Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buda

Portul popular al românilor bucovineni

BUDA MARE şi BUDA MICĂ. Numite Stroinţi şi, respectiv, Urvicoleasa satele Buda Mare şi Buda Mică, ale lui Ion Munteanul, încă din vremea lui Alexandru cel Bun, beneficiază de o primă atestare documentară abia în 12 august 1461, atunci când fiica lui Munteanul, Măruşca, cneaghina lui Husin, îşi dispută, în faţa Divanului Domnesc, dreptul de folosinţă asupra celor două sate şi moşii cu fraţii Crasnăş şi cu Jurj Necorescu.

Moştenitorul celor două sate de lângă Cernăuţi, Simca, le dăruieşte, prin testament, mănăstirii Putna, aşa cum o confirmă uricul lui Ştefan cel Mare din 2 februarie 1503, dar şi cel al lui Ştefăniţă Vodă, din 21 august 1520.

În 20 iunie 1665, Filimon diacon şi Strătulat Brahă, cumpărând satul Stroinţi (Buda Mare) de la mănăstirea Putna, fac hotarnica moşiilor lor, în prezenţa martorilor Strătulat Volcinschi de Lucaviţa, Gheorghe Bere-Bună, Gligoraş de Senihău şi Silvestrul Macicăi.

În 4 august 1743, satul şi moşia Buda Mare se împart între fraţii Ilie şi Constantin Holban.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Buda, moşie a lui Ilie HOLBAN, „13 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Darii, 1 mazil, Ilie HOLBAN, 1 jidov, Froim, 4 case pustii, 5 argaţi ai lui Holban, Simion ROBUL, Vasile sin Popa, Fedor brat ego, Iacob rusul şi Vasile rus, şi o văduvă, Măriuţa. Pe moşia mazilului vechi, Ion a lui Toader HOLBAN, deci în Buda de Jos, existau 24 de case, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Mihail, 2 mazili, Ioan şi tatăl său, Toader HOLBAN, 1 jidov, Iţcu, 3 văduve, Aniţa, Nastasia şi Paraschiva, 2 case pustii şi 14 birnici, adică: Mihalachi vătăman, Vasile olar, Grigorii LUNGUL, Toader zet ONOFREI, Onofrei rus, Dănilă zet ANIŢII, Iuri rotar, Ion ROŞCA, Iacob rus, Ştefan rus, Costandin argat, Hrihor ZAIŢI argat, Toader argat şi Tănasă morar, calic.

În 1775, satul Buda de Sus (Mare) avea 1 mazil, 1 popă şi 5 familii de ţărani, iar satul Buda de Jos (Mică) avea 3 mazili, 1 popă şi 17 familii de ţărani. În 1910, satul încă era majoritar românesc.

1899: O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, din 1899, menţionează următoarele nume de gospodari din Buda: Vasile HARABAGIU, Ioan HUZUN alui Vasile, Andrei CATARINCIUC, Nicolai RUPTAŞ, Nicolai JURI, Ioan CATARENCIUC, Ion alui Stefan CATARENCIUC, Teodor alui Stefan CATARENCIUC, Constantin CATARENCIUC, Trifon CATARENCIUC, Andrei HORECEAN, George alui Mihai CARP, Nicolai ISAC, Nicolai CARP, Mihai HORECEAN, Ioan CUCOŞ, Ioan GRIGORAŞ, Ioan alui Vasile RUPTAŞ, Nicolai GRIGORAŞCIUC, Ion MUŞAC, George GRIGORAŞCIUC, Teodor POPICIUC, Vasile POPICIUC, Andrei PAULIUC, Ştefan alui Ioan ISAC, Teodor JURI, Petre BUSDUGAN, Ştefan BUSDUGAN, George POPINCIUC, Grigori LISAC, Florea CATARENCIUC, Ioan COSTENIUC, Ştefan alui Ioan PUTINŢĂ, Dimitrie ISMICHER, Ştefan ILINCIUC, Mihai BOICIUC, Nicolai ISMICHER, Constantin CLIM, Ioan TATARCIUC, Precope LUNGIAC, Teodor LUNGIAC, Ion alui Simion LUNGIAC, Vasile MANDRIŞ, Mihai CARP, Ilarion REUŢCHI, Constantin HUSIM, Ştefan PUTINŢĂ, Catrina lui Ioan TIMCIUC, Nicolai MUŞAC, Nicolai MUŞAC, Grigori MUŞAC, Ilarion RUPTAŞ, George NANDRIŞ, Toader BUDNARIU, Ilarion GRIGORAŞ, Nicolai ZAHARCIUC, Georgi ISLATI-CLIM, Mihai DOLHAN, Alexandru alui Iordachi DOLHAN, Ioan alui Grigori SAINCIUC, Petru SAINCIUC, Ioan GHIACIUC, Ioan CIORNEIU, Domnica lui Vasile NANDRIŞ, George CHIRILIUC, Eugeniu BUCEVSCHI, George HARABAGIU şi Mihai alui George HARABAGIU[2].

1907: Din Comitetul naţional-districual Boian făcea parte şi ţăranul „I. Grigoraşciuc din Buda”[3].

1907: „Deputatul Dr. Constantin Isopescul-Grecul se va înfăţişa, Duminică în 4 iulie, înaintea alegătorilor săi din comunile Buda, Mahala şi Cotul-Ostriţei, spre a da raport despre activitatea sa parlamentară şi starea politică; va participa şi la petrecerea poporală, aranjată în aceasta zi, în comuna Mahala”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Buda, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, la poalele dealului Lipnic, aproape de malul stâng al Prutului şi lipită de comuna rurală Mahala. Suprafaţa: 9,66 km p.; populaţia: 926 locuitori români de religie gr. or. Este pusă în legătură, printr-un drum de ţară, cu drumul principal Sadagura şi Cernăuţi – Noua Suliţă; lângă drumul districtual Toporăuţ, Jucica-Veche, se află linia ferată Cernăuţ-Hliboca. Şcoala şi biserica ţin de comuna Mahala. Până în timpurile din urmă, era cătun, pendinte de comuna rurală Mahala. La 1780, este menţionată ca unită cu comuna Mahala şi Cotul Ostriţei. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 470 hectare pământ arabil, 145 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 138 hectare izlaz, 145 hectare păduri şi 9 hectare mlaştini şi heleştee. Se găsesc 39 cai, 346 vite cornute mari, 164 oi, 214 porci, 45 stupi”[5].

1908: „Duminică în 2 August 1908, au aranjat comunele Mahala, Cotul Ostriţei şi Buda, în localităţile şcoalei poporale din loc, o petrecere poporală festivă, în amintirea jubileului de 60 de ani al Maiestăţii Sale. Atât la respectivul serviciu divin, cât şi la petrecerea aceasta, a ţinut parohul local, exarhul Victor Zaharovschi, discursuri patriotice, în care a dovedit, în mod istoric, că, mai ales de la pacea din Carloviţ, 1699, încoace, când s-a împreunat Transilvania cu Austria, erau mai ales Habsburgienii aceia ce au pus fundamentul culturii româneşti şi i-au dat, deci, şi avântul cel îmbucurător de azi. Înfiinţînd neuitata noastră împărăteasă Maria Teresia şcoalele cele renumite, de la Blaj şi din alte localităţi ale Transilvaniei, s-au răspândit, apoi, de la anul 1848, încoace, razele culturii naţionale, prin Aron Pumnul, nu numai între noi, românii din Bucovina, dară, de la 1821, încoace, prin George Lazăr, George Asachi etc., chiar şi între fraţii noştri din regatul României. După acest discurs, s-a hotărât, de către cei vreo câteva mii adunaţi la petrecerea aceasta, cu unanimitatea voturilor, a trimite Majestăţii Sale o telegramă de loialitate, în numele comunelor numite. Tineretul şcolar din loc, între care domnişoara Scalat, pedagogul absolvat Scalat, gimnazistul Leahu ş. a., au dat două reprezentări teatrale foarte bine privite. Pentru reuşita bună a acestei festivităţi, au grijit mai ales superiorul din loc, D. Scalat, cantorul Nicolai Prodanciuc şi vornicii din comunele numite. Între oaspeţii sosiţi din Cernăuţ şi împrejurime erau, între alţii, consilierul la tribunal E. Isopescu, profesorul Gr. Halip, protopresviter G. Volcinschi, Dr. Bodnărescu, preoţii S. Cojocar şi Alecu Berariu, superiorii Pitei şi Forgaci, arendaşii Stamler, Rudich şi mulţi alţii. Această festivitate naţională şi patriotică a contribuit foarte mult pentru întărirea simţului naţional între poporenii români din Mahala, ce şi aşa sunt încunjurate de prea multe elemente străine. Interesant a fost la festivalul acesta şi discursul gospodarului cărturar din Mahala Toader Chelbea. Venitul curat al acestei petreceri (aproximativ 300 coroane) se va împărţi între şcolerii sărmani din loc”[6].

1914, 24 august: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să părăsească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[7].

1914: În 19 septembrie 1914, între Stăneşti şi Tărăşeni s-au dat lupte puternice între o mie de soldaţi austrieci (Landsturm), comandaţi de un locotenent, şi trei regimente ruseşti. „Soldaţii austrieci au fost nimiciţi cu toţii. Au rămas numai nouă soldaţi, dintre care şapte, grav răniţi, s-au refugiat în pădurea Franzenthal, iar doi au trecut pe teritoriul nostru, predându-se, cu arme, cu tot, grănicerilor români de la pichetul Posat, din comuna Buda… Soldaţii austrieci, ascunşi în pădurea din Franzenthal, au fost trădaţi de un lipovean, care a venit la dânşii, urmat fiind, la distanţă, de armata rusă. Lipoveanul a spus soldaţilor austrieci că se apropie numai o mică patrulă rusă… Cei doi soldaţi austrieci au putut scăpa, culcându-se la pământ şi târându-se, pe pântece, până la frontiera română, unde au trecut pe teritoriul nostru”[8].

1914-1918: „Florea Kificzak a lui Alexandr, 37 ani, din Buda, a fost mobilizat în anul 1914 şi înrolat în Regimentul 22 de glotaşi (militari cu instrucţie sumară, de maximum o lună, folosiţi pentru săparea tranşeelor, cărăuşie etc. – n. n.). A plecat cu un pluton de pioneri la front, în Polonia rusească, şi a luptat între localităţile Nowy şi Stary Koczyn. Acolo ar fi fost lovit de un şrapnel şi să fi murit, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, la cererea soţiei sale Samfira Kificzak, născută Karp, din Buda, se îndrumează procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 9 Mai 1919”[9]. „Nicolai Catarinciuc, fiul lui Ion, născut în 27 aprilie 1883, în Buda, în vremea din urmă gospodar în Buda, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 41 Infanterie şi a luat parte la luptele din Carpaţi şi Homuna. Acolo ar fi murit, la 29 aprilie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Catarinciuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[10]. „Ilie a lui Filip Tatarciuc, născut în Buda, la 16 iulie 1890, să fi murit, în februarie 1916, în Perm, Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnica Tatarciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11]. „Iacob a lui George Grigoraşciuc, născut în Buda, la 1 iulie 1887, a intrat, la începutul războiului mondial, la oaste şi a plecat, cu Regimentul 22 Infanterie, pe frontul rusesc. De la începutul anului 1915, lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Grigoraşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12]. „Petru a lui Dimitrie Sainciuc, născut în 24 iunie 1875, greco-ortodox, agricultor, fost cu domiciliul în Buda, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul No. 24 Infanterie şi a plecat la luptă. În august 1914, a luat parte la luptele de la Rarance. Acolo ar fi fost greu rănit şi ar fi murit, în 23 august 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Iftima Sainciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13].

1920: „Deciziune de expropriere No. 226/20. Deciziunea Senatului Comisiunii agrare Centrale, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 321, Buda, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 45 ha 91 a 23 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[14].

1919: din Comisiunea agrară de ocol Boian făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi Alexandru Grigoraşciuc, agricultor, Buda”[15].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[16], următorii învăţători şi învăţătoare: Lupu Elvira, comuna Buda, jud. Cernăuţi, media 7,79”.