­ne că: „acest aer l-a făcut piosul Domn Ion Ştefan Voevod, fiu al răposatului Tomşa Voevod şi al soţiei sale Axinia şi s-a dat Bisericii Domneşti din Iaşi, anul 1613” (A. D. Xenopol, „Istoria Românilor”, Vol. III, p. 492). La 1803, „Buneşti a slugerului Fotache Ciure avea 12 liuzi, plătind 116 1ei bir anual” (Uricarul, de Codrescu, vol. VII, p. 253)”[14].

 

1911: „Pe 10 mai, am luat trenul spre Fălticeni, cu șeful meu, și, a doua zi, cu o trăsură, spre moșia Unceşti. A trebuit să marcăm această moşie, pe care șeful meu o contractase mai devreme, cu pietre de hotar, după ce toate procesele de trecere a frontierelor au fost finalizate. Această proprietate se învecinează cu Bucovina și, deoarece a doua zi era duminică, am decis să merg la Suceava. În Buneştii românești, am avut ieșirea din România certificată pe pașapoarte. Totuși, a trebuit să aștept o oră aici, deoarece frontiera a fost deschisă abia la ora 2 p.m. La Buneştii austrieci am avut norocul să prind un ţăran, care mergea la Suceava; cu căruţa lui am călătorit până la ora 4. La întoarcere, am fost depășit de faeton cu alimente, cu care am am mers la Bunești. Însă, întrucât am ajuns la graniță abia după ora 8 p.m., aceasta era deja închisă. Funcționarul de frontieră austriac mi-a dat sfaturi despre încercarea de a ajunge dincolo. Așa că m-am târât pe sub barieră și, neobservat de polițiștii de frontieră români, am intrat în biroul comisarului de poliție, unde am vrut să-mi certific din nou intrarea în România. Dar acesta nu mai era de găsit. Soldații m-au oprit, însă, în cele din urmă, m-au eliberat; am plecat acum la Unceşti, fără certificat. A doua zi, hotărnicia a fost revizuită, prin la remăsurarea lungimilor limită. La revizuire au participat un judecător, un avocat, proprietarul moşiei și cel al proprietății vecine. În aceeași zi ne-am întors la Iaşi”[15].

 

1914: În 30 septembrie 1914, la Fălticeni, un dezertor român din armata austriacă avertiza că Austria a luat în calcul un posibil atac românesc şi că a pus populaţia civilă să construiască parapete şi adăposturi pentru tunuri în toate trecătorile. Cu o zi înainte, căpitanul de jandarmi Stavrat capturase, la punctul de control Buneşti, doi spioni austrieci, care fuseseră „conduşi de autorităţile austriece până la graniţa noastră, dându-li-se bani şi o mare cantitate de explozibil, destinat a arunca în aer anumite depozite mari de muniţii ale noastre, gări, poduri, căi ferate etc. Ţinta lor a dat, însă, greş, graţie şefului poliţiei Buneşti, dl Săndulescu, care, având ceva bănuieli, a avizat prefectura judeţului Suceava”. Căpitanul de jandarmi Stavrat şi poliţaiul oraşului Fălticeni, Ion Creţu, au izbutit să-i captureze pe spioni, care, de altfel, au şi „mărturisit planurile lor criminale”[16].

 

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. La Buneşti, Buciumul a ajuns „luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru”[17].

 

1916: „În noaptea zilei de 22 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju. Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă”[18].

 

1917: „De pe Cetăţuia, vederea omului se întinde spre miază-noapte, asupra culmii Glimeia, iar spre miază-zi, peste Horbaza şi Stănije, până ce se opreşte pe vârful Ceahlăului. Mulţumită războiu­lui mondial, în vârtejul căruia am intrat şi noi, dealul Cetăţuia îşi merită numele. Ce fel de cetate o fi fost aci nu se ştie şi nu se văd urme de ziduri; din săpăturile făcute s-au scos cioburi de oale pictate, idoli şi ciocane de lut ars, un corn de zimbru, cor­niţe de cerb, un ban roman legionar etc. Acum, însă, bravii noştri soldaţi ai Regimentului 56 de Infanterie, care a dat un mare nu­măr de eroi, chiar de la începutul războiului, au săpat o serie de tranşee sistematice şi după toate indicaţiile militare, care vor povesti viitorului suferinţele neamului nostru, în apriga luptă de întregire. Săparea tranşeelor s-a făcut sub conducerea eroilor: căpitanul Dionisie Zaharescu şi sublocotenentul Alexandru Voinescu, morţi, mai târziu, pe câmpul de luptă. Tot spre nord de Cetăţuia se zăreşte satul Buneşti, sat de graniţă afurisită, peste deal de care se ascunde Suceava lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”[19].

 

1914-1918: „Eleuterie a lui Constantin Rusu, din Buneşti, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă din Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Eleuterie Rusu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

 

1918, noiembrie 5: „Raportând comandantului de la Iaşi de cele petrecute şi cerând autorizaţia de a trece în Bucovina, m-am adresat telefonic domnului general Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoşani, sub ale cărei ordine operative eram, şi, raportându-i, pe la ora 7, seara, toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizaţia să trec la Suceava. Situaţia nu era aşa uşoară. Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus?… M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă… Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleşise un sentiment de măreţie că ne-a fost dat să păşim noi, grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ştefan cel Mare şi sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci, în 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica Vodă” (Memoriile lui Anton Ionescu). La Suceava, intrarea grănicerilor români este consemnată lapidar, dar dens: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu!”[21].

 

1918, noiembrie 8: „Regimentul 16 Infanterie Suceava, cu garnizoana în Fălticeni, în care-şi făceau serviciul o serie de ofiţeri bucovineni, primi, în sfârşit, ordinul mult aşteptat, de a trece cordunul şi a intra în Bucovina. Vestea se răspândi ca fulgerul în cazarmă şi, de aici, în tot oraşul, unde stârni o bucurie de nedescris, care ne mişcă mai ales pe noi, bucovinenii, până la lacrimi. Iată, în fine, sosită ziua mult aşteptată, plătită şi răsplătită de noi în lupte grele, cu sângele şi viaţa unora, care nu se vor mai întoarce la vetrele eliberate, continuând să-şi doarmă somnul de veci în patria mumă, liniştiţi, de astă dată, că jertfa lor n-a fost zadarnică. Regimentul nostru, conform ordinului, trecu, în ziua de 8 noiembrie 1918, frontiera la Buneşti, unde, în timp ce câţiva soldaţi, ajutaţi de locuitorii din Buneşti, veniţi de bună voie, dărâmau stâlpul cu pajura cu două capete hrăpăreţe, ce despărţise fraţii timp de un secol şi jumătate, o horă se încinse în jurul lor, în care se prinseră ofiţeri şi trupă, bătrâni şi tineri, femei şi copii din satele de pe frontieră, a cărei nelegiuită urmă dispărea acum pentru totdeauna, într-o însuflejire de nedescris”[22].

 

1918, octombrie 26 stil vechi (7 noiembrie stil nou): „În ziua de 26 octombrie, după ce un batalion fusese dirijat prin fostul punct de vamă Cornu Luncii, în direcţia Gura Humorului – Câmpulung, iar un alt grup, cu dl maior Ionescu, peste Suceava, spre Rădăuţi, am intrat, cu domnii general Neculcea şi maior Bagdat, prin punctul Buneşti, în Bucovina, înaintând spre Suceava. Se împlineau aproape patru ani, de când, urmărit de ruşi, trecusem în România prin acelaşi punct”[23].

 

1921: „Deciziune de expropriere No. 27/V. Deciziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis expropriere moşiei Buneşti, în suprafaţă de 242 ha 98 a 93 mp, proprietatea dnei Ecaterina Nedey, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

 

 

1931: Basoreliefurile de la Buneşti: „Revista de Arheologie din Paris primea, de la procesul de liceu Vasile Ciurea, director al Muzeului Regional din Fălticeni, câteva fotografii ale unor antichităţi extrem de interesante, precum basorelieful cu inscripţie, descoperit de ţăranul Constatin Florea din Buneşti, pe fosta frontieră cu Bucovina, la doar 60 cm adâncime. Sculptat în gresie, obiectul cu dimensiunile de 39/18 cm şi o grosime de 10,5 cm, în prim-plan aflându-se capul unui lup, cu botul deschis şi cu o dantură fără canini. Un al doilea basorelief, găsit tot la Buneşti, cu dimensiunile 17/11 cm şi o grosime de 3,5 cm, reprezintă „un personnage fort curieux”, cu o faţă imberbă şi fără mustaţă. Francezii presupuneau un chip de femeie, reversul plăcuţei fiind dedicat unui mesaj scris, încă nedescifrat, arheologul A. Van Gennep susţinând, în Mercure de France din 15 martie 1931 (p. 699) că aceste inscripţii, deci şi cea cu capul de lup, „au fost făcute după cioplirea chipurilor şi fără legătură cu ființele reprezentate”[25].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 349

[2] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138

[3] Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 156

[6] De Plason, Adolphe, Recueil des traités et convention conclus par l’Autriche-Hongrie, Tome dix-neuvième, Vienne 1891, p. 557

[7] De Plason, Adolphe, Recueil des traités et convention conclus par l’Autriche-Hongrie, Tome dix-neuvième, Vienne 1891, p. 96

[8] Verordnungs-Blatt fűr Eisenbahnen und Schiffahrt, Anul X, Nr. 46, Wien 22 April 1897, p. 845

[9] În Bosanci, a cântat Gheorghe Mirăuţ (39 ani)

[10] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[11] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 3

[12] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 40

[14] Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, Volumul II, Bucureşti 1899, p. 74

[15] Pannach, A., Zwei Jahre als Ingenieur în Rumänien und Russland, în Zeitschrift für Vermessungswesen, Band XLV, 1916 November, pp. 346, 347

[16] Senzaţionala arestare a doi spioni în Suceava, „Adevărul” din 19 septembrie 1914

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4

[18] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[19] Bianu, Vasile, Însemnări din războiul României Mari, I, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, pp. 146, 147

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[21] Morariu, Victor; Pavelescu, Ştefan, Istoricul Reuiniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava / 1903-1938, Suceava, 1939, p. 60

[22] Ardeleanu, C., căpitan invalid de război, Amintiri din timpul ocupării Bucovinei, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, p. 36

[23] Doboş, Filaret, profesor, ofiţer voluntar, fost membru al Consiliului Naţional din Bucovina, În preajma zilei de 28 noiembrie 1918, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, p. 111

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[25] Revue Archéologique, Cinquiѐme série. Tom XXXIII, Janvier-Avril 1931, pp. 22-24


Comments are closed