Piramidele din Carpaţi (III) | Dragusanul.ro

Piramidele din Carpaţi (III)

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

Există tradiţii locale care atribuie măgurile unor uriaşi[1], care le-ar fi durat drept morminte, există şi măguri săpate în care s-au descoperit oseminte, fie aşezate în vase de lut[2] – dovadă a practicii „înmormântării în cer” prin expunerea cadavrelor şi dezgolirea cadavrelor de către păsări, aşa cum există, cu provenienţe mai târzii, şi depozite subterane de oseminte[3], dar toate acestea, fiind descoperite întâmplător şi de către neaveniţi, nu au fost cercetate, ci s-au pierdut ca „antichităţi” ciudate[4] ale moştenitorilor proprietarilor de moşii care şi-au primit partea din „recolta” căutătorilor de comori.

 

Tot pe aceste măguri sunt rămăşiţe de temple de piatră, înglobate sau nu în „cetăţi”, presupuse mai cu seamă pe baza unor toponime, toate spulberate de vremuri şi de nepăsare, deşi măgurile, atunci când au, pe platoul lor, câteva movile conice, dispuse precum anumite constelaţii omagiate, atrag energii stranii, în care sunetele se amplifică şi vibrează în fragilitatea făpturii omeneşti până la nelinişte, până la nevoia despovărării pripite de atingerile stranii ale netimpului. În preajma unor astfel de construcţii astrale, cum sunt şi cele de la Şona Făgăraşului, paranormalul face parte din normalitatea tot mai ocolită de oameni a unei falii senzoriale care întrezăreşte existenţe pe care nici o minte nu are curajul sau putinţa să le şi contureze. Printre localnici circulă discret teoria vrajei străvechi a blestemului uriaşilor, care nu este altceva decât „neputinţa minţii noastre de a înţelege”, după cum observa René Guenon[5]. La Şona, movilele nu adăpostesc morminte, nici măcar pe cele târzii ale descendenţelor scitice, ci structura energetică a unei constelaţii, concepută ca atare în căruntele vremuri iniţiatice şi menţinute din întâmplare. Movilele nu înseamnă măgura, ci mesajul de pe măgură, iar numele folosit de localnici, „guruieţi” sau „gruieţi”, face indirect trimitere la un alt Novac, fiul celui care a brăzdat pe scoarţa Asiei şi a Europei două troiene  protectoare ale munţilor Carpaţi şi care, în fond, delimitau teritoriile civilizaţiei boreale, numite, în toate cărţile sacre ale omenirii, Paradesha.

 

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

„Din nenorocire, starea informaţiunilor noastre arheologice nu este ajunsă la un grad care să ne permită a determina epoca şi ginţile cărora aparţin aşa uriaşe lucrări. În ori ce caz, ele ni se par a nu fi depăşit termenii istoriei necunoscute”[6], o istorie care va rămâne veşnic necunoscută, datorită golirii absolute de metafizic a civilizaţiei umane. Acolo, în măguri, în starea de primăvară, de reînviere pe Muntele Soarelui, încă se mai păstrează interacţiunile cosmice, stările de tip Coloana Celestă, pe care o vedem atât de bine reprezentată pe prima carte religioasă a omenirii, Oul Cosmic, bagatelizat drept oul încondeiat, un similar simbolic al Horei Buciumul, încă păstrată neştiut, datorită lui Dimitrie Cantemir, Karol Mikuli şi Alexandru Voievidca. Nu avem de unde şti dacă şi măgurile de pe Troian au aceleaşi particularităţi energetice precum măgurile ritualice străvechi, dar e de presupus că da, că Muntele Sfânt – Centrul Lumii era protejat şi prin două hotare energetice, şi nu doar prin două banale brazde de pământ. Se spune că omul a săvârşit cea mai mare greşeală a sa în clipa în care, în loc de forţele ochiului intuitiv, a început să se folosească de cele ale braţelor, golindu-se total şi de puterile sale dumnezeieşti şi de intrările în armonie cu Universul.

 

Fără îndoială că pe măguri s-au ridicat, dar fără dispuneri astrale, şi gorgane, deci şi morminte ale unor căpetenii târzii ale populaţiilor euro-asiatice[7], care au sfârşit prin vecinătatea Carpaţilor, dar măgurile grupate, indiferent dacă se află dispuse pe la poalele Carpaţilor sau pe cele două „brazde” energetice, care poartă numele de Troiane (dintre troienii balcanici, numiţi pioni, se alegeau preoţii solari, ei atribuind numele de Pionul muntelui fundamental, cunoscut, de la Asachi, încoace, drept Ceahlăul, muntele cu cele trei vârfuri care constituie prototipul piramidelor drepte, strâmbe şi în trepte). Dar convingerea mea este că în adevăratele măguri (Ma Go Ra) nu se vor găsi oseminte, ci doar „peşteri” iniţiatice şi dispunerile piramidale astrale de pe „învelişul lumii”, dispuneri care provoacă senzaţii de paranormal, deci de dincolo de învelişul definitiv obturat al ochiului nostru intuitiv.

 

Măgura Humorului, cu rămăşiţa templului solar de tip Densuş „ascunsă” de natură

 

[1] La E. de Ibăneşti şi la V. de la Pomârla, în plasa Coşului, pe locul zis şesul Jijiei, în moşia Curt, ca la un sfert de poştă de Ibăneşti, se vede o ridicătură de pământ ca de un stânjen şi jumătate (3,35 m) înaltă, având o lungime de mai bine de 30 stânjeni (66,90 m) şi aproape 6 stânjeni înălţime (13,38 m). Acest loc se numeşte Mormântul Uriaşului şi tradiţiunea zice că acolo ar fi îngropat un copil de uriaş, în vârstă de şapte ani; se adaugă că sora copilului ar fi pus să înalţe acest mormânt, scoţând pământul dintr-un loc învecinat, unde astăzi se află un fel de groapă mare, numită Balta-Mare. Acea groapă este pe un podiş, la S. E. de satul Cristineşti – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 127-130

[2] Comuna Pomârla se află mai spre apus, în lunca Jijiei; la răsărit de sat, pe locul numit Ruginosul, sunt acolo trei movile, aşezate în direcţiune dreaptă; cea mai mare din ele are 3 stânjeni (6,69 m) înălţime şi 19 stânjeni (35,68 m) periferie la bază; vârful ei este oval şi găurit (fără îndoială, de căutătorii de comori); celelalte două, egale între ele, au abia 2 stânjeni (4,16 m) înălţime şi 4 stânjeni (8,92 m) circumferinţă la bază; şi ele au vârful de formă ovală. În această comună, spre V., este un deal păduros, numit Dealul Comorilor, unde se văd o mulţime de gropi de diferite dimensiuni, făcute de cercătorii de comori de pe vremi. Pe un alt deal, zis Dealul Cărămizilor, cu suprafaţa înclinată spre N. E., săpând nişte oameni, la 1858, au găsit oale de lut de formă lunguiaţă, conţinând oseminte omeneşti. Acea oală îndată a fost îngropată, cu vreo 40 de stânjeni (89,20 m) mai spre V – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 127-130

[3] Mai înspre N. de Miculinţi, tot pe malul Prutului, se află satul Horodişte, situat pe o coastă înaltă şi râpoasă, sub care trece râul. Despre această localitate găsim într-o relaţiune a colonelului Guriţă, publicată în Buletinul Instrucţiunii publice al dlui V. A. Ureche (anul 1865 şi 1866, p. 285), următoarele însemnări: „Locul numit Bitca, de pe moşia Horodiştei, proprietate acum a dlui George Baltă, este o culme de deal, al cărui capăt face mal la râul Prutul; din mâncătura apei, o parte din acel mal, acum câţiva ani, s-a năruit, unde s-a văzut o catacombă cu o mulţime de oseminte omeneşti. Se vede acolo ca un fel de zidărie cu grinzi groase de lemn de stejar (devenite acum ca abanosul), unde s-au găsit vreo câteva săgeţi de fier, pentru răzbel. Dl George Baltă posedă vreo două din acele săgeţi. Se presupune că întinderea acelei catacombe s-ar trage în lăuntrul dealului; încercarea pe la năruitură este periculoasă, din cauza malului, care vine drept în apă, şi a aerului de acolo. Cercetarea s-ar putea face pe deasupra culmii, mai cu depărtare de mal, prin săpări şi sfredeliri în pământ, însă se cere mult lucru şi cheltuieli. Tot în acel deal se găseşte şi săpunul de pământ”.

Voi observa că numirea acelei localităţi dă însăşi o foarte întemeiată bănuială cum că aci a fost o întăritură sau mai bine o cetăţuie. Numele satului Horodişte este chiar cuvântul polon horodyszcze, care înseamnă o asemenea veche lucrare de pământ, precum se găsesc foarte multe în Ucraina în toate ţările circumvecine. Denumirea de Grădişte, aşa de frecventă în toate părţile locuite de Romani, în regat, precum şi în Ardeal, Basarabia etc., are şi ea acelaşi înţeles în limbile slavone de miazăzi şi răsărit (gorod, grad înseamnă oraş, cetate şi, prin urmare, grădişte, loc de cetate). Trebuie dar să considerăm ca un fapt netăgăduit că toate locurile ce poartă astfel de numire, la noi, precum şi în ţările slavone, au fost, în vechime, prevăzute cu întărituri, cu cetăţui, pe care le-au găsit în fiinţă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă, ce au venit, sunt acum ca la douăsprezece secole, să conlocuiască cu poporaţiunea Romană sau Daco-romană de pe malurile Dunării de Jos. Deşi, în studiul său manuscris, dl inginer Filipescu-Dubău vorbeşte mai pe larg despre vechile rămăşiţe de la Horodişte şi despre catacombele din localitatea Bitca, ar fi bine să se mai facă, în acele localităţi, exploraţiuni cu scop curat arheologic” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 130-133

[4] Grămeşti. În această comună sunt două dealuri însemnate, din care unul se numeşte dealul Cudrina, iar altul dealul Movilei, precum şi un loc foarte întins de bătălie, numit Podişul Horaiţului. În cătunul Verpole este asemeni o movilă, la poalele căreia s-au găsit mânere de săbii antice. Ruşii au înălţat pe acea veche movilă o mare cruce de piatră, la 1849” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 125 şi 126;

Movila Herţanului. La anul 1865, s-a găsit aci, într-o movilă care a dat şi numele său acestui cătun, spre E. de târgul mare, Herţei, o sabie de fier ca de 2 şi jumătate coţi (1 m, 60) lungime şi 0,1 m lăţime; muchia-i era groasă şi ruginită; dl Alecu Georgiu din Botoşani, fiind atunci subprefect, a luat acest obiect. În pârâul Băranca, spre S. de târgul Herţei, se zice că s-ar fi găsit o bucata de pieptar de fier – Ibidem;

[5] Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti, 1998

[6] Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, p. 135

[7] Pe valea Calului, un afluent dinspre răsărit al Volovăţului, se întinde comuna Coţuşca, în care se află patru movile, situate toate în arături; una din ele poartă numirea de movila Armeanului, fiindcă s-ar fi îngropat acolo un Armean; ea este spre S. de moşia Puţureni, pe deal, lângă şleahul Ştefăneşti: are 60 stânjeni (133,80 m) diametru la bază şi 10 stânjeni (22,30 m) înălţime; forma ei este conică – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 130-133


Comments are closed