Piramidele din Carpaţi (I) | Dragusanul.ro

Piramidele din Carpaţi (I)

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

 

În toată lumea, dar mai des decât oriunde în România, se află o mulţime de forme piramidale, durate din piatră şi/sau din pământ, unele cu bază pătrată, altele cu bază circulară, care stârnesc imaginaţia generaţiilor de localnici[1], întotdeauna atrase şi intimidate de mistere şi, deci, de superstiţii, pentru că, aşa cum scria poetul latin Caius Lucilius (180-103 î. H.), cu peste o sută de ani înainte de Hristos, „drept adevăr socoate gloata tot ce eresul născoceşte”[2]. De regulă, în formele acelea ciudate poporul „vede” creaţii ale „uriaşilor”[3], care, după cum o probează arheologia, chiar au existat, deşi, la Congresul de la Copenhaga din 1869, savantul italian Capellini susţinea că, în imaginaţia naivă, „uriaşii peşterilor sunt în genere mamiferele cele colosale din timpii preistorici”[4]. Poezia elinilor vedea în uriaşi „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer… / bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului”[5], deci „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[6], ei, uriaşii, fiind „părinţii oricăror neamuri de pe lume”[7], iar formulările acestea lirice străvechi întrezăresc „paralelismul dintre urmele cultului solar şi cultul strămoşilor: aceste două complexe religioase îşi află o expresie comună în înălţarea monumentelor megalitice”, ştiut fiind faptul că „monumentele megalitice sunt întotdeauna în relaţie cu cultul solar”[8].

 

Structurile arhitectonice primordiale, de tip piramidal, cunoscute drept zigurate („ziqqurat” se traduce prin „zidirea muntelui în munte”) sau cromlech-uri[9], purtau, într-o vechime şi mai căruntă, numele de Kogaion sau Gogaion, Go Ga Io Anu însemnând, în limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, „Muntele zidit de ştiutorul de Cer”, formula aceasta fiind mai complexă şi mai explicită decât cea sanscrită, dar care se bucură de notorietate mondială. Despre originea tradiţiei megalitice planetare, Mircea Eliade sugera „relaţii istorice, generice (poate indirecte) cu cultura megalitică a preistoriei europene”[10], iar în aceasta din urmă, aidoma majorităţii filosofilor europeni, întrezărea rădăcini în arhitecturile primare spaniole şi nord-africane, deşi, aşa cum scria, cu neaşteptat temei, în 1873, cărturarul ieşean George Panu, tocmai tumulii carpatici, incluzând măgurile şi movilele, ar putea fi primele structuri piramidale care le-au inspirat pe toate celelalte ale umanităţii[11].

 

Fără a şti ceva despre civilizaţiile primordiale polară şi boreală, fără a găsi mărturii vechi despre interacţiunea dintre semnificaţiile interacţiunii cultului solar cu cultul străbunilor[12], în cadrul căruia elementul central îl reprezenta Tatăl Tuturora, cărora „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, au simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[13], istoricii şi filosofii culturii secolului al XIX-lea şi chiar cei din prima parte a celui următor, au descifrat în arhitecturile piramidale străvechi doar morminte şi nicidecum temple[14], deşi, în cazul în care unele au rol de morminte, „aceste monumente megalitice funerare au ca scop să „fixeze” sufletul mortului şi să-i stabilească un locaş provizoriu, care să-l menţină în vecinătatea celor vii”[15]. Darwin, de pildă, chiar le banaliza[16], pentru că nu putea înţelege că „Muntele are şi înţelesul de „pragul Tărâmului celălalt”. Pe acolo, prin munte, trec sufletele în lumea morţilor… Soarele apune între munţi şi pe-acolo trebuie să fie drumul mortului către lumea cealaltă. Dar alături de această valenţă funerară, simbolul muntelui are şi un sens metafizic cu mult mai important. Muntele este centrul lumii şi de aceea, după moarte, sufletul este atras către „centru”, adică realitatea absolută”[17].

 

În opera „părintelui istoriei”, există o singură mărturie despre civilizaţia boreală de după „Epoca de Piatră” a lui Keller, referitoare la înmormântarea „regilor sciţi”[18], în Epoca Bronzului – desigur, iar această relatare avea să fie extinsă definitoriu asupra tuturor enigmaticelor străvechi structuri arhitectonice ale Europei. Pornindu-se unilateral şi, aş zice, tendenţios de la mărturia lui Herodot, în cercetările culturale europene se fac confuzii incalificabile. Măgura, de pildă, care în toate limbile europene defineşte toponime care se referă la culmi cu vârfurile netezite manual, în scopuri ceremoniale, devine sinonim cu movilele şi cu tumulii[19], ba şi „nume arhaic al muntelui” – pentru unii erudiţi contemporani, cărora le va rămâne pururi străină complexa interacţiune iniţiatică a ceremoniilor de tip Ma Go Ra („Primăvara, pe Muntele Soarelui”).

 

În faţa unor astfel de erori, bazate pe concepte stranii, deşi nu lipsite de poezie, precum „antichităţi estetice”[20] şi „antichităţi etice”[21], asimilate ca atare de erudiţii zilei, pare inutil efortul lui Mircea Eliade de a proba că „ziqqurat-ul este de fapt Lumea, întrucât el simbolizează muntele Cosmic. Iar muntele Cosmic nu este decât o perfectă imago mundi… Muntele sacru este adevăratul tron, căci acolo domneşte zeul, stăpânul şi creatorul Universului. „Tron”, „templu”, „munte cosmic” nu sunt decât formule sinonimice ale aceluiaşi simbolism al Centrului[22].

 

„Piramidele” de la Şona Făgăraşului

 

[1] „lângă tumuli preistorici sau monumente megalitice întâlnim izvoare considerate de populaţie ca miraculoase sau binefăcătoare” – Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 165

[2] Lucilius, Caius, Contra superstiţiei, în Antologia poeziei latine, Ed. Albatros, Bucureşti 1968, p. 7

[3] „pe povârnişurile meridionale ale şirei Carpaţilor, un număr destul de însemnat de peşteri, pe care tradiţiunile poporane le arata ca fostele locuinţe ale Uriaşilor de odinioară” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 112

[4] Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 113

[5] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[6] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[7] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[8] Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 119

[9]Cromlech, un soi de clădiri megalitice, un fel de îngrădituri de diferite extensiuni, făcute din pietre mari necioplite, aşezate simplu sau împlântate în pământ. Unii cred că Cromlech au fost loc pentru cultul divin sau pentru adunări, alţii le ţin de cimitire preistorice” – Diaconovich, C., Enciclopedia Română, Tomul II, Sibiu 1900, p. 52

[10] Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 178

[11] „ne-au şi rămas de la popoarele preistorice numai morminte, de la popoarele vechi mai cu seamă, morminte şi temple, pe când locuinţele indivizilor au dispărut… Morminte cele vechi erau în peşteri… Altă formă de morminte sunt tumulii, în locurile unde nu erau peşteri. Din această formă se dezvoltară piramidele la mexicani, egipteni etc. ” – Panu, G., Prelecţiunile populare, în Convorbiri literare, Anul VII / 1 aprilie 1873 – 1 martie 1874, Iassi 1874, p. 130

[12] „Structura sintetică a gândirii „primitive” îşi găseşte un excelent instrument de exprimare în simbol, care unifică niveluri felurite de realitate cosmică, fără ca, prin aceasta, să le „neutralizeze”. Polivalenţa simbolului face posibilă coexistenţa sensurilor” – Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ediţia a II-a, Iaşi 1991, p. 23

[13] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 16

[14] „Aceste morminte megalitice sunt ultimele manifestări ale Epocii de Piatră… cel mai celebru sanctuar al Epocii Megalitice – Templul Soarelui de la Stonehenge – acel gigantic cerc de pietre de lângă Salisbury” – Keller, Werner, Şi Biblia are totuşi dreptate, Hamburg 1955, p. 10

[15] Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 178

[16] „în multe părţi ale lumii, oamenii au ales în general vârful colinelor înalte pentru a înălţa mormane de pietre, fie ca amintire a unui eveniment remarcabil, fie pentru a-şi îngropa morţii” – Darwin, Charles, Descendenţa omului şi selecţia sexuală, Editura Academiei, Bucureşti 1967, p. 153

[17] Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ediţia a II-a, Iaşi 1991, p. 24

[18] „În a patra carte, cea care, sub numele Melpomenei, muza tragică, vorbeşte despre Traci, Geţi, Sciţi şi despre toate popoarele ce se pierdeau, în timpii depărtaţi, prin ceaţa locurilor pe „unde aerul, zice Herodot, mai multe luni de-a rândul, se umple de fulgi şi unde pământul cărunţeşte”, în a patra carte a sa, Herodot ne spune cum se îngropau regii Sciţilor şi ce fel de morminte li se înălţau:

Mormintele regilor, zice el, sunt în tara Gerrilor, acolo unde Boristenele începe a fi pluteţ. Acolo, când la dânşii moare un rege, ei sapă o groapă mare pătrată în pământ şi, sfârşind-o, iau pe mort, cu trupul scăldat în ceară, îi despintecă şi-i curăţă pântecele, umplându-le cu izmă pisată, cu miresme, cu seminţe de selină sălbatică şi de anason, îl cos la loc şi îi duc într-o căruţă până la alt popor. Apoi aceia la care duc în trăsură pe mort fac şi ei ca Sciţii cei regali, adică îi taie bucăţele din urechi, îşi tund părul jur-împrejurul capului, îşi crestează cu cuţitul braţele, îşi sfâşie fruntea şi nasul şi îşi străpung mâna stângă cu săgeţi. De aci duc, tot în căruţă, trupul regelui la alt popor peste care el a domnit, iar cei la care a sosit mai întâi îl urmează. După ce au purtat trupul pe la toate popoarele, în sfârşit ajung şi la Gerri, care sunt cel mai depărtat din neamurile supuse lor, şi unde îl îngroapă. Acolo, dar, depunând trupul în groapa ce i-a fost pregătită, întins pe un aşternut de verdeaţă şi înfigând, ici şi colea, împrejurul mortului, suliţe, ei aşează deasupra lemne şi le acoperă cu ramuri verzi de răchită. În locul cât mai rămâne gol în groapă, ei depun pe una din ţiitoarele regelui, sugrumată, pe pimnicerul, pe bucătarul, pe comisul, pe slujitorul, pe vestitorul lui, vreo câţiva cai de ai săi, prinoase din toate avuţiile lui şi mai multe vase de aur, căci argint şi aramă ei nu întrebuinţează. După ce au făcut acestea, ei înalţă deasupra o mare movilă, lucrând toţi împreună cu mare sârguinţă şi silindu-se a o face cât se va putea mai înaltă” – Herodot, Istorii, IV, p. 71, apud Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, p. 33

[19] „Odobescu spune că, în patria sa, se văd foarte numeroşi tumuli, printre care par a se distinge vreo trei specii, osebiţi fiind unii de alţii prin formele şi dimensiunile lor, şi purtând în graiul local denumiri speciale. Cei mai mici, îndeobşte grămădiţi în preajma ruinelor de vechi cetăţi sau rânduiţi de-a lungul căilor antice, sunt mai adesea morminte din epoca Romanilor şi conţin, în mare parte, sarcofage de piatra văroasă; acei tumuli se cheamă, mai pretutindeni, de către locuitori, măguri sau măgule; ei n-au, în genere, mai mult de trei, până la cinci metri înălţime. A doua specie se compune din grămezi de pământ, tot conice, dar cu mult mai proeminente decât tumulii funerari din epoca romană. Li se zice, mai adesea, movile, şi acestea au atras băgarea de seamă a poporaţiunilor întru atâta, că mai toate au câte-o denumire a sa proprie. Abia se poate zice că ele au fost cercetate, căci, şi dacă s-au făcut într-unele din ele ceva săpături, acelea nu s-au executat decât pe muche sau în coastele lor şi n-au dat alte rezultate decât aflarea unor fărâme de arme de fier, lăncii, paloşe, săgeţi, zale şi alte mărunte obiecte de metal, care sunt toate, fără îndoială, din epoci cu mult mai apropiate de noi decât clădirea primitiva a movilelor. Judecând după monumentele de acelaşi fel, în care s-au făcut, prin ţările vecine, precum în Ungaria, Polonia şi Rusia, săpături regulate şi minuţioase, avem tot dreptul să afirmăm că asemenea înălţături artificiale au fost lucrate de mâinile unor poporaţiuni cu mult mai vechi decât acelea care au purtat armele şi obiectele, în genere puţin interesante, ce se găsesc uneori în straturile superficiale ale movilelor din ţările româneşti… / Tumuli din a treia şi ultima specie observată au proporţiuni încă mai mari decât ale movilelor. Ei ating uneori o înălţime de douăzeci şi cinci până la treizeci metri şi chiar mai mult, şi se află dispuşi sau în cercuri lungăreţe sau în pătrare cu feţe neregulate. Li se zice, mai îndeobşte, gorgane” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, pp. 108-110

[20] Ibidem, p. 18

[21] Ibidem, p. 14

[22] Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ediţia a II-a, Iaşi 1991, p. 21


Comments are closed