Piţărăii, căluşarii, căiuţii, solomonarii şi alunul | Dragusanul.ro

Piţărăii, căluşarii, căiuţii, solomonarii şi alunul

Sugestia Constelaţiei Hora, în desfăşurarea de simboluri ale „Căii”

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (IV)

*

Pornind de la precizarea că Dimitrie Cantemir nu a descris, de fapt, „Căluşarii”, ci „Căluşeii” (caii lui Marte, pe care îi întâlnim horind la sărbătorile de iarnă), aşa cum se jucau ei, pe la anii 1700, în sudul Moldovei şi în Basarabia, vă propun să desluşim împreună rădăcina comună a coregrafiilor ceremoniale totemice, prin care se omagiau, prin „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[1], Soarele („ochiul deschis mereu asupra vieţii”[2]), Luna („Dumnezeu cel sfânt… / în Lună plină-o schimba”[3]) şi Pământul („umbrita glie, maica zeilor din cer”[4], „divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[5], „natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[6]).

Căiuţii din Hănţeşti (hanţă însseamnă, în româna veche, cal mic)

Există o strânsă legătură de rudenie între piţărăi, căluşari şi căluşei, începând cu pregătirea steagului din băţ de alun şi a hainelor de călătorie ritualică, cu formarea cetei din câte nouă tineri (cifra sacră întâlnită şi la pelasgii homerieni, care au nouă frăţii, nouă dansatori în horă, nouă zile de doliu etc.), cu iniţierea cetei într-un loc secret, lângă un copac verde (Arborele Vieţii), unde împodobesc vârful unei lănci lungi (şase metri) cu „unul sau două batice frumos cusute şi o cunună de flori pe suport de plantă ornamentală agăţătoare verde”, iar la „capătul de jos aşează o centură de clopoţei. Lancea, pe toată lungimea ei, este împodobită cu batiste, flori şi ciucuri din lână colorată, toate prinse cu o panglică”[7] colorată, şi terminând cu „colindatul”, pe un itinerariu străvechi, conservat cu fidelitate, prin satele din apropiere.

Dansul căiuţilor, la poloni, cf. Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild / 19 Galizien, p. 385

Toiagul-steag al piţărăilor  „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda (nuiaua), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”, scria, în 1902, un cărturar ardelean[8], care vedea, în baza scrierilor unor vechi filosofi ai culturii europeni, Rink sau Noik, fie „băţul lui Bachus”[9], fie „băţul lui Ianus” (Stab de Janus)[10], băţul de alun „ce-l poartă în mână piţărăii colindători, la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo”[11], în vreme ce un alt studiu, semnat de Gabriela Barbu, sesizează, în raport cu consecvenţa itinerariului, că piţărăii „din Jieţ colindă, dintotdeauna, prin Molivis, prin Popi şi prin Androneşti, apoi, pe seară, se întorc în Jieţ”[12].

Căiuţii din Dolhasca

De ce se folosea pentru steagul şi bâtele piţărăilor şi ale căluşarilor lemnul de alun? Pentru că „ramurile de alun, după credinţa poporului român, în genere, au o putere supranaturală, o pu­tere magică, şi mai cu seamă asupra tuturor şerpilor şi a spiritelor celor necurate”, un „pumn de alune numindu-se căluşer”, iar toate componentele alunului erau sacre, în credinţele vechi: „Cu sucul rămurelelor celor tinere de alun au datină unele românce din Bucovina de-a opări oalele în care pun laptele cel de vacă, zicând că laptele se prinde mai bine şi mai degrabă. / Floarea de alun sau tufa spun femeile că e bună pentru cei beţivi”; „Sâmburi de alună, pisaţi bine, sâmburi de bostan şi sămânţă de mac, amestecate toate, la unu loc cu groscior de vacă şi-ncălzite, dacă se pun la „beşica cea rea”, acesta îndată se coace, sparge şi se trece”[13].

Căiuţii din Drăguşeni

Purtătorul de steag piţăresc sau căluşăresc, numit de Dimitrie Cantemir „stareţ” (dar Cantemir descrie „Căiuţii”, de fapt, şi nu „Căluşerii”, ritualul fiind asemănător), avea, în Bucovina veacului al XIX-lea, două prototipuri şamanice (Mircea Eliade lua în discuţie doar şamanul descris, în 1640, de Marco Bandini), „Solomonarul” şi „Pietrarul”, adversari între ei, în ciuda faptului că făceau, la fel, „tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul”, dar poporul „ereticos” – vorba lui Cantemir, „crede că se află un fel de oameni forte grozavi şi răutăcioşi, numiţi „Solomo­nari”, care, în pruncia lor, au petrecut şapte ani, ne-ntrerupt, la întuneric, sub faţa pământului, învăţând dintr-o carte diavolească toată „Solomonaria”, toate fermecătoriile şi vrăjitoriile de pe lume, iară după al şaptelea an, ies de sub pământ, afară, şi, inspiraţi fiind de spiritul lui „Ucigă-l-crucea” şi dotaţi cu puterea acestuia, se suie, pe aripile vânturilor, în nouri şi încep a purta ploile, însă mai ales furtunile şi grindinele cele mai grozave, mai înspăimântătore şi mai periculoase. El, poporul, crede cum că „Solomonarii” îmblă călare câte pe-un Balaur, cum că fierb gheaţa sau piatra prin nouri, până ce-i face pe aceştia sloiuri, şi apoi încotro voiesc, într-acolo conduc gheaţa, vărsând-o pe terenurile cele rodite şi pe câmpiile cele înflorite, sfărmând toate semănăturile şi pomii cei încărcaţi cu fructe”[14].

Căiuţii din Zvoriştea, cel mai vechi Bucureşti al României (1392)

Nu trebuie să vă grăbiţi să identificaţi în „Solomonari” şi „Pietrari” vreo rămăşiţă a mitului zalmoxian, pentru că „iniţierea în peşteră” reprezenta, până la ivirea lui Zalmoxis, o tradiţie veche, la care a apelat şi „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[15], dar şi alţi mulţi şi uitaţi şamani, numiţi „Tomuki”, care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[16], primii şamani şi legiuitori, care se revendicau ca atare, fiind Zalmoxis şi scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[17]. Ei beneficiau de sprijinul „soţiilor cereşti”[18], „raportul şaman – soţie cerească”[19], în „a vedea spiritele”[20], determinând, după coborârea lui Dumnezeu pe pământ („Transcendentul care coboară” [21] – cum îl numea Blaga), „zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai chiamă eufemistic și frumoasele, blândele”[22], populând, în sacralitatea creştinismului, cu eresuri păgâne, rapid adoptate de creştinism, precum „Sânzienele (care) amintesc scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinității agrare și ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete); vânzarea unor produse (Târgul Cireșelor, Târgul Cepelor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar și pastoral indo-european, Târgul de Sânziene era dedicat, în luna iunie, unei zeițe agrare de origine neolitică”[23], sau Rusalile, „Spirite feminine ale morților care apar noaptea, între Paște și Rusalii, înainte de cântatul cocoșilor, sinonime cu Ielele, Zânele, Măiestrele, Frumoasele, Șoimanele, Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, Cele Nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, Ursoaicele, Vântoasele”[24].

Căiuţii din Mălini

Toate aceste sărbători, care ţin de eresurile medievale şi nicidecum de cele primordiale, îşi au importanţa lor în înţelegerea horelor primordiale, din moment ce se pot identifica în aceste „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene”[25], „umblatul cu făclia”[26] însemnând mult mai mult decât trimiteri la Soare şi la „sora Soarelui și stăpâna zilelor”, numită la români Sânziana sau Cosânzeana[27], pentru că „Soarele şi Luna (sau cupa), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm”[28], după cum o consacră, într-un mod mai mult decât remarcabil, şi ca mitologie, surprinzătoarea memorie a românilor de dincolo de veacuri (cu cei „nouă cai / care noaptea pasc în rai” – caii lui Marte, din care derivă şi „Căiuţii”, pe care Cantemir i-a confundat cu „Căluşarii”, drept variantă moldovenească, şi „Căluşarii”, şi „Piţărăii”):

*

Umbla, frate, mândrul Soare,

Umbla, frate, să se-nsoare

Nouă ai

Pe nouă cai

Care noaptea pasc în rai.

Umbla cerul şi pământul

Ca săgeata şi ca vântul,

Dar toţi caii-şi obosea

Şi potrivă nu-şi găsea

Ca sora sa, Ileana,

Ileana Consânzeana,

Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.

*

„Surioară Ileano,

Ileano Cosânzeano,

Haideţi să ne logodim,

C-amândoi ne potrivim

Şi la plete şi la feţe

Şi la dalbă frumuseţe,

Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,

Eu am faţa arzătoare,

Tu, faţa mângâietoare!”.

*

„Alei, frate luminate,

Trupuşor făr’ de păcate,

Nu se află-adevărat

Fraţi să se fi cununat.

Cată-ţi tu de cerul tău

Şi eu de pământul meu,

C-aşa vrut-a Dumnezeu!”.

*

Soarele se-ntuneca,

Sus, la Domnul, se urca,

Domnului se închina

Şi din gură cuvânta:

„Doamne sfinte

Şi părinte!

Mie timpul mi-a sosit,

Timpul de căsătorit,

Şi potrivă n-am găsit

Ca soră-mea Ileana,

Ileana Cosânzeana”.

*

Domnul sfânt îl asculta

Şi de mână mi-l lua

Şi prin iaduri mi-l purta,

Doar că l-ar înspăimânta,

Şi prin rai încă-l purta,

Doară că l-ar încânta,

Apoi Domnul Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său,

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se deştepta

Şi cu drag îl asculta.

Cerurile strălucea,

Norii din senin pierea:

*

„Soare, Soare luminate,

Trupuşor făr’ de păcate,

Raiul tu l-ai petrecut

Şi prin iad încă-ai trecut,

Ce mai zice gândul tău?”.

*

„Zice ca sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu

Numai singur să nu fiu,

Ci să fiu cu Ileana,

Ileana Cosânzeana!”.

*

Soarele se cobora,

La sora lui se oprea,

Mândră nuntă pregătea,

Pe Ileana şi-o gătea

Cu peteală de mireasă,

Cunună de-mpărăteasă,

Şi rochiţa neţesută,

Din pietre scumpe bătută.

*

Apoi mândri, el şi ea

La biserică mergea,

Dar când nunta se făcea,

Vai de el, amar de ea!

Candelele se stingea,

Clopotele se dogea,

Sfinţii faţa-şi ascundea,

Preoţi în genunchi cădea.

*

Iar mireasa, vai de ea!,

Frig de moarte-o cuprindea

Căci o mână se-ntindea

Şi pe sus o ridica

Şi-n mare mi-o arunca!

Valurile bulbucea,

Iar prin valuri cum trecea

Mreană de-aur se făcea!

*

Soarele se-nălţa sus,

Se lăsa tot spre apus,

Şi-n mare se cufunda

La soră-sa Ileana,

Ileana Cosânzeana.

Iar Dumnezeu cel sfânt,

Sfânt în cer şi pe pământ,

Mâna-n valuri că băga,

Mreana-n mână-o apuca

Şi-n ceruri o arunca

Şi-n Lună plină-o schimba,

*

Apoi bunul Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său;

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se spăimânta,

Mările se tupila,

Munţii se cutremura,

Cerul se întuneca:

*

„Tu, Ileană Cosânzeană,

Sufleţel fără prihană,

Şi tu, Soare luminate,

Trupuşor făr’ de păcate!

Cu ochii să vă zăriţi,

Dar să fiţi tot despărţiţi.

Zi şi noapte, plini de dor,

Arşi de foc nestingător,

Veşnic să vă alungaţi,

Cerul să cutreieraţi,

Lumile să luminaţi!”[29].

*

*

[1] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[2] Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

[3] Soarele şi Luna, Bucureşti-Chişinău, 2004, pp. 21

[4] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[5] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[6] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[7] Prodanciuc, Robert V, Piţărăii de la Livezi, Universitatea Alba Iulia, nedatat

[8] Colinda, originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902

[9] Rink, Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417

[10] Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381

[11] Colinda, originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică

[12] Barbu, Gabriela, Calendar românesc tradiţional, în Natura, nr. 12/2004

[13] Marian, Florea, Simion, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, pp. 3-8

[14] Ibidem

[15] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[16] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[17] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[18] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[19] Ibidem p. 88

[20] Ibidem p. 93

[21] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[22] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[23] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 280

[24] Ibidem p. 238

[25] Ibidem p. 251

[26] Ibidem p. 252

[27] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[28] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29

[29] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti-Chişinău, 2004, pp. 21, 22


Comments are closed