Piersicii Bucovinei (I): De la Gavril Persiec (1768), la Florin Piersic | Dragusanul.ro

Piersicii Bucovinei (I)

 

De la Gavril Persiec (1765),

 

Soare mana

Cu soarele-n palmă – fotografie de Mihai Ignat

 

la Florin Piersic

 

         Pentru că Ştefan Piersic a fost, este şi Stefan pozava rămâne un cărturar emblematic al Bucovinei, pentru că neasemuitei lui discreţii, care caracteriza şi definea nobleţea elitelor reale ale acestui nord de ţară românească, i s-a adăugat, cu devastatoare efecte asupra memoriei obşteşti a românilor, prigoana pustiitoare a comunismului, scufundându-l în nedreaptă uitare, am luat iarăşi la rând vechile gazete bucovinene, căutându-l pe autorul impresionantului studiu „România agricolă şi Imperialismul economic al ţărilor industriale“, publicat în 1946 şi elogiat, ulterior, chiar şi de Tudor Arghezi, Ştefan Piersic fiind şi publicistul care a scris ca nimeni altul despre ţăranul bucovinean („Şi astăzi ca şi altădată, tu, Ţăran Bucovinean, ai rămas lângă comoara satului tău să înfrunţi puhoiul năvălirilor cu demnitatea ta mândră, clădită de frământarea şi tradiţia trecutului şi, astfel, să devii din nou martir şi şcoală pentru noi şi pentru urmaşii noştri, peste veacuri viitoare”), dar şi despre dramele refugiaţilor („Dor ni-i de tine, Bucovină dragă, şi plâng sufletele noastre, ale feciorilor tăi scumpi, pribegi alungaţi din frumuseţea inimii tale, alungaţi din frumuseţea plaiurilor noastre, din farmecul pădurilor şi munţilor noştri”).

Stefan Piersic

Ştefan Piersic – desen de Radu Bercea

        Ştefan Piersic, a văzut lumina zilei la Corlata, în 27 decembrie 1899. A făcut studii gimnaziale la Suceava, până în 1919, şi universitare la Bucureşti, unde a absolvit, cu grad de locotenent, în 1924, Facultatea de Medicină Veterinară a Institutului Medico-Militar.

 

        În vremea studenţiei, a înfiinţat Cercul Studenţilor Bucovineni din Bucureşti şi s-a străduit din răsputeri să determine o colectă publică pentru construirea unui cămin pentru copiii de ţărani bucovineni, care urmau să vină la studii în Bucureşti, dar, din păcate, „Căminul studenţilor bucovineni, visat de noi şi, apoi, de vrednicii urmaşi, ce s-au perindat mereu, n-a putut lua fiinţă”.

         Încercase Ştefan Piersic, în numele Cercului Studenţilor Bucovineni, dar fără să-şi vadă visul împlinit, cele mai scontat persuasive metode, inclusiv un spectacol cu obiceiuri bucovinene:

 

Stefan Carmel

Ştefan Piersic – pictură în cuţit de Carmel Georgescu

        „Cu ocazia centenarului lui Tudor Vladimirescu, în anul 1921, s-au adus la Bucureşti fii şi fiice din mândra noastră Bucovină, ca, împreună cu noi şi cu concursul binevoitorilor noştri, să arătăm, prin manifestări artistice, o mică parte din obiceiurile bucovinene. Câteva dansuri naţionale, caracteristice poporului bucovinean, s-au executat, cu măiestrie, în Arenele Romane şi la Teatrul Naţional, în faţa Majestăţilor Lor Regale Ferdinand I şi Regina Maria. În inima noastră de copii tineri, plini de entuziasm şi de avânt naţional, aplauzele de admiraţie le simţeam culese de mica şi mândra Bucovină, scumpă nouă şi dragă tuturor”.

 

        După absolvirea facultăţii, în 1925, a fost repartizat, ca medic militar veterinar, la Regimentul de Artilerie de la Floreşti-Cluj. În vara anului 1926, în săptămâna cursurilor festive de absolvire a liceelor, venise la Gura Humorului, călare pe cal alb şi însoţit de o ordonanţă călare. Atunci a cunoscut-o pe domnişoara Vera Paşcanu, fata teologului şi profesorului universitar Isidor Paşcanu (născut în 1878, preot din 1903) de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, fost preot la Valea Seacă, urmând să trăiască, împreună, o minunată poveste de dragoste. Un tânăr cernăuţean, asistent al profesorului universitar Isidor Paşcanu, pe nume Iustin Moisescu, îndrăgostit, în taină, de domnişoara Vera, a renunţat, atunci, la cele lumeşti, călugărindu-se şi rugându-se, vreme de o viaţă, inclusiv din postura de Patriarh al României, pentru fericirea familiei Piersic.

 

        În 1929, s-a născut Lucica, fetiţa care avea să sfârşească tragic în apele Prutului (în 1941), încercând să-şi salveze prietena, pe Doina Puha, de furiile nedrepte şi neaşteptate ale Prutului.

În 1934, când apare, sub autoritatea morală a lui Iancu Nistor, dar cu finanţare integrală din partea lui Ştefan Piersic, „Revista Bucovinenilor”, „Distinsul nostru colaborator, domnul căpitan Ştefan Piersic, a reuşit al treilea la examenul de maior. Felicitările noastre cele mai sincere!”.

 

        Florin Piersic, viitorul actor descheiat la suflet, s-a născut în 27 ianuarie 1937 şi, după doar cinci zile, în numărul din 1 februarie al „Gazetei Bucovinenilor”, apărea prima ştire despre cel ursit tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte: „Familia bunului nostru prieten şi sprijinitor dr. Ştefan Piersic s-a sporit. În ziua de 27 Ianuarie s-a născut micul Florin, căruia îi dorim sănătate, iar părinţilor bucurie”.

 

Florin nastere

Prima ştire despre Florin Piersic, în presa românească, la câteva zile după naştere

 

        Mutat, datorită statutului său de militar de carieră, la Iaşi, în 1940, şi, apoi, la Cernăuţi, în august 1941, retras la Piteşti, în 1944, şi, apoi, iar la Cluj (dar după o pribegie de refugiat la Seliştea Sibiului), doctorul Ştefan Piersic a scris, cu har indiscutabil, în gazetele bucovinene (era membru în Comitetul Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni) despre tragedia, dar şi despre demnitatea oamenilor din acest nord de ţară românească.

 

       În septembrie 1952, odată cu demararea dosarelor S3, Ştefan Piersic a fost arestat, în miez de noapte, şi dus într-o colonie de muncă din Dobrogea, fiind eliberat, fără judecată şi fără explicaţii, în vara anului 1954. Nu a avut nici o legătură nici cu legionarii, care au fost arestaţi şi rearestaţi, în cadrul dosarelor S1, periodic, în 1948, 1958 şi 1968, nici cu securitatea.

        În anii de după 1954, până în 26 iunie 1991, când s-a stins, la Bucureşti, Ştefan Piersic nu a mai scris. Prea multă nedreaptă suferinţă îi adusese scrisul. A preferat să trăiască şi să fie fericit, alături de Vera Piersic, vreme de 37 de ani, prin fiul lor, oferit ofrandă Neamului Românesc, Florin Piersic.

 

Florin Carmel

Florin Piersic – pictură în cuţit de Carmel Georgescu

        De Florin Piersic, actorul descheiat la suflet, care şi mie mi-a fost model de viaţă, de-a lungul vremii, mă leagă o anume evlavie.
De el chiar şi lumina zilei se apropie cu evlavie.
E mai mult decât aş fi putut eu cere bunului Dumnezeu, îmi spun de fiecare dată când primesc o scrisoare sau un telefon de la Florin Piersic, Omul în care s-a întrupat spiritul frumos al românităţii. Omul care ne înnobilează, care ne îndumnezeieşte.

        Prietenia, care mă onorează şi mă copleşeşte, cu Florin Piersic a început în 29 mai 1995, atunci când publicasem, în „NordPress”, pe care l-am condus vremelnic, o tabletă literară, „Florin Piersic la Suceava / Nu mai este loc pentru tristeţe”, o scăpărare a condeiului (şi nu numai) care i-a mângâiat sufletul, după cum aveam să aflu ulterior, şi pe care o voi reproduce integral, pentru că are, încă, acelaşi efect în sufletul lui Florin Piersic:

        „Vreme cât desprinderea unei frunze din arbore (aproape o jumătate de veac), râsul sănătos şi nevoia noastră de speranţă s-au numit Florin Piersic. Din această pricină, Florin Piersic a şi fost condamnat la tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, crucificat pe scândura scenei, turnat în tiparele unor vieţi exemplare, ca să poată pribegi dintr-un veac într-altul, ba i s-a luat chiar şi dreptul întoarcerilor acasă pentru a fi osândit mereu şi mereu la întoarceri în sufletul nostru. Hăituit în „Oameni şi şoareci”, ţipăt de cuţit răsucit într-o rană cât a fost Grigore Pintea, prima rază a unei dimineţi liniştite ca fiu al zimbrului, şi tot aşa, şi tot mai adânc, şi tot mai dinspre noi, Florin Piersic a tot ţinut aprinsă făclia speranţei, ca să putem da nisipurilor întâmplătoare forma definitivă a personalităţii fiecăruia dintre noi. Dacă nu s-ar fi ivit, la Cluj, din două mlădiţe desprinse din codrii noştri de-acasă, am fi fost alţii, poate numai umbra cenuşie a fiecărei zile. Ne-ar fi lipsit modelul, n-am fi învăţat cum se poate umbla descheiat la suflet, ni s-ar fi pietrificat vorbele pe buze şi n-am fi priceput că trăim, din moment ce au murit şi alţii din asta. Cu Florin Piersic nu mai este loc pentru tristeţe, ci pentru o superbă generozitate. Pentru că asta înseamnă El şi asta ne învaţă El să fim.

        Astăzi, la Suceava, cel care n-a ostenit niciodată vine ca să bată discret la porţile curţilor împărăteşti ale copilăriei sale. N-o să prindă nimeni de veste când şi cum va sorbi apa vie din izvorul tămăduitor al întoarcerilor, apoi, la ceasul aprinderii candelelor, Florin Piersic, preotul veşnicului optimism, va oficia la altar sfânta slujbă a curăţirii de păcate. Şi-abia atunci vom redescoperi zâmbetul demolator de scorţoşenie, pentru că, având parte de iniţierea deplină, vom putea spune, în absenţa prejudecăţilor, că participăm la un spectacol cu Florin Piersic. Şi, bineînţeles, vom avea dreptate, pentru că, în definitiv, asta este viaţa fiecăruia dintre noi. Un spectacol”.

 

Desen Florin Piersic

Florin Piersic – desen de Cătălin Chifan

        Textul acesta, care schiţează doar portretul artistului Florin Piersic (artistului, nu doar actorului), putea să-i rămână pururi necunoscut idolului copilăriei mele, dacă Jeni Sidoriuc, muzeografa de astăzi, care semna, pe atunci, Jeni Rotaru, şi artistul fotograf Doru Halip, pe atunci un adolescent inocent, nu s-ar fi dus, cu ziarul „NordPress” în mână, să bată la uşa cabinei actorilor Florin Piersic şi Dem Rădulescu, în speranţa că vor obţine programare pentru un interviu cu Florin, care, în 1995, revoltat de jalnicul declin al României, intenţiona să candideze, în 1996, provocat de prieteni, la Preşedinţia României. Actorul a luat ziarul (în paginile căruia, anterior sosirii mele, fusese făcut „dinozaur al comunismului”) şi a promis, glacial, un răspuns, referitor la interviu, pentru a doua zi.

        Marţi, 30 mai 1995, la ora 10, Florin Piersic aştepta, cu ziarul în mână şi cu obrazul în lacrimi, sosirea celor doi ziarişti de la „NordPress”, pentru a le mărturisi: „Am o impresie foarte bună despre acest ziar, pe care l-am citit azi-noapte. Sunt foarte îndrăgostit de Ion Drăguşanul, nu pentru că a scris bine despre mine”. A explicat, apoi, de ce-l bătea gândul să candideze la Preşedinţie: „Eu am spus: candidez la preşedinţia statului numai ca să vă pun pe gânduri. Un actor ca Florin Piersic îndrăzneşte să spună aşa ceva! Înseamnă că ceva nu e bine în România. Am certitudinea că este mult prea mare corupţia, că oamenii nu mai sunt ce sunt eu. Eu sunt un suflet curat – n-am primit în viaţa mea o replică mai frumoasă ca aceea pe care mi-a adresat-o dl Drăguşanul, pe care, nu ştiu cum să vă spun, dacă aş ieşi preşedinte, l-aş numi consilierul meu. Articolul lui aproape m-a convins că ar fi bine să candidez la preşedinţia ţării. Dacă există un om care poate să scrie despre mine, care sunt un oarecare actor – „ne-ar fi lipsit modelul, dacă n-ar fi fost Florin Piersic, n-am fi învăţat cum se umblă descheiat la suflet”…”.

 

Florin Piersic

Florin Piersic – desen de Radu Bercea

        Florin Piersic n-a mai candidat la Preşedinţia României, din păcate. Nu m-aş fi dus consilier, pentru că eu nu pot trăi departe de obcini, dar e păcat că Florin Piersic n-a candidat, pentru că El ar fi impus un alt standard, la care inşi banali, dar de o cumplită rapacitate, n-ar mai fi îndrăznit să râvnească.

 

        Despre notiţa aceea grăbită, Florin Piersic a vorbit ori de câte ori a avut ocazia şi mi s-a întâmplat să-l aud, adesea, povestind despre mine, cumplit de elogios, în emisiunile sale de televiziune. Când l-am cunoscut, la doi ani după apariţia textului cu pricina, pe Litoral, încă mai avea cu el numeroase copii, pe care le împărţea prietenilor. Peste alţi ani, prin 2003, dacă nu mă înşel, ne-am reîntâlnit la Gura Humorului şi m-a rugat să-i îngădui să folosească, atunci când va veni vremea, metafora „actorul descheiat la suflet” drept epitaf.

 

        Trei ani mai târziu, ne-am întâlnit la Slatina, unde participam la un concurs de proză umoristică şi epigramă, din dorinţa de a testa dacă sunt îndreptăţit să public o cărticică de umor. Intrasem în competiţie cu maeştrii epigramei româneşti, dar a fost să fie să câştig la ambele secţiuni. Iar Florin Piersic, pe care l-am întâlnit întâmplător, m-a rugat să-i îngădui să folosească portretizanta metaforă, care, în fond, îi aparţine în totalitate, aşa cum aparţin închinările numai zeilor, şi drept titlu al cărţii sale de memorii. Îi scriam o dedicaţie pe „Datina, Biblia Românilor”, carte premiată cu „Diploma de Excelenţă a Patrimoniului Naţional”, la propunerea istoricului american, dar de origine română, Alexandru Nemoianu. Şi, în vreme ce scriam dedicaţia, se adunaseră zeci de olteni în preajma lui Florin, aşteptând câte un autograf, iar el era cuminte, tăcut, timid, pentru că aşa este Florin Piersic în lăuntrul fiinţei sale, aidoma unui evlavios al dragostei de semeni.

 

        La Suceava, n-a fost chip să-l întâlnesc, dar, chiar dacă nu ne-am întâlnit, Florin Piersic n-a ratat ocazia de a mă copleşi, la aproape cincisprezece ani de la scrierea unui biet articolaş, cu recunoştinţă, o recunoştinţă schematic reprodusă, în „Monitorul de Suceava”, de sensibila ziaristă Daniela Micuţariu: „Florin Piersic şi-a exprimat deschis dragostea sa pentru suceveni, pentru bucovineni, şi şi-a amintit de vorbele scriitorului şi publicistului sucevean Ion Drăguşanul, care spunea: „Florin este un om descheiat la suflet”. / „Nimeni parcă nu mi-a spus ceva mai frumos. Dacă o să scriu o carte, care să încheie cariera mea, o voi numi: „Sunt descheiat la suflet – Florin Piersic”.”.

 

        Perseverenţa asta incredibilă în recunoştinţă m-a determinat să intru, iar, în Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, ca să caut, de data asta, textuleţul meu de odinioară. Şi l-am găsit greu, pentru că ocupă puţin spaţiu, în vecinătatea unui articol pe trei coloane, „Grigore Vieru – oaspetele fascinantei singurătăţi”, pe care îl scrisesem, tot atunci, în pregătirea primei ediţii a festivalului literar de la Udeşti, pe care îl întemeiam, împreună cu fraţii Ionică, Ghiţă şi Vasilică Iftode întru cinstirea prietenului nostru Constantin Ştefuriuc, cel care deja păşise „desculţ pe cer”. Trăiam cu o ciudată nelinişte omagierea lui Titi Ştefuriuc: „şi durează, şi e târziu, şi nu mai am pe nimeni, şi nu mă mai am, prin carnaţia care sunt, nici măcar pe mine”.

 

        Nici acum nu mă mai am, cum nu mai am nici concursul, pe care mi l-au confiscat câţiva gomoşi lustruitori de clipă.
        În sfârşit, am găsit articolul, l-am citit cu înfrigurare, dar n-am descoperit altceva decât câteva firişoare, câteva cuvinte, care se aliniază mlădios pentru a schiţa un portret.

 

        Nu mult după întâmplarea tabletei portretizante, care a durat punţi trainice între sufletul meu şi sufletul celui care mi-a fost model de viaţă, am avut norocul să descopăr mărturii despre istoricul Piersicilor Bucovinei, mai întâi în recensământul ordonat de al doilea guvernator al Bucovinei, generalul austriac Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786), apoi prin lungul şir de uitate gazete bucovinene.

 

        Primul Piersic al Bucovinei a fost, conform „Consignaţiunii emigranţilor transilvăneni care s-au aşezat în districtul bucovinean, cum au fost constataţi în baza ordinului Comandamentului General din Liov la 27 Ianuarie 1778 de către domnii ofiţeri însărcinaţi anume cu aceasta”, Gavril Persiec, grănicer în Regimentul 2 Românesc de Graniţă Năsăud, plugar din Leşu Ilvei, stabilit la Corlata, în 1765, împreună cu soţia şi un fecior. Numele „Persiec” poate însemna şi o grafiere greşită a celui de „Piersic” sau „Persic”, dar, dacă este cel original, atunci el s-ar putea traduce, din slavonă, în „Persanul”, străbunii acelui Gavril Persiec din Leşu, fiind, probabil, husiţi (posibil chiar valahi din Slovacia), care, după înfrângerea teribilei lor răscoale, au migrat spre ţările române, unii dintre ei statornicindu-se, ca minieri, prin Munţii Rodnei, devenind, de-a lungul generaţiilor, simpli săteni români.

 

        La Corlata se stabiliseră, până în 1778, 32 de familii transilvane, alte 12 familii statornicindu-se în vechiul sat bucovinean, atestat în 13 septembrie 1473, pe parcursul anului 1778.

 

        Al doilea Piersic, menţionat de istoria Bucovinei, începând cu anul 1830, este Grigore Piersic, nepotul emigrantului transilvan Gavril Persiec (numele fiului lui Gavril şi tatăl lui Grigore s-a pierdut, dar, judecând după obiceiul încredinţării acelui nume primului născut, el putea fi Toader Piersic), tânăr absolvent al Seminarului Teologic din Cernăuţi, poreclit „Dascălu”, cel care deschisese o şcoală la Corlata, în 1830, pe locul actualelor gospodării ale învăţătorilor Cioltan şi a lui Constantin Duca.

 

        Grigore Piersic a avut mulţi copii, unul dintre aceştia, Toader Piersic (1832-1912), însurat cu Teodora Buta (1849-1916), fiind părintele lui Ioan Piersic, viitor primar al Corlatei, tatăl lui Ştefan Piersic şi bunicul lui Florin Piersic.

 

        Al treilea Piersic al Bucovinei menţionat, dar al patrulea, în ordinea generaţiilor, a fost „Samuil Persic, sergent la Regimentul 41, secţiunea I de mitraliere, (cel care, luptând în armata austriacă, pe frontul galiţian – n.n.) ca subofiţer în urma frontului a reuşit să înainteze muniţiunea în împrejurări de tot grele, printr-un sat în flăcări pe care-l bombarda duşmanul (armata rusă – n.n.). Acelaş subofiţer s-a distins şi în alte lupte, conducând muniţiunea de rezervă în mod strălucit”, după cum se consemna în numărul din 8 noiembrie 1914 al gazetei „Viaţa Nouă”.

        Alţi doi tineri din neamul lui Gavril Persiec, Dănilă şi Gheorghe Piersic, aveau să se sacrifice pentru neam şi ţară, în timpul celui de-al doilea mare măcel planetar, alţi doi fraţi, Ion şi Gheorghe Piersic, murind, în toamna anului 1944, imediat după întoarcerea din refugiu

 

        Al patrulea Piersic, consemnat de memoria bucovineană (al cincilea, ca generaţie), este Ioan Piersic, primar al comunei Corlata, din 1895, până prin anul 1918, tatăl lui Ştefan Piersic şi al lui Axinte Piersic, cel care îi va succede părintelui său în funcţia de primar al comunei, din 1918, până în 1919, când îl răpune o boală necruţătoare. Soţia lui Ioan Piersic şi, deci, bunica lui Florin Piersic, a fost Iftimia, născută Popescu.

 

        Linia Piersicilor Bucovinei cuprinde, pe linie paternă, începând din 1765, până astăzi, următoarele şapte generaţii: grănicerul năsăudean Gavril Persiec – fiul acestuia, probabil Toader Piersic – nepotul lui Gavril, dascălul şi învăţătorul Grigore Piersic – Toader Piersic – primarul Ioan Piersic – Dr. Ştefan Piersic – actorul descheiat la suflet Florin Piersic.

 

         În cunoştinţă de cauză, dar şi cu inexactităţi de detaliu, un văr al lui Florin Piersic, colonelul în rezervă Ioan Niţucă Piersic, scria despre Ştefan Piersic, în lucrarea „Corlata, un sat din Bucovina”, pe care am avut onoarea să o îngrijesc, în 2005, când a văzut lumina tiparului, următoarele:

 

Stefan Boa

Ştefan Piersic – desen de Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA

        „Profesor universitar doctor, colonel medic veterinar şi, mai presus de toate, tatăl şi modelul uman al actorului Florin Piersic, Ştefan Piersic s-a născut la Corlata, în 27 decembrie 1899, ca fiu al lui Ioan (al lui Toader al Dascălului) şi al Iftimiei (născută Popescu) Piersic, fiind al doilea copil ajuns la maturitate, după Axinte (1889-1919); i-au urmat Profira (1901-1948), Eugenia (1903-1991) şi Gherasim (1905-1980).

        După absolvirea a patru clase primare (în 1911), cu învăţătorul Alexandru Şuhan, Ştefan Piersic a fost elevul Gimnaziului greco-ortodox din Suceava (viitorul Liceu şi, apoi, Colegiu Naţional „Ştefan cel Mare”), pe care l-a absolvit în 1919, în primul an întreg al României Mari, când Ştefan Piersic a fost admis la Institutul Medico-Militar Bucureşti, Facultatea de Medicină Veterinară. După absolvirea anului patru (1923), a fost înaintat la gradul de sublocotenent, iar la absolvirea facultăţii (1924), la gradul de locotenent. Ştefan Piersic s-a înscris, imediat, la doctorat, cursuri de zi, pe care l-a trecut în 1925, fiind şi avansat la gradul de căpitan (n.n. – În 1934, avea să fie avansat maior. Ştirea de presă: „Distinsul nostru colaborator, domnul căpitan Ştefan Piersic, a reuşit al treilea la examenul de maior. Felicitările noastre cele mai sincere!” „Gazeta Bucovinenilor”, Anul I, nr. 3, 2 decembrie 1934, p. 4).

 

        În 1925, a fost repartizat, la cerere, ca medic veterinar la Regimentul de Artilerie de la Floreşti-Cluj, cu scopul continuării cercetărilor ştiinţifice la Universitatea din Cluj.

        Tot în 1925, în uniformă de ceremonie şi însoţit de ordonanţă, amândoi călări pe cai de rasă, Ştefan Piersic a participat la Balul de absolvire, organizat, în iunie, de Liceul Normal din Gura Humorului, iar cu această ocazie a cunoscut-o pe tânăra absolventă Vera Paşcanu, fiica preotului din Valea Seacă (azi, Valea Moldovei), cu care se va căsători, doi ani mai târziu, şi care, în 1929, îi va dărui primul copil, Lucica, iar în 1936, pe cel de-al doilea, Florin (n.n. – Ştirea de presă: „Familia bunului nostru prieten şi sprijinitor dr. Ştefan Piersic s-a sporit. În ziua de 27 Ianuarie s-a născut micul Florin, căruia îi dorim sănătate, iar părinţilor bucurie” – „Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 27, 1 februarie 1936, p. 3).

Desen Stefan Piersic

Ştefan Piersic – desen de Cătălin Chifan

        La Cluj, Ştefan Piersic s-a implicat profund în munca de cercetare, publicând lucrări de specialitate în Analele universităţii clujene.
        În 1939, dorind să se dedice în totalitate activităţii ştiinţifice, a demisionat din armată, cu gradul de locotenent-colonel, şi s-a încadrat Conferenţiar universitar la Facultatea de Medicină Veterinară. Până la ieşirea din armată, Dr. Ştefan Piersic înfiinţase, la Cluj, primul Spital Veterinar din România. La Floreşti, îşi înfiinţase o fermă cu vaci de lapte, cu produsele căreia aproviziona toate cofetăriile din Cluj.

 

        La Corlata, unde locuiau surorile şi fratele său, Profira, Eugenia şi Gherasim, a cumpărat 300 de oi, câte o sută pentru fiecare surioară şi frate, convingându-i să facă o stână împreună, stână care a existat până la evacuarea din 1944, când oile au rămas de izbelişte.

 

        După Dictatul de la Viena (31 august 1940), când nordul Transilvaniei a fost abandonat, fără luptă, ungurilor, familia Piersic s-a mutat la Iaşi, unde Dr. Ştefan Piersic şi-a continuat cariera universitară.
        Odată cu intrarea României în război, a fost concentrat, cu gradul de colonel, şi numit medic veterinar şef al Armatei Române, calitate care-i permite, în august 1941, să se stabilească la Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind Cartierul General al Trupelor Române.

 

        La Cernăuţi, o dramă cumplită avea să îndurereze pe viaţă familia Piersic. Lucica, fetiţa lor de doar treisprezece anişori, elevă în clasa a treia de liceu, a dat curs programării profesoarei de sport pentru cele două ore de înot în râul Prut, lângă podul bombardat în toiul luptelor din anul precedent. Lucica Piersic, de mână cu băiatul comandantului garnizoanei, avansa spre mijlocul râului, când amândoi au căzut într-o gaură de bombă şi s-au înecat, smulşi de vârtej (n.n. – în realitate, Lucica Piersic a fost prinsă de vârtej în clipa în care încerca să o salveze pe colega şi prietena sa, Doina Puha). Băiatul a fost găsit după o oră, iar fetiţa abia după patru zile, la 12 km în aval, de nişte pescari. A fost înmormântată la Cernăuţi, unde a fost înălţat un cavou pentru toată familia, rămas înstrăinat în ţară străină, dar pe pământ românesc.
Lucica Piersic avea un talent muzical înnăscut, pe care îl punea în valoare, cântând cu uşurinţă la pian, la vioară şi la acordeon. Vorbea, la doar treisprezece anişori, germana (însuşită în familie), franceza, italiana şi spaniola.

 

        De la Cernăuţi, în urma înaintării trupelor sovietice, Cartierul General Român s-a mutat la Bucureşti, o parte, şi la Piteşti, în Argeş, a doua parte, din care făcea parte şi familia Piersic, care va reveni la Cluj abia în toamna anului 1944 (n.n. – o ştire din „Revista Bucovinei”, nr. 5/1944, p. 197, îl localiza pe Dr. Ştefan Piersic, în mai 1944, la Selişte, lângă Sibiu).

 

        După terminarea războiului, Dr. Ştefan Piersic şi-a reluat activitatea de cercetare ştiinţifică. I s-a propus funcţia de prefect, cu condiţia înscrierii în PCR, dar el a refuzat, motivând că un om de ştiinţă nu are dreptul să se înregimenteze politic.

        În 1946, Dr. Ştefan Piersic a publicat cartea „România agricolă şi Imperialismul economic al ţărilor industriale”, care a avut răsunet în ţară şi în străinătate, datorită modului de abordare a raportului dintre ţara noastră, cu un mare potenţial agricol, şi ţările industrializate ale Europei. Lucrarea are aproape 300 pagini, este extrem de complexă, iar o parte dintre problemele tratate mai sunt şi astăzi de actualitate…

 

        Ca intelectual, ba încă unul care a refuzat înregimentarea în PCR, Dr. Ştefan Piersic a fost mereu în vizorul securităţii, fiind arestat, în toiul unei nopţi a lunii septembrie a anului 1952, şi trimis la o colonie de muncă din Dobrogea, fără judecată, deşi el ceruse, în câteva rânduri, să fie trimis în faţa unei instanţe.

 

        În vara anului 1954, după doi ani de împărtăşire din suferinţa inimaginabilă a intelectualităţii româneşti, considerată duşman de clasă de către regimul totalitarist, Ştefan Piersic a fost pus în libertate fără explicaţii şi fără judecată.

 

        Revenit la Cluj, n-a mai fost primit în învăţământul superior.
        Pentru că fiul său, Florin, era student în anul doi la IATC Bucureşti, familia s-a mutat în Capitală, Ştefan Piersic fiind încadrat inspector medic veterinar în Ministerul Agriculturii, funcţie deţinută până în 1961, când s-a pensionat, dar fără a renunţa la cercetările ştiinţifice de specialitate.
        La cererea sa, Dr. Ştefan Piersic a fost reîncadrat medic veterinar la Ferma de vite din Măzănăieşti, judeţul Suceava, unde a rămas până în 1968, când s-a reîntors la Bucureşti, acolo unde fiul său, Florin, era deja copleşit de succes.

        În 1989, Dr. Ştefan Piersic a trăit bucuria reîntoarcerii la o societate democratică. S-a stins, în 26 iunie 1991, la frumoasa vârstă de 92 de ani şi jumătate. A fost înmormântat la cimitirul „Bellu”, pe aleea actorilor, dar, ulterior, Florin Piersic şi-a mutat ambii părinţi în cimitirul din Cluj Napoca.

 

        Vera Piersic, mama actorului Florin Piersic, descindea dintr-un lung şir de preoţi (n.n. – câmpulungeni), tatăl ei fiind preotul Paşcanu din Valea Seacă (astăzi, Valea Moldovei).
        Din 1918, până în 1925, Vera Paşcanu a urmat cursurile Liceului Normal din Gura Humorului, la balul de absolvire cunoscându-l pe medicul veterinar militar Ştefan Piersic.
        Orfană de mamă de la doisprezece ani, Vera Paşcanu a trebuit să-şi asume grijile casei, tatăl ei fiind mai mult plecat din sat, după 1918, funcţia de părinte-profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde-şi susţinuse doctoratul, în urmă cu câţiva ani, obligându-l la a-şi asuma şi responsabilităţile unei meniri.
        Acasă, trei fetiţe şi un băieţel, Virgil, ţineau rosturile unei gospodării, ajutaţi de o servitoare parohială. În vacanţe, copiii erau duşi, pentru câteva zile, la Cernăuţi, pentru a se obişnui cu viaţa trepidantă a unui mare şi bogat oraş.

 

        În primăvara anului 1925, de Vera, aflată într-o foarte scurtă vacanţă, s-a îndrăgostit asistentul tatălui său, tânărul teolog Justin Moisescu, cel care avea să ajungă Patriarh al României. Fata era de o frumuseţe neobişnuită, exprimând gingăşie şi fragilitate inocentă, cânta duios, acompaniindu-se singură la pian. Dar posibila poveste de dragoste nu s-a mai înfiripat, la balul de absolvire apărând ofiţerul chipeş, care, peste doi ani, avea să-i devină tovarăş pentru toată viaţa.
Vera Piersic a avut de dus pe suflet poveri inimaginabile: şi-a înmormântat bobocul de fată, a trăit coşmarul arestării şi trimiterii la muncă forţată a soţului său. În anii grei ai prigoanei comuniste, când rămăsese fără nici o sursă de venit, şi-a procurat un război de ţesut, supravieţuind din vânzarea de covoare bucovinene, meşteşugul ancestral, învăţat în copilărie, îngăduindu-i să câştige şi banii necesari susţinerii demersurilor pentru ca fiul ei, Florin, fiu al… intelectualului „duşman de clasă” Ştefan Piersic, să fie primit la examenele pentru admiterea la facultate.

 

        Pe Justin Moisescu l-a reîntâlnit în 1977, după moartea Patriarhului Justinian, când fostul asistent al tatălui ei, dedicat vieţii monahale, fusese ales în fruntea Bisericii Ortodoxe Române. Întâlnirea a fost copleşitoare. Patriarhul îi ştia viaţa şi trăia afectiv succesele artistice ale lui Florin. Se rugase pentru familia Piersic, în ceasurile de cumpănă, şi o binecuvântase, în ceasurile de fericire.

 

        Vera Piersic s-a stins, din cauza unei gripe rebele, în 1985, la 78 ani, în Spitalul Elias.

 

        Florin Piersic s-a născut la Cluj-Napoca, în 27 ianuarie 1936.

         Cursurile şcolii primare le-a început la Cernăuţi, în 1942, şi le-a terminat la Cluj, în 1946. Au urmat anii de liceu (şapte, pe atunci), petrecuţi la Liceul teoretic nr. 3 din Cluj-Napoca, liceu absolvit în 1953.
        Debordând vitalitate, dragoste, generozitate, Florin Piersic a fost întotdeauna, şi încă din copilărie, omul de la care românii puteau învăţa cum se poate trăi descheiat la suflet. A trăit intens toate dramele familiei sale, dar şi pe cele ale Neamului, găsind,. De fiecare dată, resursele care să-l transforme şi să ne transforme în învingători. A fost, este şi va fi în veacul vecilor un model de viaţă obligatoriu de urmat.

 

        În urma examenului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, Florin Piersic a fost declarat admis printre primii, dar nu i s-a permis înscrierea în anul întâi, datorită „originii nesănătoase”, tatăl său, fost medic militar şi fost universitar, aflându-se, pe vremea aceea, alături de marea majoritate a intelectualităţii româneşti, în coloniile de muncă forţată ale Dobrogei.

 

Florin Boa

Florin Piersic – văzut de caricaturistul Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA

        Întors la Cluj, Florin Piersic scrie memorii după memorii şi, cum autorităţile nu se achită de obligativitatea răspunsului, revine la Bucureşti şi bă buzna în biroul Ministrului Culturii. Are verva unui învingător, care îşi poate impune victoria, aşa că, după nici două săptămâni, primeşte telegrama prin care i se comunică faptul că, în sfârşit, se poate prezenta la cursuri în anul întâi.

 

        Peste un an, în 1954, tatăl său va fi pus în libertate, iar familia se va stabili la Bucureşti.

 

        În timpul ultimului an de studiu, Florin Piersic face primul său film, „Ciulinii Bărăganului”, după Panait Istrati, în regia lui L. Daquin, film care va reprezenta România la Festivalul Internaţional al Filmului de la Cannes, festival la care Florin Piersic avea să facă parte din delegaţia României. În „Ciulinii Bărăganului”, Florin a fost Tănase, iar în distrbuţie poate fi regăsit şi numele inegalabilei Maria Tănase, în rolul mamei lui Tănase.

 

        În 1957, la absolvire, întreaga promoţie a IATC a fost repartizată la noul teatru din Piatra Neamţ, „Teatrul Tineretului”, dar, pentru că încă nu se finalizase construcţia edificiului, primele montări s-au jucat pe scena Teatrul „George Bacovia” din Bacău.
        În decembrie 1957, s-au scos la concurs trei posturi de actor la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, ocupate, după o competiţie acerbă, de Florin Piersic, de Cosma Braşoveanu şi de Gheorghe Popovici Poenaru, ultimul urmând să emigreze, curând, în Canada.
        A urmat o carieră strălucitoare, cu roluri memorabile în „Oameni şi şoareci”, „Livada cu vişini”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” etc. şi cu personaje de neuitat, întrupate în filmele „Cosmin, fiul Zimbrului”, „De-aş fi Harap Alb”, „Elixirul Tinereţii”, „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă” (alături de Jean Marais şi Sidnney Chaplin), „Pintea Viteazul”, „Columna”, seria „Haiducii”, seria „Mărgelatu”, „Ştefan cel Mare”, „Mihai Viteazu” etc.

 

        Despre iubirile lui Florin Piersic (reper important în viaţa unui artist autentic), ca şi despre rolurile sale în teatru şi film, s-ar putea scrie, probabil, o monografie separată, cu un număr neprecizat de volume, deşi doar trei femei, cele trei fiice ale Împăratului Soartă, au însemnat ceva în viaţa şi în devenirea sa.

 

        Tatiana Iekel era actriţă la Teatrul Mic, în 1961, când s-a căsătorit cu Florin Piersic. În 1968, s-a născut Florin Piersic Jr., cel care, în 7 aprilie 2003, la Gala UNITER, avea să fie desemnat „Cel mai bun actor român al anului 2002”.

 

        În 1974, Florin Piersic, care nu mai era soţul, ci doar prietenul Tatianei Iekel, care-i creştea primul băiat, s-a căsătorit cu Ana Szeleş, partenera sa din „Elixirul Tinereţii”, care-i va dărui un alt băiat, Daniel, cel care va face Facultatea de Relaţii Internaţionale şi va ajunge, după mutarea mamei sale la Budapesta, directorul unei bănci maghiare din Viena.

 

        A treia şi ultima soţie a lui Florin Piersic este Ana Toader, o clujeancă inimoasă şi inteligentă, care-i ştie sufletul ca nimeni altcineva.

 

        De Corlata, Florin Piersic este legat afectiv încă din copilărie, vacanţele şcolare petrecându-le în casa unchiului său, Gherasim Piersic, cel care moştenea casa bunicilor Ioan şi Iftimia Piersic, casă în care a copilărit şi Ştefan Piersic, tatăl său. Din 27 august 2000, Florin Piersic este „Cetăţean de Onoare” al satului Corlata, diploma consfinţind o relaţie afectivă reciprocă, în beneficiul satului, Florin Piersic fiind, în fond, Cetăţean de Onoare al Neamului Românesc.

 

        Sărbătorit la Cotroceni, în 28 ianuarie 1996, ocazie cu care Preşedintele Ion Iliescu i-a dăruit o sabie de Damasc, cu mâner de aur şi încrustată cu diamante, recunoscut „Senior al Artei”, în 2001, şi recompensat de Ministerul Culturii cu „Premiul de excelenţă” pentru întreaga activitate artistică, în 2002, distins cu „Ordinul Steaua Românei în grad de Cavaler”, în 27 ianuarie 2003, Florin Piersic va rămâne, pentru totdeauna, mai presus de onorurile care i-au bucurat viaţa, actorul descheiat la suflet, cu care noi, românii, ne vom mândri în tinereţea fără de bătrâneţe şi în viaţa fără de moarte ale neamului şi ale artiştilor lui emblematici .

 

        Filmografia lui Florin Piersic este mai mult decât impresionantă, biografia lui artistică întregindu-se din următoarele filme: „Ciulinii bărăganului” (1957), „O poveste obişnuită… o poveste ca în basme” (1959), „Aproape de soare” (1960), „Flăcăul şi focul” (1960), „Celebrul 702” (1961), „S-a furat o bombă” (1961), „Drum nou / Lada cu zestre” (1961), „Paşi spre lună” (1963), „Neamul Şoimăreştilor” (1964), „De-aş fi… Harap-Alb” (1965), „Răscoala” (1965), „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă” (1966), „Tunelul” (1966), „Frumoasele vacanţe” (1967), „Bătălia pentru Roma” (1968), „Columna” (1968), „Kampf um Rom II” (1969), „Haiducii lui Şaptecai” (1970), „Mihai Viteazul” (1970), „Zestrea Domniţei Ralu” (1971), „Săptămâna nebunilor” (1971), „Aventuri la Marea Neagră” (1972), „Paraşutiştii” (1972), „Explozia” (1973), „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475” (1974), „Fraţii Jderi” (1974), „Agentul straniu” (1974), „Un August în flăcări” (1974), „Elixirul tinereţii” (1975), „Comoara din Carpaţi” (1975), „Pintea” (1976), „Cuibul salamandrelor” (1976), „Instanţa amână pronunţarea” (1976), „Roşcovanul” (1976), „Tufă de Veneţia” (1976), „Eu, tu şi Ovidiu” (1977), „Războiul de Independenţă” (1977), „Regăsire” (1977), „Ultima frontieră a morţii” (1979), „Rug şi flacără” (1979), „Drumul oaselor” (1980), „Reţeaua S” (1980), „Trandafirul galben” (1982), „O lebădă iarna” (1983), „Galax, omul păpuşă” (1983), „Misterele Bucureştilor” (1983), „Masca de argint” (1984), „Rămăşagul” (1984), „Colierul de turcoaze” (1985), „Racolarea” (1985), „Totul se plăteşte” (1986), „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1987), „Fix alert” (2004), „Eminescu versus Eminem” (2005), „Lacrimi de iubire” (Serial TV) (2005) şi, desigur, primul serial al Televiziunii Române, „Cosmin, fiul zimbrului”.

 

        Revendicat, practic, de toate provinciile şi regiunile româneşti, Florin Piersic are, totuşi, nişte repere ale nostalgiei, pe care le şi defineşte uneori, adică atunci când jurnalişti stăruitori se pun pe răscolit prin sufletul lui veşnic şi generos descheiat:

 

        „Ce mă leagă de Cluj? Aproape toată viaţa mea. Aici m-am născut, aici mi-am petrecut o parte din anii copilăriei, precum şi frumoasa şi tumultuoasa mea adolescenţă. Părinţii mei au trăit aici, tata era profesor la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj şi din Arad.

         Chiar şi după stabilirea în Bucureşti, eu nu m-am putut despărţi de Ardeal şi, la fiecare premieră de film, la fiecare spectacol în care jucam, mergeam şi le prezentam şi la Cluj. Şi, culmea, a doua mea nevastă, Anna Szeleş, mă trăgea tot acolo, deh, având nevastă din Cluj, drumurile mele tot la Cluj băteau. Acum, am nevasta tot unguroaică, şi tot din Cluj, şi tot Ana o cheamă.

 

        Alt lucru care mă leagă de Cluj sunt mormintele părinţilor mei, care au fost la Bucureşti, mai întâi, la Bellu (crucile lor de lemn au rămas tot acolo) şi acum i-am adus la Cluj, în cimitirul central, cu eforturi considerabile (am strâns banii pe cinci turnee în America pentru a face criptele).

 

        Pe criptă scrie: „Vera şi Ştefan Piersic, părinţii minunaţi ai actorului Florin Piersic”, pentru că cel mai mult în lume i-am iubit pe ei şi am să-i iubesc până în ziua în care am să stau cu floarea-n gură.
Clujul e oraşul sufletului meu, iar când vin la Bucureşti, abia aştept să mă întorc acasă, în inima Ardealului nost”.

 

        Şi Bucovina celor cinci generaţii de înaintaşi ai lui intră în geografia nostalgiilor lui Florin Piersic:

 

        „Am avut o copilărie fabuloasă, înmiresmată de poveşti bucovinene, locul de origine al părinţilor mei: mama era fiică de preot din Bucovina străveche, iar tatăl meu era fiu de ţăran din Stupca, satul lui Ciprian Porumbescu.
        Dumnezeu a aşezat în Bucovina, în toate anotimpurile, atâta frumuseţe cât să dai şi la alţii.
        În „dulcea Bucovină, / Vesela gradină / Cu pomi roditori / şi mândri feciori”, iernile – cu Sărbătorile Crăciunului, primăverile – cu Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului – treceau într-o lumină binecuvântată, văzută cu ochi de copil fără griji. De-atunci am eu sădite în suflet dragostea, credinţa şi frica de Dumnezeu. Deşi, apoi, vreme de 50 de ani, prostia omenească a devenit politică de stat, iar credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea ei au fost pedepsite de legi ticăloase, nimeni, niciodată, n-a putut să ardă bisericile din suflet, unde te rogi cât pofteşti, mai ales în ceasurile grele.

 

        În 1941, familia mea s-a stabilit la Cernăuţi – atunci era România Mare – tatăl meu fiind numit, acolo, medic veterinar-şef al oraşului. Şi acolo, din păcate, în 1942, în ziua de 6 august, am plătit greu tribut Prutului: sora mea, fată de 14 ani, s-a înecat, dorind să o salveze pe colega ei de bancă. Erau la cules de plante medicinale pe malul Prutului, pentru soldaţii răniţi de pe front. Colega ei a fost salvată de un evreu, care e acum în Israel şi cu care sunt încă în relaţii de prietenie, dar pe sora mea au găsit-o la 11 kilometri în josul apei, în Basarabia. A fost cea mai dură, cea mai tragică poveste a vieţii noastre. Asta m-a urmărit nu numai în copilărie, ci şi în profesie: faptul că i-am văzut pe părinţii mei întotdeauna înlăcrimaţi că au pierdut o fată, la aproape 15 ani, pe care o adorau. Am povestit asta pentru că, după nenorocirea aceea, a început războiul şi, atunci, ne-am refugiat la Săliştea Sibiului, unde tatăl meu a fost medic veterinar al acestei comune. Eu am făcut, acolo, două clase primare…”.

        Iar sinteza acestei geografii afective, şi sinceră, şi tulburătoare, ar trebui să însemne o reiniţiere pentru noi toţi:

 

        „Eu sunt un om îndrăgostit de ţara asta. O iubesc, pentru că eu am avut şansa să merg în turnee şi, totodată, să fac multe filme, iar filmele mele nu au fost nişte filme de birou, în care să stau să joc roluri de director sau de secretari de partid. Eu am jucat haiduci, am făcut filme de aventuri, toate s-au petrecut, s-au turnat în România, în locuri superbe din Maramureş, Ardeal, Bucovina. Pentru că eu am fost cu piciorul, cu căruţa, cu maşina peste tot şi ştiu ce comoară ne-a dat Dumnezeu, odată cu ţara asta, eu o socotesc cea mai frumoasă ţară din Europa şi n-aş putea trăi şi muri niciunde altundeva”.

 

 

Ion Drăguşanul

 

         Ştefan şi Florin Piersic reprezintă, în egală măsură, repere inconfundabile ale culturii bucovinene, iar conştientizarea acestui statut se face şi prin acest material de presă (care are vreo cinci capitole), dar şi prin mulţimea portretelor cu Ştefan şi Florin Piersic, pe care le-au făcut cei mai importanţi artişti plastici ai contemporaneităţii bucovinene, precum Radu Bercea, Cătălin Chifan, Ovidiu BOA sau Carmel Georgescu.


Comments

  1. Constantin spune:

    Un roman adevarat, care a facut sute de mii de romani fericiti.

  2. dragusanul spune:

    Mulţumesc.

  3. Adrian Herghelegiu spune:

    Florin Piersic un trimis al lui dumnezeu pentru a le da sentimentul romanilor ca putem fi intradevar mandrii, un prieten adevarat si un sufletist. Din putinii lui bani trimite la Bacau unui prieten neajutorat. A facut posibil ca sa=mi imlinesc un vis recamandandu-mi fata ca un medic si doctor in medicina, astfel ajungând la ana Aslan. Faptele lui de omenie sant numeroase. Te iubesc FLORINE, Adrian Herghelegiu.

  4. dragusanul spune:

    Mă bucur că şi dumneavoastră îl iubiţi.

  5. Persic Catalin spune:

    Felicitari pentru efortul de documentare foarte bine redat in articol!

  6. dragusanul spune:

    Mulţumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *