Podoaba Neamului vine din paza legilor strămoşeşti | Dragusanul.ro

Podoaba Neamului vine din paza legilor strămoşeşti

Catavasierul Ramniceanul

*

Printre cărţile liturgice ale secolului al XVIII-lea se numără, ca şi în veacurile anterioare, şi catavasierele cu „trebuincioase cântări”, în care se află şi rădăcinile cântărilor bisericeşti, cunoscute sub numele de  cântece de stea şi vifleimuri, iar mai târziu, după anihilarea colindelor străvechi, drept „colinde de Crăciun”. Eu am luat ca reper „Catavasiariu cu multe preste tot anul trebuincioase cântări”, de Dimitrie Râmniceanul, cu precizarea că nu există diferenţe importante între cărţile de cântări mai vechi şi aceasta, pe care am preferat-o pentru scrierea lizibilă, care îmi îngăduie să descifrez mai uşor buchiile. Temele creştine pe care le caut se găsesc, alături de alte cântări bisericeşti, în „Catavasii la naşterea Domnului nostru Isus Hristos” (ortodoxia avea să scrie „Iisus” cu doi de „i”, pentru a se diferenţia de catolici şi de protestanţi, mult mai târziu), iar textele acestor cântări sunt traduse, în marea lor majoritate, din cărţile bisericeşti greceşti sau slavone, melodiile originale fiind în totalitate bizantine (există şi partituri, în cărţi distincte, unele greceşti, cu notaţia bizantină din bucle, altele slavone, cu note asemănătoare celor de azi, dar rombice – ca la tabulariile catolice, şi fără delimitarea măsurilor).

*

Ca simple traduceri din greacă, deşi s-au cântat, vreme de veacuri, în bisericile româneşti, imnurile şi odele acestea nu au căpătat caracter popular, adică nu au trecut dincolo de zidurile bisericilor, până ce nu au fost rescrise în metrică populară băştinaşă. Sunt, totuşi, şi formule stihuite care s-au răspândit imediat, precum „Lăudaţi / şi cântaţi / şi vă bucuraţi” sau „Mila Domnului să fie / De aici, până-n vecie”, deşi astfel de stihuiri nu înseamnă creaţii româneşti, ci doar traduceri fruste. Nici măcar adaptări, precum cele din secolul al XIX-lea, inclusiv din literatura europeană cultă, care căpătau, prin adaptări, o specificitate românească. Dar nu închinările şi condiţiile concretizării de metafizic au prins la poporul român, ci adaptările de epic, două la număr, care, în catavasiile Naşterii Domnului sunt sumare, dar amplificate, ulterior, prin versificări călugăreşti, precum cele făcute de protopopii ardeleni Ioan Tincovici şi, mai ales, Ioan Thomici, despre care v-am vorbit. Doar câteva scurte propoziţii aveau să se transforme, ulterior, în „colinde creştine”, şi anume: „Tatăl bine a voit. Cuvântul trup s-a făcut şi Fecioara a născut pe Dumnezeu Împărat. Steaua vesteşte. Filosofii se închină. Păstorii se minunează. Şi făptura se bucură”, iar mai sus, „Păstorii pe cel născut slăvesc. Filosofii daruri aduc stăpânului; îngerii cântă”, pentru că „astăzi Hristos în Vifleem se naşte din fecioară; astăzi cel fără de început se începe”. Partea cu răscumpărarea „blestemului Evei”, prin Fecioara Maria, nu a interesat pe români, aşa cum nu i-a interesat nici alegoria despre Iona, din acelaşi grup de catavasii ale Naşterii. Ei s-au mulţumit doar cu un epic duios şi tocmai aici e diferenţa uriaşă dintre colindele Datinii şi „colindele creştine”: colindele ancestrale sunt doar alegorii, adesea greu de descifrat şi, aparent, cu ruperi de logică, pe când cântecele de stea şi vifleimurile sunt limpezi şi pe înţelesul tuturor, adesea înnobilate de o tradiţională duioşie care transformă într-un profund metafizic aglomerarea de diminutive, de genul „mititel, / înfăţăşel / în scutec de bumbăcel”, care consacră şi dezvăluie o dragoste adevărată şi de cosmică dimensiune.

*

Catavasier Scheii Brasovului

*

Există şi un „Catavasier grecesc şi românesc”, tipărit la Şcheii Braşovului, în onoarea împăratului Francisc I, care-mi aminteşte de spusele amare ale cărturarului ardelean Dr. Grigore Silaş, care, după ce îndemna „să năzuim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, preciza, cu luciditate şi curaj, că „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”[1]. Catavasierul acesta începe cu „Troparul Naşterii”, în greceşte, în partea de sus a paginilor, dar cu buchii chirilice, şi în româneşte, în partea de jos, apoi continuă cu „Catavasii la Naşterea Domnului nostru Isus Hristos”, în greceşte şi tot cu buchii, cale de 50 de pagini, după care urmează traducerile în româneşte.

*

Catavasier cu note muzicale

*

În 1823, dascălul Şcolii de muzică a Mitropoliei Bucureştilor, Macarie ieromonah, publica un „Irmologhion sau catavasieriu musicesc / care cuprinde în sine Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu”, ale Trodului şi ale Penticostariului, precum se cântă în sfânta lui Hristos Dumnezeu biserica cea mare / acum întâiaşi dată tipărit, în zilele Prea Luminatului nostru Domn / Ioan Sandul Sturza / întru întâiul an al domniei sale”, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin, iar cartea aceasta, pe lângă notaţiile muzicale, cuprinde şi repetate îndemnuri de a se cânta şi vorbi româneşte, în prefaţa „Cinstitului şi în Hristos iubit patriot cântăreţului român ce-i în Hristos îmbrăţişare”, care începe superb şi adevărat:

*

Catavasii 1

*

„Podoaba şi fericirea unui Neam, iubite (cititorule – n. n.), vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei.

*

Şi aceasta, iubitule, întocmai o am păţit noi, românii, neamul cel mai slăvit al Lumii, oarecând, cel mai iscusit şi mai înţelept întru ştiinţe, şi cel mai puternic şi nebiruit întru arme.

Că din nestatornicia şi prefacerile vremurilor şi a fericirilor, înşine, de bună voie, lăsându-ne ca să fim înfrânţi, întâi de la cele mai puternice, ne-am depărtat de la slovele cele strămoşeşti şi, nemaiavând pe ale noastre, prin încet, încet, fără a simţi, ne-am surpat în desăvârşita prostie şi ticăloşie.

*

Şi încă de atunci, în multe cursuri de ani, nu numai cu slovele celea chirilice ne-am slujit, ci şi cu cărţile, şi cu graiul lor ne-am întrebuinţat, precum până în ziua de astăzi încă se văd cărţile lor prin Bisericile noastre, rămase şi hrisoavele încă toate netălmăcite, a pururi protimisind pe cele străine şi totdeauna huliţi fiind de cei străini cu cel mai necinstit titlu, proşti, proşti, proşti…

Precum şi cu carte elinească şi cu psaltichia grecească de-a pururi ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât protimisim şi carte cea elinească, şi psaltichia cea grecească, încât cei mai mulţi, după ce învaţă carte puţină elinească, se ruşinează a se arăta că sunt români şi, din cât pot, îşi tăgăduiesc şi Naţia, şi Neamul…

*

Catavasii 2

*

Aşadar, şi cei ce învaţă câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează nu numai de a cânta „Heruvimii” şi altele româneşte, ci şi „Doamne, miluieşte!” de a zice pe limba lui.

Mulţi râvnitori, în vremi, s-au arătat cu râvnă ca să facă câte ceva spre folosul şi podoaba Neamului, în patriotica grăire, dar totdeauna au stătut piedicile atâtea, nu numai de la cei ce de-a pururi pândesc deşteptarea şi sporirea noastră, dar şi de la cei deştepţi din însăşi Neamul nostru, care, nesimţind ticăloşia (în înţelesul de neputinţă, slăbiciune, peste tot în acest text – n. n.) întru care se află prăpăstuiţi, totdeauna, se fac îndemnătorii acelora spre rău şi, dintr-acest fel de pricină, sporiri, limba noastră zace primejduindu-se în cele mai jalnice suspinuri”.

*

Mulţi şi din psalţii cei desăvârşiţi din Neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câte ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie ieromonah Cozianul, Calist protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, şi Şerban protopsaltul Curţii Domneşti”.

 

Catavasier cu note portative

*

Textul acesta strălucit, care milita pentru reîntoarcerea la „paza legilor strămoşeşti”, „la slovele cele strămoşeşti” şi la uzul limbii noastre, nu întrezărea, totuşi, în „legile strămoşeşti” altceva decât tradiţiile creştine ale românilor, care, pe atunci aveau o vechime de aproape un mileniu şi jumătate, tradiţii care, printr-o ciudată întâmplare a sorţii civilizaţiei europene, stigmatizau, drept „cântări satanice”, şi legile primordiale, şi pe strămoşii neamurilor europene, deci rădăcinile identitare. Dar şi în colindele creştine înregistra neamul nostru o întârziere, într-un fel benefică, pentru că, atunci când europenii pierduseră tradiţiile de Crăciun, noi abia le inventam şi, pentru că le mai avem, ne-ar putea fi astăzi de mare folos, cu condiţia să conştientizăm diferenţa dintre iniţierile primordiale şi iniţierile creştine.

În cartea ieromonahului Macarie se găsesc, puse sub portative profund bizantine (nu e nevoie să te pricepi la muzică pentru a te lămurii că vocalele îndelung gâlgâite identifică o astfel de muzică), catavasiile larg răspândite în vreme, doar ca stihuiri, prin tot felul de tipărituri bisericeşti.

*



[1] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52


Comments are closed