Poiata Laura Lavric, „horelca” şi băşcălizarea folclorului

Laura Lavric, poiata agramată din Costişa, bolnavă de propria-i imagine (făină cu “poza me” nu cumpăr, oricât ar fi de bună), aşa că o să-i reproduc “poza me” o dată la 2-3 aliniate. Ca să-i fac pe plac!

         Nu ştiu câţi dintre români au prins de veste, dar ţăţuca Lavric din Costişa s-a făcut poiată. Scrie, adicătelea, „versuri” şi „cântici”, despovărând poporul român de sarcina de a duce mai departe moştenirile străbune, inclusiv marile valori morale ale poporului român: beţia şi preacurvia (în viziunea falsificatoarei violente de folclor).

         Osatura lirică a operei de poiată de Costişa o reprezintă onomatopeea, adică nivelul cultural minim al vietăţilor de pe pământ.

         Târli-li-li-lăielile vieţuitoarei folclorice ignoră şi încalcă toate regulile liricii populare. Practic, fudulindu-se cu jalnicele texte (într-o vreme i le scria Ion Cozmei – şi erau falsuri de calitate, acum i le scrie, din câte ştiu, o ţoapă din Botoşani, care „lucrează” şi pentru alţi „artişti” bucovineni), ţaţa Lavric din Costişa, în făloşenia veşnică a ajunsului de sine şi în sine, dărâmă întreg eşafodajul valoric al folclorului. Care, în fond, nici nu mai există, fiind înlocuit cu un manelism târgalnic dezgustător.

         În „opera” ei lirică, ţăţuca din Costişa, duşmancă de moarte şi a limbii române, nu doar a folclorului, vine la petrecere cu „bărbatu” („Hopa hop şi iară hop / Ia-mi făceţi olea-de loc / Vreau bărbatu’ să mi-l joc / Că de nu se face foc” – strofă piratată prost şi agramat din folclor), dar iute o apucă pandaliile şi-l descoperă pe „badea bată-l norocu’ trili” (de fapt, “târli-li-li-li-li-li”), filosofând imbecil, precum o prostituată beată, de pe centura Parisului, Madridului sau a Romei: „La omu’ care mi-i drag / Drumu-i strâmt şi-mi pare larg / Da omu’ care-i urât / Drumul larg îmi pare strâmt”.

         Iar în alt loc, morala riguroasă a „poporului” de Costişa (lipoveni, la origine, deci extrem de exigenţi cu legile moralei) este astfel… imoralizată: „Joacă bade nu te face, dacă nu lasă-mă-n pace, bade / Odată mă învârtesc şi pe altul îmi găsesc bade” (să-i explicăm ce înseamnă „odată” şi „o dată” nu are sens, din pricina consumului exagerat de „horelcă”).

         Nici patriotismul nu scapă de urgia băşcălitoare, în distihuri (!!!) a poiatei Lavric din Costişa, românii din „multi sati” fiind invitaţi la petrecere pe considerentul că „acela pământ călcăm şi aceea pâne mâncăm” (confuzia dintre “acela” şi “acelaşi”, “aceea” şi “aceeaşi”, tot “horelcii” i se datorează?) şi că, aşadar şi prin urmare, „Hai cu toţii să petrecem şi horelca să gustăm / Un’ii horelcă şi gioc, supararea n-are loc”.

         Iar gunoiul acesta lingvistic este dat, ritmic şi cântăcios, pe gură de ţaţa Laura Lavric într-o „moldoveneacă” atât de stâlcită, cum nici măcar găgăuzii n-o pot stâlci.

         Manelistă nuntatică, hrămuitoare şi ziliardă de două parale, Laura Lavric compromite grav şi folclorul contemporan, dar şi tradiţia lirică impecabilă a românilor (cea genială, precum „Mioriţa” sau „Meşterul Manole”, vine din preistorie, din „peanurile tracilor”, deci din „imnele titanilor”, după cum mărturisea Strabon – ce impietate comit: să-l menţionez pe Strabon într-un text în care e vorba de vietate târgalnică Laura Lavric!), „rupând” cu nesimţire aşchii din folclorul tradiţional, pe care le „fărbuieşte” în neroade şi ilogice lălăieli petrecăreţe, de genul: „Cât îi hora mea de mare trili, / Toată fata drăguţ are trili / Şi eu am bade drăguţ trili / Şi vara umblă desculţ trili // Îi pun vara papuci noi trili / Şi m-oi lua-n horă cu voi trili” (de fapt, aceeaşi onomatopee: “târli-li-li-li”).

         Atât de „trili”, încât, pe o „sârbă”, ţaţa se „ia în horă”.

         Biata horă a românilor, care, de-a lungul generaţiilor, i-a fascinat pe atâţi călători străini!

         Pentru toate aceste considerente, am hotărât să nu o includ pe poiata Lavric din Costişa în „Top FOLKLORIQUE BUCOVINA”, destinat vorbitorilor de limbă engleză, care accesează acest site, într-o proporţie covârşitoare: 72 %.

         Pe Alexandru Recolciuc – alt petrecăreţ folcloric, îl voi include, totuşi, în top (falsifică mai în spiritul liricii populare, româneşte şi gramatical), iar ţaţa din Costişa nu-i ajunge nici măcar până la fluierul “chiciorului”.

         În fond, maneliştii găgăuzo-târgalnici ai folclorului românesc reprezintă, prin promovare, o vină colectivă a românilor faţă de moştenirile spirituale strămoşeşti, nu doar a televizuinilor care vând “imbecilitate comercială”, dar care are mare priză, horilcă şi tabac la public.

         Pentru amuzament, haideţi să vă spun şi istorul acestui cuvânt: În 7 noiembrie 1630, Abraham, primul evreu stabilit în Suceava, devine  “arendaşul rachiului mitropitului, scutit de dările ţării” şi, cum moldovenii nu prea suportau băutura galiţiană, Abraham a profitat de o holeră, care bântuia prin ţară, debutând cu friguri, şi a prins să vând rachiul drept “leac pentru holeră”, deci holercă (nu “horelcă”, cucoană poiată!).

         Cum da peste cap o duşcă, bietul moldovean, cuprins de friguri, se încălzea brusc şi se simţea niţel mai bine.

         Supravieţuitorii epidemiei, închipuindu-şi că au scăpat de moarte datorită capacităţilor tămăduitoare ale “leacului pentru holeră”, holerca, au continuat, din raţiuni profilactice, tratamentul, îndătinându-l.

         În tradiţia aceasta profilactică strălucesc, în zilele noastre, mai ales distinsele personalităţi ale culturii planetare, Ion Cozmei, Laura Lavric şi Petre Horvat. Ca să vedeţi cine duc mai departe bunele tradiţii româneşti: un ucrainean, o lipovancă şi un ungur!

         Cinste, lor, hai noroc şi la mulţi ani!