Plăvanii, "democraţia inculturii" şi cultura | Dragusanul.ro

Plăvanii, „democraţia inculturii” şi cultura

B 06

*

Un lider al spiritualităţii noastre naţionale supunea dezbaterii publice, zilele acestea, nu doar conceptul, ci şi trista realitate a „democraţiei inculturii”, o mâloşenie spirituală harnic şi insolent călcată în picioare de plăvanii decizionali, de plăvanii media şi, din păcate, de mulţimea plăvanilor mioritici, toţi deştepţi, agresivi şi intoleranţi.

*

Plăvanii decizionali brenduiesc cu frunze România, fără să aibă habar de conceptul „poporul lui frunză verde”, formulat de Hasdeu, cu oaia din Daia, fără să fi desluşit „spaţiul mioritic” al lui Vasile Blaga (de Lucian Blaga, cu siguranţă nu au auzit) şi îndeasă icoana zilei cu jeguri spirituale, unul mai degustător decât altul, conform principiului „democraţiei inculturii”, formulat, mai anţărţ, de o ţaţă parlamentară: „Acum noi suntem la putere; ceilalţi, ciocu’ mic!”.

*

Plăvanii media nu au promovat, niciodată, măcar printr-o fotografie, vreo săvârşire creatoare, dar scot zară obiectiv de toxică pe nas, ori de câte ori fetidul lăuntric le dă brânci să-i mai vină, încă o dată, de hac culturii. Ăştia, ca şi neghiobii de la SEAP, luptă sub sloganul „la mine, ori două barabule, ori doi artişti, tot una este”. E drept, neobrăzarea lor este cauzată şi favorizată de discreţionara „democraţie a inculturii”, pe care o exercită plăvanii decizionali cu un incredibil habarnism. În ţara orbilor, chiorul poate părea chiar clarvăzător.

*

În ţara oilor cu frunza-n limbă, nu s-a înţeles, vreodată, că rostul culturii nu este acela de a produce bani sau capital politic, ci identitate şi nobleţe neamului. Câtă vreme creaţia nu va fi sprijinită pentru un autentic prozelitism spiritual, ba dimpotrivă, va fi strivită sub tălpoaiele plăvanilor în primuri de dihor, vom rătăci prin ceţuri cenuşii, prin care ne vom pierde definitiv cioburi din suflet, rătăcind fără nici un rost. În ţara oilor cu frunza-n limbă, plăvanii mediatici, pupături de funduri politice, îşi varsă zara balelor pesticid pe cultură, apoi triumfă de-a-mboulea: „Mamăăă, ce le-am tras-o!”.

*

Nu mă refer, în acest text, la penibila poveste a concertului anulat al Filarmonicii din Bacău, chiar dacă am un respect total faţă de artiştii din târgul lui Bacovia, care, ca toţi artiştii români, poartă blestemul sărăciei de asistaţi sociali, fără să cânte la nunţi, dar dispuşi să-şi sacrifice sărbătorile pentru a-şi face datoria faţă de scândura scenei. Atât mai există la noi, plăvani cu oi şi frunze-n brend, miracolul şi spovedania scenei, dar fără posibilităţi de închinare, pentru că dau buluc analfabeţii mardeiaşi de presă şi „haida-hăi şi trei bătăi / ca-n Iţcani şi Putna, măi!”. Dar mă revoltă teribil când aud că, la fel de aiuristic precum scoaterea la… licitaţie a unei prestaţii artistice (prost concepută şi fără cunoaşterea legilor organizată), se năpustesc şi asupra artiştilor pigmeii spirituali dinu zară şi neculai roşca, un fel de căpuşe pe actul cultural contemporan.

*

Şi am să dau un exemplu, şi pentru plăvanii administrativi, şi pentru cei mediatici: un român român, pe nume Calistrat Şotropa, a încredinţat memoriei 120 cântece din repertoriul bandelor de lăutari Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ionică Batalan, inclusiv o horă pe care Batalan o învăţase de la „micuţul Ciprian Porumbescu”, pe atunci gimnazist în Suceava. De un secol şi mai bine, cântecele neamului nostru zac în mormântul celei mai nesimţite ignoranţe. Am găsit partiturile după 11 ani de căutări şi le-am cumpărat pentru menirea „Zicălaşilor”. Nimeni, în afară de noi, nu mai are cele 120 de partituri. Şi ce-i de făcut? Scoatem pe SEAP ceea ce s-a pierdut şi acceptăm statutul de „două barabule sau doi artişti tot una este” sau ne apucăm, pur şi simplu, de cântat şi răspândit acest patrimoniu sacru, provocându-le toxiinfecţii intelectuale plăvanilor dinu zară şi neculai roşca?


Comments are closed