Piersicii Bucovinei, în “ţara crizelor fără sfârşit”

Facerea Lumii – fotografie de Ana Muha

„România agricolă şi

Imperialismul economic al ţărilor industriale”

         În 1916, când publica „Poporaţiunea şi clasele sociale în Bucovina”, cărturarul bucovinean Ilie E. Torouţiu, originar din Solca, era convins că nu se poate scrie o istorie a ţărănimii, din pricina lipsei de informaţii, „talpa ţării” fiind mereu ignorată de cronicari, dar şi de documentele de cancelarie domnească, ba chiar şi evidenţele de cancelarii parohiale. În vremea lui Torouţiu, prin ţărănime nu se mai înţelegea, precum în vremea lui Dimitrie Cantemir, doar iobăgimea, ci întreaga populaţie a satelor, răzeşimea, ca decadenţă a unor neamuri boiereşti de odinioară, şi iobăgimea fiind percepute ca un tot unitar, fără specificităţi şi fără istorii distincte.

Florin Piersic, în anii în care Ştefan Piersic era deţinut politic, pentru că refuzase să fie numit prefect comunist la Cluj

        În epoca interbelică, odată cu exacerbarea naţionalismului, inclusiv prin folcloristică, săteanul, amalgamat drept ţăran, devine reprezentantul exclusiv al altei noţiuni vagi, „poporul”, poporul fiind glorificat prin atribuirea unei coroane nobiliare care să înnobileze o istorie difuză şi inconsistentă, ea însăşi descifrată mai ales prin deduceri şi presupuneri, şi foarte rar prin mărturii mărunte, mai nesemnificative decât un ciob oarecare.
        Istoria poporului român reprezintă, de fapt, o fantezie, o „îngâmfare şi înălţare peste ceea ce suntem”, cum formula, inspirat, în 15 august 1871, la Putna, A. D. Xenopol, o fantezie care exprimă doar perspectivele epocii noastre, cum sesiza Lucian Blaga, perspective care ignoră notorietăţile vremilor vechi, notorietăţi care ne-au rămas oarecum străine şi înstrăinate, datorită incapacităţii noastre, manifestată generaţie după generaţie, de a încredinţa mărturii viitorimii, deci memoriei.

         Din toate aceste pricini, tentativa de a recupera istoria reală a mulţimilor distincte şi complexe, care au format, de-a lungul istoriei, ruralitatea provinciilor româneşti însemna şi înseamnă o iniţiativă temerară şi riscantă, dar pe care şi-a asumat-o, cumva din nevoia cunoaşterii de sine, „mlădiţa” rurală a intelectualităţii bucovinene care s-a numit Ştefan Piersic. Desigur că satul şi „poporul” din opera lui Ştefan Piersic este, în linii mari, satul bucovinean din vremea copilăriei sale (nu doar Corlata, ci satul bucovinean în ansamblul său), sat cu statut deja răzeşesc, datorită împroprietăririlor din 1783-1785 şi 1848-1850, şi care se conştientiza singur drept răzeşesc, deci ca obşte de proprietari, cu viaţă comunitară amplă şi complexă. Datorită acestei afinităţi faţă de satul copilăriei sale, Ştefan Piersic interpretează şi mărturiile pe care le descoperă, în principal în scrierile străinilor, cu sete de intelectual dornic să-şi conştientizeze rădăcinile, oarecum mitologic, ba chiar cu o patimă mitologică, atât de specifică primei jumătăţi a veacului trecut.

Florin Piersic, retrăindu-şi viaţa pe scena Casei Culturii din Suceava – foto Dorun Halip

         Pentru Ştefan Piersic, primul istoric adevărat al satului românesc, „veşnicia (care) s-a născut la sat” nu înseamnă, ca la Lucian Blaga, o pietrificare în preistorie, în netimp (doar timpul este istoricizant), ci un substitut de spiritualitate şi de durabilitate, un substitut de fapt stilistic într-un câmp stilistic bine definit de datină şi de eres. Din această perspectivă, „poporul român s-a ţinut numai cu rădăcina, înfiptă adânc în glia strămoşească şi care a odrăslit, prin sângele străbun al vitejilor noştri, din moşi-strămoşi”, iar poporul acesta mereu „năpăstuit şi chinuit a fost ţăranul român, de-a lungul veacurilor”. Fără îndoială că ruralităţii româneşti, pe care Ştefan Piersic o conştientizează drept „ţărănimea română” – iar termenul, odată convenit, devine adecvat şi valabil după aceea – „i se cuvine închinarea întregului neam, fiindcă dânsa este nădejdea de dăinuire prin veacuri şi purtătoarea destinului neamului românesc. Datori suntem cu toţii să apărăm acest patrimoniu scump şi sfânt, fără de care se surpă temelia neamului nostru românesc”.

        Ştefan Piersic are dreptate, atunci când identifică în mulţimile rurale, pe care epoca lui le numeşte „ţărănimea română” şi din nevoia de a le recunoaşte meritele (dar există şi formulări oarecum echivoce: „În România, muncitorii pământului, în special, n-au format obiect de interes în conducerea şi dirijarea ţării”), osatura unui neam („Mamele din satele ţărăneşti sunt… icoane sfinte în faţa întregii Europe… mucenice sfinte ale neamului românesc… stâlp de neam şi temelie neînfrântă… puterea vie, prin care se naşte, trăieşte şi se înalţă poporul român”, mamele românce, precum în poezia lui Gavril Rotică, „sunt izbucniri de apărare a patrimoniului etnic, care este ţărănimea şi pe care nu o putem lăsa să se ofilească din cauza foamei şi a sărăciei şi să-şi piardă energia şi puterea de rezistenţă”), osatura unui neam real şi copleşitor, deşi mult prea enigmatic faţă de puterile noastre de conştientizare, un neam victimizat doar de „ţara crizelor fără sfârşit”, în care „sărăcia a ţinut poporul român de pretutindeni în mizerie şi incultură”, pentru că niciodată nu s-a conştientizat că „belşugul şi traiul bun vin cu învăţătură, cu şcoli şi cultură”, iar „politica economică a României din trecut a fost prea slugarnică şi prea dezorientată. Intrase în conducătorii Ţării Româneşti o timiditate faţă de marile puteri, care mergea până la slugărnicie, păzind, cu o deosebită grijă, să nu atingă, cumva, susceptibilităţile Europei industriale”.

        În cartea lui Ştefan Piersic, ţărănimea română se înfăţişează, cel mai adesea singură, „ca un plâns jalnic şi rugător, menit să zguduie şi sufletele de piatră”, doar „cu adulmecări de cultură”, dar capabilă să scurgă, „prin pana condeiului, valul de amărăciune”, în documente copleşitoare, în care „ţărănimea noastră blândă şi cuminte” descrie, precum în Jalba ţăranilor, citită în şedinţa Divanului ad-hoc al Moldovei, la 18 Decembrie 1857, „starea din aceste timpuri”, în care cuvintele „cad grele ca plumbii”, atunci când zugrăvesc „icoana vieţii ţăranilor de pe acele vremuri, arătată în toată goliciunea şi descrisă cu accente rupte din carne şi sânge”:

        „Până astăzi, toate sarcinile cele mai grele numai asupra noastră au fost puse şi noi de niciunul din bunurile ţării nu ne-am îndulcit. Biruri grele pe cap de om numai noi am plătit; oameni de oaste numai noi am dat; arendaşilor, ca să ne sugă toată vlaga, numai noi am fost vânduţi; ispravnicii, judecătorii, privighetorii şi jandarmii numai noi i-am ţinut; clacă de voie şi fără voie numai noi am dat; băutură scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pâine neagră, amară şi udată cu lacrimi numai noi am mâncat; oşti, când au venit, noi le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am purtat. Căci acel ce avea puterea ţara-şi părăsea şi ne lăsa pe noi să ducem tot greul. Ţara aceasta nici mine, nici măestrii, nici meşteşuguri multe, ca în alte ţări, nu are. Toată îmbelşugarea braţele şi sapele noastre o aduc. Cât e Dunărea de mare şi de largă curge râul sudorilor noastre, se duc peste mări şi peste hotare, acolo se prefac în râuri de aur şi argint şi curg iarăşi înapoi, de se revarsă în ţara noastră. Iar noi din ele nici că ne îndulcim. Când ne-am jăluit, când ne-am tânguit, păsurile ne-am spus, ispravnicul ne-a bătut, jandarmul ne-a bătut, arendaşul de moşie ne-a bătut, boierul ne-a bătut; cine a fost mai tare, acela era mai mare. Boul şi vaca, munca ostenelilor noastre, nu ştiam că sunt ale noastre; puiul şi găina, laptele de la gura copiilor noştri, de multe ori, cu nedreptul ni s-au luat. Lucrăm, din primăvară, până în toamnă, lucrăm, de cum se ia omătul şi până la îngheţ, tot la boieresc; lucrăm cât zice legea şi mai des, peste lege, lucrăm şi nu mai mântuim.
        Holdele cele mari şi întinse se fac frumoase şi mândre, iar când treci pe lângă pământurile noastre ţi se rupe inima; ogoarele ne rămân în paragină; popuşoii ni se îneacă în buruiană şi rămân necopţi, de-i bate bruma; cei boiereşti, aşezaţi de noi în coşare, şed ca aurul de frumos. Dar fiindcă Dumnezeu şi-a adus aminte de noi, dând în gând celor 7 Puteri ca, de astădată, să fim şi noi întrebaţi asupra păsurilor şi durerilor ce avem, uitat şi şters să fie tot trecutul, cu chinurile sale, departe fie toată ura şi toată vrajba de la sufletul nostru”.

Florin Piersic, răscolit de amintiri – foto Doru Halip

        Jalba aceasta, „o icoană a mizeriei ţărăneşti, mai grea şi mai grăitoare, nici că se poate închipui”, care probează că „România nu poate fi bogată, atâta vreme cât adăposteşte pe cel mai sărac locuitor din Europa”, stă la temelia unei atitudini demne, dar şi la temelia unui studiu extrem de convingător, în care Europa industrială este, pe bună dreptate, descifrată „ca o bătrână avară şi cu sufletul tocit”, şi care „a ştiut să adune sub cutele ei largi aur mult, simbol al bogăţiei, stors din munca sărăcimii, care plânge în Europa agricolă… Este o ironie a sorţii să posezi o avere formidabilă, pe care să ţi-o exploateze alţii, să ţi-o exploateze străinii, iar tu, ţară neputincioasă, să asişti, să stai impasibilă în faţa propriei tale ruini”.

         „Omenirea credea şi crede şi acum că petrolul este bogăţia formidabilă a României, că petrolul este belşugul nostru. Petrolul, însă, n-a fost şi nici nu este al nostru, a fost şi este al străinilor, şi noi nu i-am simţit folosul… Românul nu trăieşte şi nici n-a trăit din petrol”, şi asta pentru că, de mult prea multă vreme, inclusiv astăzi, „capitaliştii străini şi-au văzut de treburi, mai departe, şi au continuat pomparea bunurilor pământene şi subpământene din România, cu acelaşi cinism şi cu aceeaşi poftă nesăturată, înfruntând, cu dispreţ, naivitatea românească şi ofertele de colaborare, mai ales că îşi aveau asigurată colaborarea târâtoare şi trădătoare a cozilor de topor din România”, iar „poporul sărac, subalimentat, stors de bogăţiile naturale, fără posibilităţi de dezvoltare economică, este supus până la milogeală, n-are pic de personalitate, n-are consolidare în idei şi nici putere de argumentare, n-are energie, n-are sănătate, este şubred şi ruinat sufleteşte şi fiziceşte şi, deci, nu poate niciodată declanşa o reacţie întru apărarea drepturilor sale, decât doar ca o izbucnire disperată, fiindu-i indiferent dacă moare sau trăieşte o viaţă mizerabilă, în sărăcie grea şi apăsătoare”.

Cartea vieţii, mărturisită de Florin Piersic – foto Doru Halip

        Ştefan Piersic, deşi îşi propusese doar să ne iniţieze în trecut („Poporul român trebuie să cunoască, în mod amplu şi documentat, trecutul său, cu toate suferinţele şi cu tot amarul de răutăţi, pentru ca să poată, apoi, desprinde clar, logic şi definitiv luminişul drumului pe care trebuie să-l urmeze în viitor”), în aşa fel încât să nu-i mai repetăm greşelile („România nu mai poate accepta să fie, ca şi în trecut, vaca de muls a Europei industriale, îndurând mizeria şi sărăcia în resemnare, cu toate consecinţele grave asupra temeliei de bază a Ţării Româneşti, care este ţăranul român, ceea ce înseamnă, în concret şi în final, că deviza „prin noi înşine” trebuie să constituie miezul şi crezul acţiunii noastre de „restitutio in integrum”.”), avea, totuşi, convingerea că noi nu vom fi în stare să ne asumăm astfel de iniţieri („Vremuri se duc, vremuri vin, numai pentru noi, românii, ele rămân aceleaşi, de totdeauna, în vrăjmăşie perpetuă cu avanul destin”, şi asta pentru că noi nu avem bărbăţia de a înţelege că „numai atunci putem contribui la îndreptarea lucrurilor în Ţara Românească, dacă cunoaştem realitatea, în toată goliciunea şi cruzimea ei”), refuzul iniţiatic, prin cunoaşterea şi prin opţiunea pentru adevăr având drept consecinţă faptul că „egoismul feroce stăpâneşte sufletul, mintea şi judecata atât a indivizilor, cât şi a popoarelor, fiecare dornic de un trai îmbelşugat, de un trai aşa-zis fericit, chiar dacă acest trai este croit şi tras din sărăcia, din mizeria, din nenorocirea sau chiar din moartea semenului său”, ferocitatea universală „acoperindu-i cu vălul nepăsării” pe români de-a lungul întregii lor istorii.
        Pentru Ştefan Piersic, „România agricolă… este ţara crizelor fără sfârşit. Din moment ce subconsumaţia este factorul care menţine în plină dezvoltare o criză, atunci România, care se găseşte într-o permanentă subconsumaţie, este normal să se găsească într-o permanentă criză.
Poporul român a fost obligat şi silit a trăi într-o veşnică subconsumaţie, tocmai din lipsa unei posibilităţi normale de valorificare a producţiei agricole, care nu lasă ca Ţara Românească să poată lua o dezvoltare economică şi să poată sălta standardul de viaţă al poporului.

         Subconsumaţia aceasta cronică din România este suportată cu un puternic stoicism şi cu răbdare neîntrecută, de aceea şi criza, care ţine în cleştele său, în mod permanent, Ţara Românească, dar nu se transformă într-o izbucnire acută, ci continuă să evolueze în aceeaşi formă cronică, cu aceleaşi consecinţe grave pentru temelia biologică a neamului românesc.
De astfel de crize cronice au avut parte toate ţările agricole din sud-estul european şi au fost dictate de aceiaşi permanentă atitudine a ţărilor industriale, care nu s-au gândit niciodată să încerce o ameliorare a crizelor din România şi sud-estul european, ci, din contra, prin gândurile lor de supracapitalizare egoistă, s-au aruncat să exploateze tot ce a prezentat atracţie de câştig în ţările agricole.

        Criza cronică din România evoluează mocnind, fără tulburări şi fără influenţe în afară.
        Criza economică din România macină numai şi numai puterea poporului român şi nu este văzută sau nu se vrea să fie văzută nici de economiştii mondiali ai ţărilor industriale şi nici de marii financiari capitalişti, hrăpăreţi şi lipsiţi de acel nobil simţ al umanităţii.
         Subconsumaţia este cauza crizelor, zic marii economişti, deci poporul român trebuie să declare război subconsumaţiei, pentru stingerea acestei cronice şi periculoase crize din România, care se poate oricând transforma în acută şi poate avea consecinţe serioase.
        Consecinţe ale crizei din 1929 au fost crahuri, ruine şi dezastre financiare, împletite puternic cu crize de producţie, cu crize de valorificare industrială, crize de valorificare agricolă, şomeri, sărăcie, mizerie, tulburări sociale şi pescuitori politici în apă tulbure.

        România agricolă a fost şi este o jucărie, care se mută automat în valurile crizelor mondiale şi joacă aşa cum dictează complexul industrial, financiar şi comercial al lumii”.

        Există, deci, în lucrarea lui Ştefan Piersic, şi o reţetă experimentată de alte ţări europene de ieşire din criză, aşa cum există şi argumentele pentru prosperitatea viitoare a statului român prin asigurarea strategiei care să determine prosperitatea fiecărui cetăţean în parte, idee veche în Bucovina, promovată, în 1785, de Împăratul Iosif al II-lea şi încetăţenită firesc, odată cu trecerea timpului. De altfel, strategia aceasta a fost încercată, în sensul punerii în aplicare printr-o legislaţie adecvată, de guvernul liberal, în 1926, numai că specificul românesc s-a manifestat distructiv şi atunci, „portiţa” spre fărâmiţarea proprietăţii fiind aceea a excepţiei (locul de casă), care devine regulă. Pentru că „bogăţia unui popor nu se poate judeca decât după starea materială şi economică a majorităţii populaţiei. Bogăţiile pământului nostru nu pot atribui calificativul de „ţară bogată” României, pentru că întregul popor român, indiferent de clasă socială, este sărac şi a dus, şi duce viaţă grea, viaţă de slugă a Europei industriale”, o Europă ai cărei locuitori „nici în fotografiile muzeelor n-au avut ocazie să vadă case primitive din pământ, habar n-au ce este un bordei, nomenclatură specifică românească şi legată de români”, în condiţiile în care „ţăranul român este muncitorul neîntrecut şi care nu cunoaşte limită şi stavilă în munca sa. Zorile dimineţii îl prind pe ogor, muncind din greu, cu toată familia, o muncă brută, grea şi istovitoare, fără unelte mecanice şi moderne, cu puţine animale de muncă şi fără îndrumare tehnică. Ţăranul român munceşte flămând, amăgindu-şi stomacul cu borş şi cu codrul de mămăligă”.
        Dincolo de valoarea ştiinţifică a lucrării lui Ştefan Piersic, încă aplicabilă, dincolo de fresca istorică pe care o realizează, ea probează şi un scriitor înnăscut (în acest scop am abuzat de citate), dar care, precum luminătorii de odinioară (Iraclie şi Ciprian Porumbescu, I. G. Sbiera, Constantin Morariu sau Simion Florea Marian) n-a premeditat o carieră scriitoricească, ci o responsabilitate deja tradiţională în Bucovina, cea a trudei pentru emanciparea Neamului Românesc din Bucovina.