Poporul ţăran şi zborurile lui Vlaicu

*

Noi, românii, suntem un neam norocos. Nu ne-am vrut niciodată uniţi într-un stat naţional, într-o Românie Mare, dar a făcut-o bunul Dumnezeu. Ca să ne pună la încercare. Noi, românii, începând cu „protipendata”, cum numise Coşbuc elitele parvenitismului din diverse provincii româneşti şi terminând cu „poporul ţăran” (nu doar Miron Cristea îl numea aşa) am avut şi încă mai avem impresia că suntem unii mai deştepţi şi mai gospodari decât toţi ceilalţi şi, în loc de solidarizare, am folosit mereu doar trufiile regionale, care să ne scoată făţoşi în faţa propriilor ochi. Pentru protipendadă, „poporul ţăran” nu a contat niciodată decât ca reprezentativitate şi ca bazin electoral. Când era scos la câte un „conduct folcloric” (defilare, în port ţărănesc), „poporul ţăran” însemna, pentru chipeşa protipendadă românească din toate provinciile doar un fel de colbuit act de naştere, un fel de document „roman” al originii „romane a acelei „protipendade româneşti”. Şi la Cernăuţi, şi la Suceava (aici exista o adevărată patimă a „conductelor”), dar şi la Blaj, Sibiu sau Braşov, „poporul ţăran” însemna, în momente festive, legitimarea nobleţei pentru „noi, românii austriaci”, care eram, în toate privinţele, superiori românilor „ruşi” din Basarabia sau românilor „greci” din Principate şi din Balcani. Pocneau cămeşile peste augustele noastre staturi de „români austriaci”, iar „protipendada” plutea de fericirea măreţiei lor. Dacă prin cărţile de istorie aţi citit altceva, înseamnă că nu aţi răsfoit niciodată pagini atinse de peniţa lui Hasdeu sau a lui Iorga şi că nu aţi călătorit în timp. Cu mintea şi inima. Cu altceva nu se poate. Tocmai de asta m-am gândit să vă invit în Blajul zilelor de 15/28 – 17/30 august 1911, la o strălucită sărbătoare a românismului exponenţial, cel al sărbătoririi semicentenarului „Asociaţiunii”, adică al meritoasei „Astra”, considerate a fi fost „un adevărat praznic naţional” (p. 3).

*

Biroul central al serbărilor de la Blaj, din 28-30 august 1911

*

Las deoparte numele celor din „protipendada” ardelenească a vremii (le ajung acele vremi!) şi caut doar aspiraţii şi omagieri, precizând, încă din start, că sărbătorirea a fost una fără precedent şi fără egal în posteritatea românească, dovadă că protipendada românilor, în frunte cu „toţi Arhiereii români, ortodoxi şi uniţi” (p. 35) era elevată, rodul şcolirii la Buda sau la Viena strălucind pe deplin nu doar în ochii „poporului nostru de la ţară”, ci şi în cei ai ungurilor şi ai saşilor, indiferent de statutul social al privitorilor din aceste două etnii. „Era o zi de Duminică, în 27 August st. n.”, când Blajul clocotea de oaspeţi români, sosiţi, în noaptea de sâmbătă spre duminică, din ţinuturile celor trei imperii, înghesuiţi câte 5, 10, 20 şi chiar câte 30 în casele localnicilor, români şi neromâni, dar toţi de o extraordinară ospitalitate. Apoi au început cuvântările, cu rol de urări de bun venit, iar mitropolitul era decis „să ridice rugăciuni cătră Dumnezeu pentru binele şi fericirea poporului, care e şi a(l) patriei” (p. 51).

*

*

Patrie? Care patrie? Aia, a lui Mihai Viteazul, promovată atât de mitic de Şcoala Ardeleană, şi care, după 1918, avea să se numească, poporan nu şi în actele de cancelarii, România Mare?

*

Dimineaţa, „umăr la umăr” şi aparent „ca în zilele neuitate ale deşteptării neamului”, arhiereii celor două biserici româneşti s-au îndreptat spre Catedrală, iar mitropolitul sosea într-o splendidă trăsură, tasă de patru cai; din Catedrală, se auzea corul „Iată preotul mare” iar „Viforul uralelor zguduie văzduhul” (p. 53). Cea „mai grandioasă slujbă a bisericii româneşti” şi „o pompă neînchipuită” (p. 60), apoi adunarea generală jubiliară a „Astrei”, cu cuvântări şi cu „aplauzele însufleţirii (care) nu mai voiau să înceteze” (p. 64), mai ales când mitropolitul greco-catolic Mihályi de Apşa propune „ ca să trimitem Maiestăţii Sale, gloriosului nostru Monarh Francisc Iosif I, omagiilor noastre de recunoscători fii şi supuşi”, cu convingerea fermă că „Maiestatea Sa va primi cu bucurie omagiile noastre” (pp. 64, 65). Celălalt mitropolit, Meţianu, ca reprezentant al „adevăratei credinţe” greco-orientale, împărtăşeşte, imediat, acelaşi timp de românism, pe care eu l-aş numi, şi când vine din partea intelectualilor laici, prozelitism egocentric.

*

*

„Pe la orele două şi jumătate, se începe banchetul festiv (desigur, fără „poporul ţăran”, pentru că, vorba lui Octavian Goga, deşi „ţăranul român ajunge principalul element literar”, „ţăranii răsar aşa cum sunt ei, arşi de soare, negri, urâţi cu patimile şi tragediile lor”, p. 90 – n. n.), în pavilionul serbărilor, din curtea gimnaziului, la care iau parte 1.000 de persoane… La friptură, se ridică Dl Bârseanu, toastând în onoarea Maiestăţii Sale Împăratul şi Regele Francisc Iosif. Toastul a fost ascultat de comeseni în picioare, iar muzica (capela orăşenească din Sibiu), la urmă, a întonat imnul Doamne ţine şi protege” (p. 72). Apoi, Vasile Goldiş a salutat prezenţa mitropoliţilor românilor, isprăvind discursul cu urarea, reluată de o mie de glasuri: „Mitropoliţii români, să trăiască!” (p. 72), şi iar mulţumiri, şi iar discursuri patriotice, şi iar toasturi, până ce, după îndelungă aşteptare la barierele Blajului, apar şi ţăranii români din Ardeal, în superbul lor „conduct etnografic”, la care, după o masă copioasă, stropită din belşug cu vin de Târnave, pofteau boierii protipendadei să privească.

*

Seara, „în halele hotelului „Univers”, în prezenţa atâtor „domni şi dame, câţi încăpură… taraful de lăutari a lui Ghiuţ înveseleşte inimile cu dragi arii româneşti” (p. 52). Au urmat coruri, orchestre, imnuri festive, că doar patriotismul austriac al inimilor române trebuia afirmat cât mai categoric, ca să nu mai existe îndoieli, cu doar 7 ani înainte de România Mare.

*

A doua zi, parastas, şedinţa fondului de teatru, şedinţa festivă a secţiilor ştiinţifice ale Astrei, un splendid şi exhaustiv discurs despre Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu (am să-l copii, ca să-l reproduc, pentru că merită), masa la mitropolitul Mihályi, tot fără ţărani, dar şi cu mai multe toasturi, cu trimiteri la versul lui Andrei Mureşeanu, „Preoţi cu crucea-n frunte” (p. 91), agapa gazetarilor, altă şedinţă a „Astrei”, întreruptă, pe la cinci şi jumătate, după-amiaza, când „publicul de faţă se grăbeşte să ia parte la Sborul lui Vlaicu”.

*

* 

Înainte de zbor, vreau să fac vreo câteva precizări. Nutresc un profund respect faţă de realizările bisericii greco-catolice din Ardeal în emanciparea românilor şi, implicit, în consolidarea unei culturi temeinice. Respect credinţa faţă de „drăguţul de Împărat”, pe care o manifestau românii din Ardeal şi din Bucovina, credinţa aceasta fiind, de fapt, faţă de un statut european al calităţii vieţii oamenilor. Nu aplaud, în schimb, folosirea „poporului ţăran”, ca şi astăzi, în mai toată România, doar pentru dobândirea de reprezentativitate pentru românul care, când „a ajuns împărat, întâi pe taică-său la spânzurat”. Nu aplaud opulenţa parveniţilor români de atunci şi de astăzi, inclusiv a ierarhilor, care doar la sărbătorile lor, unele cu adevărat măreţe, precum cea de la Blaj, din 1911, se fudulesc cu „poporul nostru de la ţară”, îmbrâncindu-l, în restul timpului, în mizerie şi obscurantism. Detest minciuna „ştiinţifică” a istoriografiei româneşti, care promovează „îngâmfări şi înălţări peste ceea ce suntem” (Xenopol), şi cred că nu avem dreptul să contrafacem bătăliilor pentru afirmarea identităţii naţionale, în cadrul altor organizări statale, în unionism, pentru că nu a existat, nici în Ardeal, nici în Bucovina, dorinţa unirii „cu sărăntocii din regat”, care „ne vor aduce la sapă de lemn”. Admir unitatea culturală şi identitară a românilor din acele vremuri, dar care nu trebuie „trasă” la tema unionistă. În fond, chiar şi zborurile lui Aurel Vlaicu, la Cernăuţi şi la Blaj, nu sunt „zboruri ale unirii”, ci zboruri ale afirmării identităţii româneşti. Noi nu vom deveni niciodată o naţiune, prin contrafaceri „ştiinţifice” ale istoriei, ci doar prin asumarea şi preţuirea tentativelor de afirmare a identităţii naţionale, nu atât prin folclor, cât prin cultură, prin ştiinţă şi prin primenirea vieţii sociale. Fără bunăstare socială şi culturală nu există istorie, ci doar lozincarismul de care beneficiază parveniţii. De asta am scris ironic despre „protipendada” ardeleană a anului 1911, pentru că înseamnă matricea pentru „protipendada” românească interbelică şi pentru cea din ultimele decenii pseudodemocratice.

*

Aurel Vlaicu, la Blaj

S-au strâns, la Blaj, peste 30.000 de români, ca să-l vadă zburând „pe cel dintâi aviator român”, într-o zi de marţi. Hangarul era amplasat pe Câmpia Libertăţii, iar aeroplanul era „străjuit de 8 feciori din Binţinţi, satul natal al lui Vlaicu, în frunte cu Ion, fratele lui Aurel”. „Şi a zburat Vlaicu! Cu o viteză de 90 km, a făcut de trei ori ocolul Câmpului Libertăţii, vreme de 29 de minute. Şi a aterizat elegant, uşor, norocos… / Trăsura Mitropolitului Mihályi trebui să-l fure şi să-l ascundă dinaintea ovaţiilor mulţimii, ce nu mai vreau să ia sfârşit” (p. 96). Apoi a început confiscarea de merite, atât de specifică românească.

*

Geniul şi curajul lui Aurel Vlaicu sunt şi vor fi veşnic numai ale lui. Nici un om, din cel 30.000, care îl aclamau la Blaj nu-l ajutase cu nimic în a deveni „triumf al geniului românesc”. Şi nici nu e vorba de vreun geniu românesc, precum în găselniţa „Eroului Necunoscut”, ci de geniul lui Aurel Vlaicu. Iar Aurel Vlaicu nu beneficia de geniu pentru că s-a născut din părinţi români (de ce nu a devenit „geniu românesc” şi fratele lui, Ion?), ci pentru că şi-a asumat o ursire, adică a trudit, chinuindu-şi mintea şi sufletul cu neodihnă, pentru a-şi împlini un vis. Ferice de el, iar dacă-i iubim cu adevărat memoria, nu avem dreptul să rupem fâşii din gloria lui şi să ni le punem ţanţoşi la butonieră. Câtă vreme nu vom trăi sentimentul rezonabil al lui „nu noi, ci el”, care implică un respect aproape religios, nu vom însemna nimic, pentru că îl vom anonimiza şi pe genialul „el”, fie oricine acel el, în mediocritatea mulţimilor de fiecare zi. Sunt frumoase mulţimile (dacă nu aş conştientiza asta, nu aş protesta mereu împotriva bagatelizării „poporului ţăran”) şi, tocmai de aceea, trebuie să se mulţumească doar cu ursita lor frumuseţe, fără a ferfeniţi aure sacre ale unor „el”, care ne-au marcat sublim identitatea.