Pictori sculptori I | Dragusanul.ro

Pictori sculptori I

Pictori şi sculptori din Bucovina (I)

Pictori

AUTORI: Vincenţiu BABEŞ ¤ Adrian BONDAR ¤ Ioan CÂRDEI ¤ Traian CHELARIU ¤ Valentin CIUCĂ ¤ Gheorghe DAVID ¤ Ion DRĂGUŞANUL ¤ Aurel FEDIUC ¤ Vasile FORMINTE-ULIAN ¤ Corneliu GHEORGHIAN ¤ Vasile GHERASIM ¤ Ion GRĂMADĂ ¤ Al. LUPU ¤ Ion LUŢA ¤ Petre LUŢA ¤ Oreste LUŢIA ¤ Eugen MAXIMOVICI ¤ Procopie MILIŞTE ¤ Vladimir MIRONESCU ¤ Maximilian MONTER ¤ Leca MORARIU ¤ Ionel NEGURĂ ¤ Gheorghe NOVEANU ¤ Eugen I. PĂUNEL ¤ Eugen POHONŢU ¤ Sextil PUŞCARIU ¤ Emil SATCO ¤ Mircea STREINUL ¤ Neculai TĂUTU ¤ N. TCACIUC-ALBU ¤ Dragoş VITENCU ¤ Vladimir ZAGORODNICOV

 

O carte care exista

Istoria Artelor Plastice Bucovinene s-a scris şi publicat între anii 1891, anul morţii lui Epaminonda Bucevschi, 1946 (ianuarie-februarie, când apare ultimul număr al „Revistei Bucovinei”), numai că paginile acestei istorii au rămas uitate prin colecţiile incomplete ale gazetelor şi publicaţiilor vechi bucovinene. Ulterior, Istoria Artelor Plastice Bucovinene a fost răsfoită, fragmentar, funcţie de paginile care i-au ieşit în cale, doar de neostenitul slujitor al memoriei, regretatul Emil Satco, contemporanul nostru, care ne-a încredinţat o monumentală „Enciclopedia Bucovinei”, pe care numai trândavii şi netoţii nu o preţuiesc aşa cum merită să fie preţuită, şi care, peste câţiva ani, când se va tipări o nouă ediţie, va cuprinde şi bibliografia, şi o corectare a erorilor, datorate doar surselor de informare, nu şi lui Emil Satco, pentru că fata lui, Alis Nicolăică, a preluat, ca pe o datorie, dar şi ca pe un rost al vieţii, ştafeta memoriei.
Eu am nimerit din întâmplare în lumea pururi vie a pictorilor şi sculptorilor bucovineni (nu şi a operei lor, care-mi rămâne oarecum străină), provocat de o ştire, referitoare la acel „Caragiale al Bucovinei”, care s-a numit Mihai Teliman, singura ştire care menţionează câte ceva despre opera plastică a absolventului Academiei Artelor Frumoase din Viena, pentru scurtă vreme profesor de desen la gimnaziul din Suceava:

„Mihai Teliman a fost şi profesor de desemn. Activitatea lui plastică e şi mai puţin cunoscută decât cea literară. Reproducem, în acest număr al „Revistei Bucovinei”, două realizări ale desenatorului Teliman, puse nouă la dispoziţie de domnul prof. Leca Morariu” / D.V. („Revista Bucovinei”, nr. 7, Iulie 1953, Cernăuţi, pg. 352).

Cele două studii, la care se referă Dragoş Vitencu, un autoportret, numit, în „Revista Bucovinei”, „Portret de bătrân” şi un „Chip de femeie”, precum şi un „Peisaj din Lunca Sucevei”, care au rămas, doar în reproducere, după Mihai Teliman, l-au determinat pe reputatul critic de artă Valentin Ciucă să scrie, cu nedisimulată revelaţie, în exhaustiva lucrare „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (pg. 93):

„Un alt vienez cu disponibilităţi reale, Mihai Teliman, s-a lăsat acaparat de tentaţiile jurnalisticii, în detrimentul timpului acordat adevăratei sale vocaţii: pictura. Verva imaginativă a desenatorului s-a transferat foiletonistului al cărui comentariu sagace devenea uneori pamflet. S-au păstrat, din păcate, destul de puţine mărturii despre potenţialul lui creator; dar ceea ce a ajuns la noi atestă calităţi de luat în consideraţie. Autoportretul invocat adesea şi un peisaj din Lunca Sucevei amplifică regretul că, în viaţă, a-ţi afla locul ţine de capriciile destinului”.

Pe Mihai Teliman, scriitorul şi, din această postură, un mare câştig pentru literatura română, îl cunoşteam bine, iar picturalul din scrierile sale l-am încredinţat, şi prin mărturii de odinioară, altei tentative de revigorare a memoriei, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, care întregea o bază de date despre istoria obştească bucovineană, „Identităţi deturnate” şi „Bucovina faptului divers”, prin care trec, cu tragică sfinţenie, şi pictori de legendă ai provinciei noastre.
Şi mă mai întâlnisem, într-o carte pe care doar o organizasem, „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!”, de Ciprian Porumbescu, şi cu Epaminonda Bucevschi, un om de o frumuseţe exemplară, despre care am mai povestit şi cu alte ocazii.
Din păcate, mai familiari decât pictorii români ai Bucovinei îmi erau, prin ce-au lăsat după ei, acuareliştii germani care au ilustrat o „Bucovina iluminată” surprinzătoare (Franz Jaschke, I. Schumirsz, Franz Xaver Knapp, Julius Zuber, Mattias Adolf Charlemont, Rudolf Bernt), operele lor însemnând şi mărturii iconografice extrem de importante, apoi, căutându-l pe Mircea Streinul, pe care îl tot trăiesc, aidoma poetului şi, cu adevărat, istoricului literar Mircea A. Deaconu, drept sfânt al spiritualităţii româneşti din Bucovina, am început să întrezăresc un segment de viaţă reală, de o frumuseţe desăvârşită, de care m-am simţit ademenit, şi pe care vreau să o încredinţez, exact aşa cum am aflat-o, celor cu o fărâmă de neastâmpăr în suflet, prin filele acestei cărţi, scrisă între anii 1891-1946, dar adunată între aceleaşi coperţi abia astăzi, 31 ianuarie 2009, când Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, înfiinţată în 31 ianuarie 1932, poate renaşte sau nu.
Cartea aceasta nu îmi aparţine, decât în măsura în care voi fi putut face cunoscute şi numele mărturisitorilor, prin scris, de spiritualitate, ea fiind premeditată cu un titlu iniţial, „Poeţii Bucovinei, despre pictorii bucovineni”, la care m-am văzut obligat să renunţ, atunci când am înţeles că memoria se sprijină pe stâlpi mult mai temeinici decât vocaţia sau prefăcătoria lenevoasă a liricului, chiar dacă există şi un filon liric în acest edificiu.
Cartea aceasta este o fărâmă de trecut, un ciob de piesă arheologică, pe care se mai pot desluşi doar câteva rune, înţelese şi de Emil Satco, şi de Valentin Ciucă, iar descifrările domniilor lor le alătur, târziu, după ce am terminat organizarea, pe capitole, a mărturiilor vechi, descifrările acelea fiind probe ale învrednicirii de trecut. / Ion Drăguşanul.

1. „Penelul iscusit al zugravilor
de pe acele cărunte vremuri”

Există în noi o trufie indecentă, insultătoare şi devoratoare, care transformă „cuvinte potrivite”, deci metafore sau doar sintagme cu rare capacităţi sugestive („dulcea Bucovină”, „rai pământesc” sau, mai incoloră, dar şi mai trufaşă, „monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor”) în platitudini ale mult prea desei şi neimplicatei uzitări. În fond, de mult prea multe veacuri, noi trăim, pe aceste locuri, aidoma viermelui în măr, într-un incredibil confort al vremelniciei, sumar schiţat, în octombrie 1644, de misionarul catolic Marco Bandini, cel care preciza că, şi în acele vremuri, pentru moldoveni, „originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nici o preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă” („Călători străini prin Ţările Române”, V, pg. 344). Ceea ce înseamnă că noi nu durăm, nu avem istorie, ci doar o înşiruire de vremelnicii, de „situaţii prezente”, din moment ce indiferenţa faţă de devenire, drept consecinţă a netezaurizărilor de memorie, se repetă, generaţie după generaţie, până şi mai ales astăzi.
Fără îndoială, ţinutul în care ni s-a întâmplat naşterea este de o tulburătoare, ba chiar de o dureroasă frumuseţe, iar capodoperele arhitectonice ale unor „cărunte vremuri” (Eugen Maximovici), deşi nu ne reprezintă, ne spuzesc, discret, cu o aură sacră, pe care am purtat-o, de-a lungul vremilor, cu o dogmatică şi păgână indiferenţă. Lucian Blaga s-a străduit să disimuleze tradiţionala lipsă de poftă de viaţă şi de divin a românilor într-o aparentă identitate preistorică („satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor; „Trilogia cosmologică”, 391), dar şi într-un anume statut, în confruntarea dintre istorie şi preistorie („popor cu jăraticul ţinut sub spuză”; op. cit., 417). Cu alte cuvinte, ceea ce aparent s-ar fi durat, pe aceste meleaguri, ar fi fost, oarecum, nespecific „sufletului profund” al românilor, aflaţi, mereu, la „răspântie, în care se întretaie influenţe diverse”, cele mai multe refuzate, datorită unui fond şi stil preistoric de valori, refuzurile acestea definindu-ne, conform explicaţiei lui Mircea Eliade („De la Zalmoxis la Gengis Han”, pg. 208), drept încrâncenaţi ai tradiţiei, care acceptă greu valorile care nu-l definesc („Adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”).
Stilul preistoric al românilor, mai curând instinctiv, subconştient, îl reprezintă tradiţia şi specificul satului, în vreme ce tentativele de istoricizare rezultă din aderenţa mai mult sau mai puţin plenară şi onestă la statalitate şi la religia statală, dar şi la expresiile artei culte. Statalitatea şi religia de stat apar târziu, ezitant şi neconsistent (fără tentaţia aderenţei), drept „descălecări” de feude predestinate unei veşnice vasalităţi şi nicidecum ca o asumare dârză de istorie, în vreme ce arta, cu formulele ei de comunicare, a avut şi încă mai are un statut elitist, care o sorteşte memoriei de seră, răsadniţei numită istorie şi critică de artă.
Primul, dacă nu cumva şi singurul stăpânitor de feudă, care avea să încerce anularea acelui statut şi întemeierea unei statalităţi adevărate, a fost Ştefan cel Mare, singurul voievod „ales de popor”, pe Câmpia Direptăţii, această „alegere” însemnând mai mult decât presupusele drepturi ereditare, de care însuşi Ştefan pare să se fi îndoit, din moment ce şi-a început domnia, din voia lui, ca o asumare dârză de istorie din partea tuturor.
Ştefan însemna o tentativă de ieşire din preistorie, prin constituirea unei statalităţi distincte, pe temelia iluzorie a feudelor de până la el. Iar biserica de stat, întemeiată, după lungi ezitări în a accepta catolicismul, de Alexandru cel Bun, prin impunerea fratelui lui Petru Muşat, „Iosif, de mitropolit adevărat”, în 26 iulie 1401, şi, mai ales, prin închinarea celor 50 de biserici, în 11 iulie 1428, mănăstirii Bistriţa, capătă forţă, credibilitate şi durabilitate abia sub sceptrul lui Ştefan cel Mare, cel care îi va primi, la curţile sale, pe meşterii Bizanţului, căzut, în 1453, pentru totdeauna, sub stăpânire turcească.
Meşterii bizantini durează şi înzestrează cu spirit divin bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare, încredinţând viitorimii şi chipul viteazului făptuitor de istorie, drept „icoană de ctitor”, ulterior uitată şi aproape pierdută, odată cu ruinarea sfintelor şi minunatelor lăcaşuri dumnezeieşti. Şi tot meşterii veniţi din tragicul Constantinopole par să fi întemeiat, la Rădăuţi, ba chiar şi la Putna, o primă şcoală de pictură religioasă (mă păzesc să-i zic românească), care avea să supravieţuiască până după ocuparea Bucovinei de austrieci. Cel puţin asta susţine Dimitrie Dan, în „Junimea Literară” (nr. 1, ianuarie 1908, pg. 16), vorbind despre o rubedenie de a sa, cu rădăcini galiţiene:

„Familia preoţească-română Bunciac se trăgea din Kamieniz-Podolsk. Vasile, fiul lui Ştefan, a fost preot în Straja şi era moşul după mamă al scriitorului acestor şire.
Interesantă este împrejurarea că, pe la anul 1804, în Rădăuţi se afla un anume Nicolai, care era sculptor şi că tot acolo s-a zugrăvit iconostasul sculptat de Nicolai. Acest sculptor, ca şi nenumiţii zugravi, erau, de bună seamă, învăţăcei eşiţi din şcoala de sculptură şi pictură, aflătoare lângă Episcopia Rădăuţului”.

Interesul pentru vechile ctitorii domneşti, aflate în paragină (din vechea Putnă, mai rămăseseră doar ruine de ziduri de circa un metru înălţime, Mirăuţii funcţionau ca depozit de piei dubite şi nedubite, iar, ulterior, ca grajd, Moldoviţa, Pătrăuţii şi biserica Sf. Dumitru din Suceava erau sfârtecate de rădăcinile copăceilor şi buruienilor), a fost manifestat, mai întâi, de intelectuali nemţi, precum Wickenhauser, Josef Hlavka, Karl Adolf Romstorfer, primul, ca documentarist, al doilea, ca arhitect diecezan şi, din această postură, militant pentru salvarea şi păstrarea unui stil „românesc” în construirea de noi biserici („Aceste monumente sunt de cel mai mare interes, deoarece ele dovedesc, prin un pericol de vr’o 300 ani, o activitate artistică bisericească şi naţională independentă de baza tradiţiunii şi a stilului bizantin, un tip de artă cu totul independent, închiegat în stilul bizantin şi din cerinţele rituale ale bisericei orientale”), iar arhitectul Romstorfer, salvator al Mirăuţilor, Putnei, Solcăi etc., şi recuperator al ruinelor Cetăţii Sucevei.
Nemţii „noştri” au izbutit să contamineze de falnică, ba chiar trufaşă curiozitate şi pe cărturarii români, care, începând cu Ion alui Gheorghe Sbiera, Constantin Morariu, Simion Florea Marian, Dimitrie Dan, Dimitrie Onciul sau Iancu Nistor, şi terminând cu pictorii Epaminonda Bucevschi şi Eugen Maximovici, „arhitect şi profesor acad” S. T. M. Mironescu, Filimon Taniac sau Leca Morariu, nu pot rata ocazia lustruirii cu românism închipuit şi se ocupă, vârtos, de zidirile străvechi (cu bun simţ şi cu trudă efectivă, totuşi, din partea lui Bucevschi şi Maximovici).
Exista, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când cărturarii români „descoperă”, datorită nemţilor „noştri”, care i-au atins la orgoliu, superba moştenire a trecutului, un amestec interesant de descurajare şi de patriotism curajos, care se depunea, mai nociv decât colbul uitării, peste sfintele relicve ale succesiunilor de generaţii consumatoare de prezent, iar amestecul acesta nociv determina o fală, un fel de „ăştia suntem noi”, deşi nu eram şi nu suntem, chiar dacă Ştefan, Rareş sau Lăpuşneanu încercaseră, în alte „prezenturi” lacome de sine şi suficiente, să ne trezească, să ne dinamizeze, să ne smulgă din preistorie şi să ne aşeze, cu firave rădăcini, în solul mănos, dar pretenţios, al istoriei.
Bisericile noastre, ctitorite de domni cu vocaţie de regi sau doar evlavioşi până la spaime (cazul lui Lăpuşneanu, care a tipărit, la Lvov, şi primele cărţi religioase în limba română), sunt peceţile artistice ale acelor personalităţi istorice, aplicate într-o „zonă conservatoare” (Eliade, 167), mai curând ataşată, trândav, „fazei aurorare a omenirii” (Blaga, 383), deci mitologiei care „devine destinul unui popor” (Blaga, 385), un popor prin care, chiar şi astăzi, datorită refuzului memoriei conştientizate şi asumate, se manifestă „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria” (Blaga, 390).
Aşa se face faptul că „penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri” păstrează anonime şi mâna, dar şi identitatea acelor incredibili artişti, fiecare un „goga” (zidar, în româna veche) anonim, care s-a zidit pe sine întru gloria noastră şi a voievozilor care au ctitorit şi ne-au ctitorit.
Din această convingere, voi încheia acest capitol, dedicat unor timpuri istorice, dar care ne-au fost şi ne rămân mereu înstrăinate, cu două scrieri ale unui pictor bucovinean la fel de înstrăinat memoriei noastre palide şi inconsistente, Eugen Maximovici (I.D.).

Portretele lui Ştefan cel Mare

Pe pământul Bucovinei s-au păstrat, până azi, monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor. Stilul acestor zidiri şi ornamentele care le împodobesc sunt de o netăgăduită valoare artistică. Interiorul lor este zugrăvit de penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri. De mare interes sunt icoanele ctitorilor acestor lăcaşuri sfinte, întrucât ele sunt şi persoane marcante din trecutul neamului nostru. În fruntea acestora stă neînvinsul erou Ştefan cel Mare.
Portretul său se află, ca icoană de ctitor, relativ bine conservată, în mai multe biserici din Bucovina, clădite de el. Până nu de mult, însă, aceste portrete numai prea puţin au fost băgate în seamă. Nici măcar copii fidele de pe ele nu aveam. Abia la stăruinţa neobositului istoric Dimitrie Onciul, scriitorul acestor şire primi, la 1905, onorifica însărcinare din partea guvernului român din Bucureşti de a lua copii în mărime originală de pe cele mai însemnate portrete ale lui Ştefan cel Mare, aflătoare în Bucovina.
În scrisoare ce domnul Onciul mi-o adresă, la 6 Decembrie 1904, îmi scrie, între altele: „… după părerea mea, sunt 5 copii de făcut (în mărime naturală): Voroneţ, St. Ilie, Pătrăuţi, Bădeuţi şi Putna (icoana veche, în refectoriu). Dacă se află şi la Volovăţ un portret nu ştiu. Scrie-mi ce-ţi este Ţie în astă privinţă cunoscut. Copiile trebuie să fie cum se poate de exact făcute, pe un material bun şi durabil, cu culori solide…”.
Domnul Onciul, care din autopsie cunoaşte portretele aceste, s-a întrepus, cu mare zel, pentru copiarea lor fidelă, având, de bună seamă, în vedere că aceste preţioase tablouri, aşezate la locuri foarte puţin scutite, s-au şters şi s-au palezit, până acum, în aşa măsură, încât, peste puţin timp, copiarea lor ar fi aproape cu neputinţă. Copii bune, însă, păstrate într-un museu bine întocmit, se pot mai uşor feri de orice influenţă stricăcioasă. Meritul domnului Onciul în chestia aceasta este, aşa dară, de tot mare.
Cu mare interes am purces la alcătuirea acestor copii. Mărturisesc, însă, sincer că am avut de învins mari greutăţi, ivite din împrejurarea că locul în biserică unde-s adăpostite aceste tablouri este prea slab luminat. În fine, însă, tot am reuşit să copiez chipurile lui Ştefan cel Mare cu mare exactitate.
Din acest incident, am fost nevoit să studiez bine înfăţişarea eroului, un lucru care, ca pictor de portrete, nu mi-a căzut greu. Pe baza studiilor ce le-am făcut în chestia aceasta, mă simt oareşicum chemat în a-mi exprima părerea asupra portretelor lui Ştefan cel Mare.
Chipul lui Ştefan cel Mare îl aflăm în bisericile din St. Ilie şi Pătrăuţ, de lângă Suceava, şi la Voroneţ, în ţinutul Homorului. Un portret în miniatură s-a păstrat în evanghelierul de la Homor.
Portretele de ctitor ale lui Ştefan cel Mare sunt zugrăvite al fresco şi se află pe păretele din dreapta, cum intri în naos. Voevodul e caracterizat ca un bărbat în floarea vieţii, stând în picioare, cu păr blond, cu mustaţa subţire şi fără barbă. Costumul este lung, împodobit cu ornamente frumoase, şi cu coroana pe cap; în mâni ţine biserica în miniatură, închinând-o cu evlavie patronului ei.
Tehnica al fresco a acestor icoane ni se înfăţişează în condiţiuni bune şi pare a fi trecut de la o generaţie de pictori la alta.
Privitor la timpul în care s-au clădit aceste biserici, avem mărturii sigure. N-avem, însă, date exacte despre timpul zugrăvirii lor. Icoana ctitorului, fiind o parte însemnată a picturii din lăuntru bisericii, s-a zugrăvit, de bună samă, deodată cu celelalte tablouri de părete. Bisericile nou clădite nu se lasă, timp îndelungat, fără împodobire internă. De aceea, putem admite că zugrăvirea lor a urmat a se face îndată după zidire.
Deşi tehnica icoanelor de ctitor era destul de solidă, ele au pătimit mult, mai cu samă cea din St. Ilie. Ori de pictorii acestor portrete le-au alcătuit având înaintea lor, ca model, pe marele viteaz, care să le dea figura şi atitudinea cerută, azi n-o putem spune (din această împrejurare, nici nu putem şti întru cât portretele sămănau cu figura adevărată).
Icoanele de ctitor, ce fac o parte întregitoare din decoraţiunea artistică a interiorului unei biserici, nu se lucră direct după natură. La un domnitor ca Ştefan, a cărui glorioasă domnie a urmat a fi un lanţ neîntrerupt de resboaie şi frământări, nu putem uşor presupune că ar fi avut răgaz să stea model vreunui zugrav. De aceea, credem că pictorii icoanelor acestora, petrecând adesea la curtea domnească, au întrebuinţat prilejul de a-l observa şi de a prinde schiţe în contururi generale după chipul şi ţinuta lui Ştefan. Aceste schiţe urmau a fi utilizate, apoi, la zugrăvirea icoanelor de pe păreţi. Privite din acest punct de vedere, icoanele de ctitor din bisericile lui Ştefan concretizează, până la un grad oarecare, adevărata înfăţişare a marelui Voevod. Ele au eşit de sub penelul pictorilor contimporani, cari au văzut şi au studiat modelul. Trăsăturile caracteristice le observăm la fiecare din aceste icoane, deşi şi ele sunt lucrate de mâni diferite.
Ar fi o problemă foarte interesantă a compara portretele unul cu altul şi a le analiza mai de aproape. Însă pentru un studiu comparativ e prea îngust spaţiul acestei publicaţii. Ne vom restrânge numai la reproducerea portretelor de la St. Ilie şi Voroneţ. Comparând ambele chipuri, vedem înaintea noastră o figură marcantă, un erou biruitor şi un creştin evlavios.
Portretul în miniatură, din evanghelierul de la Homor, păstrat, azi, în reşedinţa arhiepiscopală din Cernăuţi, e cel mai cunoscut şi mai respândit. Ştefan, cu coroana pe cap, îngenunchează înaintea Maicei Domnului şi-i închină o evanghelie, ce o ţine în mâni. Trăsăturile feţei sunt acele de pe icoana de ctitor din Voroneţ. Se deosebeşte, însă, de celelalte portrete prin aceea că îngenunchează şi prin costumul cel scurt, până la genunchi. În costum scurt ni-l înfăţişează pe Ştefan şi pictorii moderni ca Bucevschi, Petrescu şi alţii. După modesta noastră chibzuinţă, însă, acest costum scurt e o simplă licenţă artistică. Când o persoană îngenunchează, haina cea lungă se aşează în falduri în jurul ei. Redarea acestei draperii nu e lucru uşor şi reclamă o iscusinţă deosebită în mănuarea penelului. Această greutate a încercat să o încunjoare portretistul lui Ştefan, scurtând veşmântul până la genunchi şi lăsând să se vadă picioarele de sub bogata mantie de brocard. Se ştie, doară, că nici azi domnitorii, când apar în mare ţinută, cu coroana pe cap, nu îmbracă costume scurte. Cu atât mai puţin s-a putut întâmpla aceasta pe timpul lui Ştefan. În toiul vijelielor răsboinice, Ştefan va fi purtat şi haine mai scurte, şi barbă.
De aceste considerări am fost călăuzit la compunerea marinimoşilor ctitori ai bisericilor din Bucovina: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Ambele tablouri, în mărime naturală, împodobesc sala de primire din reşedinţa metropolitană din Cernăuţi. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 35-37).

Bisericile noastre

De mult mi-am propus să public studiile şi experienţele mele asupra vechilor zidiri de biserici din Bucovina şi, în această privinţă, nu cred a fi cu totul nechiemat. Deja, ca elev al şcoalei artelor frumoase din Viena (1876-1881), m-am ocupat cu studii speciale ale artei istorice, într-un timp când era, acolo, activ renumitul explorator al artei Rudolf Eitelberger. Explicările practice la obiectele muzeului austriac, unde se află multe icoane preţioase vechi, precum şi alte lucruri bisericeşti, mi-au fost de cel mai mare folos. Abia aici începusem a cunoaşte, a preţui şi a-mi explica obiectele artei vechi.
Astfel pregătit, am venit, înainte de mai mulţi ani, la Rădăuţi, în giurul căruia se află atâtea monumente bisericeşti din timpurile trecute. Cu mare zel studiez, acum, aceste zidiri monumentale, făcând, totodată, şi copiile corespunzătoare. Cu studiul zidirilor de biserici mai noi mă ocup abie de doi ani, de când mi s-a încredinţat pictura bisericească din diecesa noastră.
Mulţi au scris despre monumentele noastre bisericeşti şi, între aceştia, îmi fac cel mai mare haz unii domni galiţieni. Sigur că sunt şi între dânşii oameni cunoscători, dară sunt şi aceia cari cred a şti totul, dacă pot silabisi vr’o inscripţiune slavonă vechie.
Cu multă cunoştinţă de cauză a scris despre monumentele noastre bisericeşti arhitectul reşedinţei metropolitane din Cernăuţi, Josef Hlavka, care şi-a publicat studiile respective în „Osterreichisch-Ungarische Revue”, anul 1866. Acest cunoscător temeinic al arhitecturei bizantine a şi folosit multe din motivile şi detailurile farmecătoare ale monumentelor noastre istorice în edificiul reşedinţei. Cât de dorit ar fi să se imiteze această procedură de arhitecţii bisericilor noastre!
Merite în chestia de care vorbim şi-a câştigat, mai departe, conservatorul şi profesorul Romstorfer. El s-a folosit de studiile ce le-a făcut în ţerile migieşite, spre a face o comparaţiune cu monumentele noastre, şi resultatele cercetărilor sale le-a publicat în „Mitteilungen der Zentralkommission zur Erhaltung und Erforschung der Kunstdenkmaler”, precum şi în alte foi. Ca specialist dibaciu, domnul Romstorfer se foloseşte de experienţele sale şi la zidirile de felul acesta, ce i se încredinţează.
Deşi reposatul consilier de finanţe Wickenhauser a lucrat mai mult pentru istoria Bucovinei, totuşi publicaţiunile sale relative la mănăstiri merită o deosebită considerare, din punctul de privire al artei istorice, deoarece el a descifrat multe inscripţiuni vechi.
Publicând eu aceste şire, vreu să-mi dau, deocamdată, părerea asupra stării monumentelor noastre arhitectonice, stăruind ca ele să fie păstrate şi restaurate numaidecât.
Înainte de ceva timp, mi se ceru să-mi dau părerea asupra vechiului iconostas de la S. Ioan din Siret. Privind această frumoasă biserică, m-am încredinţat că, deşi s-a lucrat mult pentru biserici în deceniile ultime, graţie stăruinţei neobosite ale Archipăstorului nostru, totuşi remâne încă foarte mult de făcut. Prin îngrijirea actualului paroh Sbiera (N.R.: Nicolae Sbiera, fratele cărturarului I. G. Sbiera), biserica aceasta este deja îngrădită; însă întocmirea internului ei lipseşte mai că de tot. Înţelege orişicine că restaurarea acestei biserici nu se poate face pe spesele sărmanilor ei parohieni. Însă, precum aici, aşa şi aiurea, bisericele nici nu sunt zidite de comune, ci de fundatori evlavioşi şi avuţi. Este, aşa dară, datoria fondului religionar de a griji pentru păstrarea şi restaurarea monumentelor de felul acesta, căci eată ce zice, despre ele, Hlavka: „Aceste monumente sunt de cel mai mare interes, deoarece ele dovedesc, prin un pericol de vr’o 300 ani, o activitate artistică bisericească şi naţională independentă de baza tradiţiunii şi a stilului bizantin, un tip de artă cu totul independent, închiegat în stilul bizantin şi din cerinţele rituale ale bisericei orientale”.
Pe baza studiilor asupra monumentelor vechi bisericeşti, în dezvoltarea lor istorică, ar trebui să se ridice şi bisericele ce se zidesc în timpul present. Cu părere de rău, însă, trebue să mărturisim că bisericele zidite în deceniile din urmă au un caracter străin în toată înfăţişarea lor, ceea ce înstrăinează şi pe fiecare amic al artei, care priveşte cu ochi deschişi la ele.
Profesorul Romstorfer face, într-un articol al său, următoarea propunere: Ar fi de dorit ca şi bisericele noi să se zidească după stilul cel vechiu, pentru ca tipul interesant de zidiri al antecesorilor să nu degenereze în modul de clădiri moderne, executate după un şablon, precum se face aceasta la noi numai din cause de considerări false. Chiar de s-ar causa, prin aceasta, speze mai mari fondului religionar, care e şi patronul celor mai multe dintre bisericele numite şi este şi posesorul unei însemnate părţi a ţerii, totuşi, cei de la cârma fondului ar trebui să nu cruţe acele speze în interesul artei („Wiener Zeitung” din Ianuarie 1890).
Causa că zidirile din bisericele moderne nu reuşesc şi fac impresie rea asupra privitorilor specialişti este următoarea: Ele sunt date pe mânile oficiului de clădiri de la guvernul local. Aici, însă, sunt puţini ingineri şi fiecare din aceşti domnie însărcinat cu feliurite lucrări, dintre cele mai eterogene, astfel încât e cu neputinţă a vorbi de zidiri de biserici corespunzătoare, chiar de am presupune şi mai multă bunăvoinţă de a recunoaşte preferinţele vechilor monumente arhitectonice ale ţerii noastre. Numirea unui cunoscător probat al acestor monumente în oficiul de clădiri ar fi, deci, prima condiţiune pentru ca lucrurile să iee un curs spre mai bine, şi bărbatul ce ar primi această misiune ar trebui să se ocupe numai de clădirea de biserici. Cât pentru moment, nu avem de ales. Eu amintesc, aici, numai pe domnul Isecescul. Totodată, ar trebui să i se dee unui Bucovinean un stipendiu ca să se cultive anume pentru acest scop.
Din an în an, se dau sume mari din fondul religionar pentru zidirea şi restaurarea de biserici, n-ar fi, deci, pagubă mare dacă acelaşi fond ar da şi o sumă oarecare pentru cultivarea unui inginer de specialitate.
Executându-se această măsură, de foarte mare trebuinţă în oficiul de clădiri, ar trebui să se satisfacă şi altei necesităţi capitale, anume să se predee auzitorilor de teologie învăţământul respectiv al artei. În multe biserici de la ţeară se află lucrări sau cel puţin obiecte de artă, al căror conservator trebue să fie parohul, care, însă, fără studiile artei istorice, nu poate fi.
În colecţiunile museului bisericesc, ce este a se înfiinţa, vor fi, desigur, destule obiecte care vor putea servi respectivului lector de arheologie şi de ştiinţă a artei. În modul acesta, am avea preoţi cultivaţi şi, pe acest teren, s-ar păstra mai sigur şi lucrările vechi artistice, s-ar procede mai cu rigoare la procurarea icoanelor şi a altor obiecte eclesiastice, şi toate aceste ar fi de mare folos pentru biserica noastră în genere. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 42, 43).

2. „Iconografia mai veche bucovineană”

Chiar dacă, aşa cum susţine deja citatul Dimitrie Dan, ar fi existat în Bucovina, durabilă prin veacuri, o şcoală (sau mai multe, inclusiv la Putna) de sculptură şi pictură religioasă „românească” (ce straniu sună, azi, începutul frazei lui Dimitrie Dan: „familia preoţească-română Bunciac se trăgea din Kamieniz-Podolsk”), pictorii şi sculptorii bisericeşti, chiar dacă au continuat un specific bizantin aparte, care poate fi numit ca fiind „românesc”, deşi nu este decât dogmatic-ortodox, nu au mărturisit veacuri româneşti, contemporane lor. De altfel, cultura ortodoxă, în ciuda aparenţelor şi a extazierilor lozincarde (de genul: „cultura românească s-a înfăptuit în tinda bisericii”), nu are nimic românesc în ea, şi nici n-a existat, practic, aşa cum o demonstra Aron Pumnul, în 1850, drept cultură românească:

„Fie-mi iertat a te întreba: unde este literatura noastră bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice? Au n-au avut Românii preoţi încă de pe când erau în Italia, înainte de anul 105 după Crist? Şi ce-au făcut preoţii lor de atunci şi până acum? Produc ceva, să arate! Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice? Au doar Românii nu au aşa ageră minte ca alte naţiuni? Experienţa ne arată că au geniu mai mult ca alte naţiuni” („Bucovina”, nr. 2-23/1850).

În aceste condiţii, chiar şi „iconografia mai veche bucovineană”, extrem de săracă, de recentă şi, pe lângă acestea, în bună parte pierdută, se datorează, ca şi primele studii dedicate patrimoniului nostru artistic şi istoric, unor artişti germani, în trecere sau chiar stabiliţi în Bucovina, precum pictorul silezian Franz Jaschke, precum ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă de Teofil Bendella şi publicată în 1845 (ulterior, pierdută), I. Schumirsz, precum Franz Xaver Knapp, precum Julius Zuber, ilustratorul monografiei lui Dimitrie Dan, publicată, în 1890, drept „volumul VIII” al monumentalei lucrări „Monarhia Austro-Unhară”, precum miniaturistul Matthias Adolf Charlemont sau precum arhitectul şi pictorul austriac, cu o bună cotă de piaţă şi astăzi, dar cu biografie necunoscută, Bernt Rudolf. Dar, dacă despre personalitatea şi opera lui Franz Iaschke şi despre cea a acuarelistului Franz Xaver Knapp se mai ştie câte ceva în Bucovina, datorită strădaniilor lui Eugen I. Păunel şi ale profesorului Petre Luţa, despre Schumirsz, Zuber, Charlemont sau Rudolf Bernt nu se mai ştie nimic, deşi copiile unor lucrări ale lor se mai găsesc prin vechile publicaţii bucovinene, dar fără text explicativ, numele autorilor putând fi descifrate anevoios, doar cu lupa, în colţuri discrete ale lucrărilor.

Despre I. Schumirsz nu se pot afla amănunte de nicăieri, deşi mulţi autori bucovineni îi menţionează numele, uneori, dar fără alte amănunte.

Julius Zalaty Zuber, cel care a ilustrat monografia scrisă de Dimitrie Dan, în cadrul proiectului monografic imperial, întins pe o lungă durată de timp (1867-1918), putem afla că este un pictor şi ilustrator austriac, care a trăit între anii 1861-1910, şi care, ca pictor, a fost redescoperit, recent, prin două lucrări „carpatine”, „Colibă din Carpaţi”, pictată în 1890, şi „Fată de ţăran”, pictată în 1887, ambele reproduse, împreună cu lucrări publicate în volumul VIII al menţionatei monumentale lucrări „în cuvinte şi imagini”, „Monarhia Austro-Ungară”, în finalul acestui capitol: „Iarmarocul din Rădăuţi”, „Costume naţionale din Bucovina”, „Dans huţănesc”, „Boboteaza, la Suceava”, „Pregătirea plugului pentru arat”, „Scoaterea moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, „Bocirea mortului, la scoaterea din casă”, „Joc de Crăciun: Apostolii”, „Port popular în regiunea Ceremuşului”, „Port popular în regiunea Nistrului”, „Port popular în regiunea Prutului”, „Români bucovineni”, „Negustor armean, în costum oriental”, „Armean din Suceava”, „Călugări lipoveni din Fântâna Albă”, „Huţancă”, „Rutean”, „Slovac”, „Colonist german din Iţcani”, „Germani din Iacobeni”, „Ţărănci germane în piaţă la Cernăuţi”, „Iarmarocul din Rădăuţi”, „Slovaci din Poiana Mărului”, „Ţigan vânzând coveţi”, „Ţigani din Bulea”, „Ţigancă ghicind în palmă” şi „Miri maghiari din Dorneşti”.

Anterior lui Zuber, a făcut schiţe, prin Bucovina, miniaturistul Mattias Adolf Charlemont, născut la Brno, în 23 noiembrie 1820, luptător pe baricadele vieneze, în 1848, autoexilat în Slovacia, apoi revenit la Viena, în 1865, unde absolvise Academia de Arte Frumoase şi unde moare, în 20 aprilie 1871. Tatăl pictorilor austrieci Eduard, Hugo şi Theodor Charlemont, Matthias Adolf a desenat, în Bucovina: „Drumul de peste Mestecăniş”, „Adam şi Eva, la Pojorâta”, „Moară pe Prut”, „Plutaşi pe Bistriţa”, „Baraj pe Ceremuş”, „Iacobeni”, „Valea Putnei”, „Vatra Dornei”, „Cârlibaba”, „Cacica”, „Piaţa Fântânii Albe din Cernăuţi”, „Obicei de iarnă”, „Peisaj din Bucovina”, „Izvoarele Sucevei”, „Grup de huţuli cu bucium”, „Grup de lipoveni”, „Huţancă în îmbrăcăminte de vară”, „Lipovean”, „Huţani”, „Lipoveni”, „Bordei ţigănesc”, „Casă huţulă la Rus pe Boul”, „Casă rutenească din regiunea Prutului”, „Casă românească la Horodnicul de Jos”, „Săpături arheologice la Horodnicul de Jos”, „Odaie ungurească la Dorneşti”, „Stână românească”, „Poiana Stampei”, „Piatra Albă, pe drumul Iacobeni-Cârlibaba”, „Rădăuţi” şi „Pojorâta”.

Rudolf Bernt, pictor şi arhitect austriac, născut la Neunkirchen, în 21 februarie 1844, mort la Pottenstein, în 24 august sau în 17 noiembrie 1914, ne-a lăsat cele mai multe mărturii bucovinene, lucrate în creion, cărbune sau în xilografie, şi acestea reproduse la sfârşitul acestui capitol: „Biserică Sf. Paraschiva din Cernăuţi”, „Catedrala ortodoxă din Cernăuţi”, „Fabrica din Eisenau”, „Muntele Arşiţa la Iacobeni”, „Mina din Iacobeni”, „Iacobeni”, „Biserica din Iţcani”, „Plute pe Ceremuş”, „Gaterul din Putna”, „Mocăniţa, la Putna”, „Vedere din Siret”, „Biserica de lemn din Slobozia-Revna”, „La marginea Sucevei”, „Peisaj în valea Sucevei”, „Ţapinari huţuli”, „Stâlpul lui Vodă, la Vama”, „Izvorul lui Otto Brunner din Vatra Dornei”, „Biserica Armenească din Suceava”, „Biserica din Vatra Moldoviţei”, „Mănăstirea Zamca din Suceava”, „Palatul Mitropolitan din Cernăuţi”, „Biserica Sf. Gheorghe din Suceava”, „Biserica Bogdania din Rădăuţi”, „Bogdana”, „Mănăstirea Putna”, „Mănăstirea Suceviţa”, „Mănăstirea Voroneţ”, „Biserică lipovenească”, „Biserica Mirăuţi”, „Cetatea Sucevei, văzută de la Şipote”, „În lunca Sucevei” şi „Cernăuţi”.

Lucrate ocazional, cu excepţia „tipologiilor” lui Zuber, mărturiile iconografice austriece s-au transformat în mărturii istorice bucovinene, reproduse şi azi cu exagerat amoc patriotic, şi tocmai de asta, în epoca românească a exaltării naţionalismului, ele au început să fie redescoperite, deşi doar parţial, prin Franz Jaschke şi Franz Xaver Knapp (I.D.).

Acvarelele bucovinene ale
pictorului Franz Iaschke, din 1810

Iconografia mai veche bucovineană nu este prea bogată, mai ales dacă facem abstracţie şi de portrete.
Iulius Schubirz, ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă, la 1845, de Mitropolitul de mai târziu, Teofil Bendella, şi Franz Xaver Knapp, autorul colecţiei de stampe „Bucovina iluminată” (1857), până acu, treceau ca cei dintâi artişti cari au publicat serii mai mari de gravuri cu subiecte bucovinene.
O fericită achiziţie, făcută, de curând, de cunoscutul colecţionar cernăuţean Dr. Alexis Zaloziecki ne arată că, 40 ani înaintea lui Knapp, au fost transmise porturi şi peisagii provinciale epocilor viitoare de un alt pictor: Franz Iaschke (N.R.: Numele real era Jaschke, dar păstrăm grafia bucovineană, cea a unei mai corecte pronunţii), şi care a rămas aproape complet uitat de generaţia de astăzi.
Opera este intitulată: „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.
Sub gravuri, în număr total de 66, găsim tipărite legende, în două limbi, la stânga nemţeşte, iar la dreapta franţuzeşte, aranjate deci în conformitate cu titlul general.
Un text, inferior, de altfel, ca stil şi documentaţie aceluia care a fost adaos la stampele lui Knapp, ne lămureşte asupra planului acestei lucrări artistice, conceput destul de larg.
Franz Iaschke s-a născut la Rosenthal, în Silesia prusiană (Comitatul Glatz), la 1775; data decesului nu-mi este cunoscută (N.R.: 06.11.1842, Viena), el a trăit, însă, încă pe la 1836. Însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer, prin Bucovina, o parte din Galiţia, Transilvania şi Ungaria de sus, dânsul a desenat acvarelele de cari ne ocupăm.
Arhiducele Ludovic a jucat, mai pe urmă, un rol important în consiliul de regenţă, înfiinţat pe lângă nepotul său, Împăratul Ferdinand, iar Rainer a fost, de la 1814, Vice-Rege al Lombardiei; activitatea politică a amândurora a fost curmată prin revoluţia de la 1848.
Literatura cu privire la Franz Iaschke cuprinde numai puţine notiţe şi acestea sunt destul de fragmentare.
În anul XII (1821) al revistei „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst”, editată, la Viena, de baronul Iosif Hormayr, dăm, la capitolul „Artă”, de un articol nesemnat, reproducând câteva date biografice şi, cu mici corecturi stilistice şi prescurtări, textul ce însoţeşte stampele, excluzând, însă, partea generală, pusă la original, în fruntea fiecărui capitol.
„Lexiconul biografic austriac”, de Constant Wurzbach, repetă cele spuse în „Arhiva” lui Hormayr. Mai aflăm doar atât, că Iaschke a pictat şi acvarele cu peisagii din Lombardia şi din Alpi.
Domnul Andrei Veress citează, în volumul II al „Bibliografiei româno-ungare”, la pagina 233, sub. No. 1136, titlul indicat de noi la începutul acestei comunicări, reproducând legendele franceze cu privire la stampele ce se referă la provinciile româneşti şi indicând Muzeul Naţional din Budapesta drept locul unde se găseşte un exemplar al operei (un alt exemplar a fost expus, în rotunda Fundaţiunii universitare Carol I din Bucureşti).
Stampele şi, în consecinţă, şi textul sunt împărţite în următoarele capitole: Regatul Ungariei (12 planşe), cuprinzând şi localităţi din Ardeal ca Baia Mare şi Costinii din judeţul Maramureş, Transilvania (12 planşe), Bucovina (9 planşe), Graniţa militară croată (10 planşe), Slavonia (11 planşe), Graniţa bănăţeană, adică cea românească (12 planşe).
O mare parte a cartoanelor lui Iaschke, ce se găsesc în colecţia domnului A. Zaloziecki, provin din proprietatea arhiducelui Frederic, un strănepot al mecenaţilor artistului. E vorba de exemplarul dedicat de pictor unuia dintre anumiţii arhiduci. Afară de albumul gravurilor publicate, care nu e complet, a fost cumpărată, însă, şi o parte din acvarelele originale, ce au servit drept bază reproducerii, precum şi unele acvarele-unicate, rămase nereproduse. Domnul Zaloziecki a mai achiziţionat, ulterior datei când prezenta comunicare a fost cetită la Institut, un alt exemplar complet al gravurilor reproduse.
Sub gravurile bucovinene sunt puse următoarele legende:
1. Bojar von Seret in der Bukowina / Bojar de Seret dans la Bukowine,
2. Ein Mann aus der Bukowina / Paisan de la Bukowine,
3. Weiber von Szutzawitza in der Bukowina / Femmes de Szutzawitza dans la Bukowine,
4. Madchen von Jackobeny in der Bukowina / Fille de Jakobeny dans la Bukowine,
5. Weiber bei Jakobeny in der Bukowina / Paisannes pres de Jakobeny dans la Bukowine,
6. Phillippowanerin aus der Bukowina / Paisannes de Phillipowan (!) dans la Bukowine,
7. Ansicht von Szutzawa in der Bukowina / Vue de Ruines de Szutzawa, dans la Bukowine,
8. Ansicht des Klosters Szutzawitza in der Bukowina / Vue de Szutzawitza, dans la Bukowina,
9. Ansicht des Thals von Wama in der Bukowina / Vue de la Vallee de Wama, dans la Bukowina,
La numerele 2, 3, 4, 5 dispunem nu numai de gravurile reproduse, ci şi de acvarelele originale.
La desenul de la No. 2, observăm o menţiune scrisă de mâna artistului, „Ein Huzzul von Zsibo”, adică „Huţan din Ţibău”, cătun făcând parte din satul Cârlibaba, judeţul Câmpulung Moldovenesc.
Din originalele-unicate, cari n-au fost reproduse până acu, înregistrăm:
1. Eine Phillippowanerin aus der Bukowina (desenul nu este identic cu No. 6, de mai sus) şi
2. Un portret, „Pentelei Ungaran, ein Mann von 105 Jahre (!) in der Gegend bey Iakobeni in der Bukowina, 1810” (N.R.: Pintelei sau Pentelei Ungurean, plugar din Rebrişoara, şi fost grănicer român în Regimentul 2 Năsăud, se stabilise, de fapt, la Ciocăneşti, în 1764, împreună cu soţia).
                                                         *
Pentru a arăta cunoştinţele ce le avusese Iaschke despre Bucovina, vom da, în cele ce urmează, partea introductivă din textul însoţitor, tradusă în româneşte, precum şi descrierea stampelor. Autorul lor nu e prea original, informaţiunile date de el nu sunt prea exacte şi nu se deosebesc mult de cele comunicate de alţi călători contemporani.

Bucovina.

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.
Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.
Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.
Pe cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.
Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).
Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

Boier din Siret

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

Un om din Bucovina

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.
După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

Femei din Suceviţa

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

Fată din Iacobeni

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

Femei din Iacobeni

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

Filipovence

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.
Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.
Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.
Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.
Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.
Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

Vederi:

Ruinele de la Suceava

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

Mănăstirea Suceviţa

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.
Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

Valea de la Vama

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment” / Eugen I. Păunel („Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432).

Bucovina văzută de F. X. Knapp

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KNAPP, FRANZ XAVIER (3.IX.1809, Tachau / 1883, Cernăuţi), pictor austriac. Studii, la Academia de Arte Frumoase din Viena şi Praga. Stabilit la Cernăuţi în 1850. Colindă Bucovina, realizează multe peisaje; pictează aşezări rurale. A fost unul dintre acei artişti folosiţi de guvernul austriac pentru a realiza imagini topografice cu o uşoară tentă artistică. Albumul „Illustrierte Bukowina” cuprinde 18 litografii după acuarelele sale. Portretist de marcă. I-a pictat, între alţii, pe Iraclie Porumbescu, Nicolae Picu, Elena Flondor. Deşi nu depăşeşte linia academismului german, opera sa are o mare valoare documentară. Putem, astăzi, vedea cum arătau localităţi ca Stupca, Cernauca, Călineşti, Stroieşti, Putna, Vama, Dragomirna, Suceava, Cernăuţi, Vatra Dornei ş.a. A avut expoziţii la Cernăuţi. Multe din lucrările sale au fost litografiate şi reproduse la Viena).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Riguros şi disciplinat ca orice german, bine instruit în Academiile de Artă din Viena şi Praga, face din orice voiaj sau ieşire în natură prilej de documentare artistică. Nu-i lipseşte caietul pentru schiţe şi nici câteva creioane cu vârful moale, cărbune, cretă sau acuarele. Optează pentru unele sau altele, dar ceea ce contează este sesizarea structurilor naturale sub incidenţa luminii. Alteori, schiţa rapid şi direct în culoare şi definitiva lucrarea la faţa locului. Pare surprinzătoare aparenta rigiditate a tratării peisajului bucovinean de la Suceava, Stupca, Cernăuţi, Vama, Dragomirna, Vatra Dornei atâta vreme cât lucra în priză directă, asemenea impresioniştilor ceva mai târziu.
Oricum, dincolo de documentar, se află subiectivitatea privitorului şi limitările ochiului. Astfel, chiar dacă sunt catalogate, printr-un loc comun, drept opere documentare, aprecierea este excesivă. Portretele, în limitele estetice ale epocii, comunică ataşamentul artistului faţă de model, o cordialitate confraternă. Expresia e autentică şi lucrul acesta contează. Reluarea vederilor din Bucovina în albume de litografii accentuează aerul oarecum convenţional al peisajelor; mai ales că prin acest procedeu se pierde culoarea şi aerul vag al acuarelelor iniţiale. Prin Franz Xavier Knapp, ca şi prin contemporanul său Grigorescu, peisajul rural a intrat decis, dar în moduri diferite, în pictura românească).

Cu prilejul plecării din Bucovina a contelui Carol Rothkirch-Panthen, în Mai 1860, după ce funcţionase, doi ani, ca preşedinte al „ducatului Bucovinei”, funcţionarii autorităţii administrative supreme a provinciei i-au prezentat, ca omagiu, un album cu vederi din Bucovina, lucrate în acuarelă de pictorul F. X. Knapp, recent sosit la Cernăuţi din ţara sudeţilor. Pe prima pagină a albumului era scrisă dedicaţia, data şi semnăturile funcţionarilor cari prezentau cadoul. Această colecţie de acuarele, al căror scop iniţial fusese doar de a procura o amintire plăcută unui înalt demnitar, cu ocazia transferării sale din postul de şef administrativ al Bucovinei, care, de altcum, îi era cu totul străină, printr-o necunoscută, dar, pentru noi, fericită împrejurare, a rămas în ţară şi, păstrându-se până în zilele de astăzi, constituie un document artistic şi istoric de o deosebită valoare locală, aflător în posesiunea domnului Şerban Flondor, fiul lui Iancu Flondor.
Este în afară de orice îndoială că albumul cu acuarelele lui Knapp trebuie să fi plăcut foarte mult tuturor cari au avut prilejul să-l vadă. Căci numai astfel se explică faptul că frumoasele şi interesantele sale vederi au fost reproduse, după originale, în formă de litografii, executate de diferiţi artişti litografi, în ediţia institutului litografic „Reiffeinstein & Rosch” din Viena, şi destinate, fie în colecţie completă, fie foi separate, pentru marele public amator.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, arta litografiei, ca mijloc de reproducere, ajunsese la apogeu, căzând, apoi, repede în declin, în urma perfecţionării din ce în ce mai mari, realizată în tehnica reproducerii fotografice.
Artistul litograf desenează cu diferite creioane din cretă grasă pe o piatră de litografiat fie un motiv original, fie copiind un original, lucrat în orice tehnică de alt artist, şi, apoi, scoate, prin o presă, atâtea reproduceri câte permite placa.
Litografiile după vederile bucovinene ale pictorului Knapp nu sunt litografii originale, lucrate de el însuşi, ci sunt reproduceri, executate în institutul litografic menţionat din Viena de diferiţi alţi artişti litografi, după acuarelele originale din albumul donat contelui Rothkirch-Panthen.
Prin anii 1919-1920, acest album se găsea spre vânzare într-un magazin de tablouri şi antichităţi din Cernăuţi, între timp de mult dispărut, din vechea stradă a Poştei, acum strada Bucureştilor. Era acolo un adevărat bazar, deosebit de bogat în diferite tablouri, covoare persane, mobilier antic, bijuterii, obiecte de aur, argint şi fel de fel de alte lucruri de mare sau mică valoare.
Ca vizitator, aproape zilnic, al acestui magazin, ale cărui stocuri de obiecte artistice se schimbau mereu, am avut de multe ori în mână acest album, admirând desenul sigur, precis şi detailat al vederilor lui Knapp, care redă lucrurile ca şi când ar fi văzute din apropiere, precum şi culoarea proaspătă şi lumina clară, caracteristică peisajului bucovinean.
Fiindcă pentru acest album, oferit spre cumpărare şi unor înalte personalităţi şi autorităţi din Cernăuţi şi chiar din Bucureşti, se cerea un preţ foarte mare, el a rămas nevândut timp mai îndelungat. Abia mai târziu, omul superior şi de aleasă cultură artistică şi universală, care a fost Iancu Flondor, văzând albumul şi recunoscându-i imediat valoarea, n-a stat la cumpănă şi l-a achiziţionat, asigurând şi păstrând în ţară acest document de netăgăduită valoare artistică şi documentară din Bucovina de altădată.
În ce priveşte litografiile după acuarelele din albumul lui Knapp, până la începutul războiului mondial din Iulie 1914, ele se aflau în număr încă destul de mare, putându-se cumpăra la Consiliul cultural al ţării şi într-o prăvălie de tablouri din Cernăuţi. Războiul din 1914-1918 a distrus, însă, în întregime aceste mici resturi şi, astăzi, numai cu greu şi din întâmplare se mai găsesc rătăcite câte una din aceste valoroase reproduceri litografice.
Fiecare foaie a litografiilor avea, împreună cu marginea albă, dimensiunile iniţiale următoare: 45 cm înălţime şi 60 cm lăţime, pe când vederea litografiată propriu-zisă: 25 cm înălţime şi 37 cm lăţime; aceste din urmă dimensiuni corespund întucâtva mărimei foilor albumului. Ulterior, când litografiile au fost aşezate în cadre, marginile lor albe, din neştiinţă, au fost mai mult sau mai puţin tăiate. Aceste litografii au fost editate în a doua jumătate a anului 1860.
Colecţia completă a litografiilor după albumul de acuarele a lui Knapp se compune din optsprezece vederi diferite din Bucovina, fiecare foaie având, în partea ei de jos, denumirea vederii, scrisă în limba românească, cu caractere cirilice sau latine, şi în limba germană. Afară de aceasta, fiecare litografie era însoţită de o foaie separată volantă, în format de 30 cm pe 23 cm, conţinând un text în legătură cu vederea respectivă. Astfel de texte lămuritoare au fost editate deosebit, în limba germană şi în cea română, aceste din urmă cu caractere cirilice. Foaia lănuritoare cu text român a primei vederi din colecţie poartă următorul titlu: „Text lămuritoriu la „Bucovina iluminată” a lui F. X. Knapp, compus în limba germană de Ernst Rudolf Neubauer (poet şi publicist german, născut în 1823, mort în 1891, fost director al gimnaziului din Rădăuţi), tradus în cea română de Ioan Mitkievici”. Textele, tipărite pe ambele feţe ale foii, conţin date istorice, în parte inexacte, descrieri ale vederilor pictate şi povestiri în legătură cu diferitele subiecte, redate într-un stil romantic sau greoi.
Cunosc trei colecţii complete ale litografiilor albumului Knapp, toate în Cernăuţi, şi anume: una la biblioteca universitară, a doua în posesiunea părintelui protopresviter Eusebiu Procopovici, fost paroh în comuna Mămăieşti, judeţul Cernăuţi, şi a treia în cea a domnului dr. Alexis Zaloziecki (care a pus litografiile la dispoziţia lui Petre Luţa, pentru reproducere în „Revista Bucovinei”).
Foi răzleţe, puse în cadre, se găsesc la Muzeul regional din Cernăuţi, în muzeele mănăstirilor bucovinene şi pe la unele familii mai vechi din Bucovina.
Cele 18 piese de litografii, păstrând numerotarea după „textul lămuritor” al lui Neubauer şi denumirea litografiată pe fiecare foaie, sunt următoarele:

1) „Monumentul Tartarilor lângă Prisaca”, litografia fiind executată de către artistul litograf din Viena J. Novopacky. Această vedere reprezintă monumentul istoric situat în hotarul comunei Vama, judeţul Câmpulung-Moldovenesc, pe dealul din dreapta şoselei naţionale ce duce spre acest din urmă oraş, şi cunoscut, azi, sub denumirea de „Stâlpul lui Vodă”. Acest monument e redat în forma sa primitivă, aşa cum a fost ridicat la „vălet 1717 de Io Mihai Racoviţă Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitor a toată ţara Moldovei”, întru amintirea întoarcerii sale biruitoare din Ardeal, încotro fusese silit să întovărăşească tătărimea sălbatecă (N.R.: cu ocazia ultimei năvăliri tătare din istoria românilor). Răzimat de monument şade un ciobănaş, care cântă din fluier, ascultând vraja doinei triste; în jurul lor pasc câteva oi şi capre, iar în fund se văd, străjuind, stâncile muntelui Rarău. Jos, în valea Moldovei, se văd furnalele fumegânde „ale D-Sale D-lui Manz cavaler de Mariensee proprietarul topitoriei de metal în Bucovina” de prin anii 1860, sărăcit, mai apoi, complet.

2) „Mănăstirea Putna”. Pe această foaie nu este menţionat litograful, ci numai institutul de litografie „Reiffenstein & Rosch” din Viena; ea reprezintă biserica mănăstirii, văzută din curtea ei dinspre miazăzi. Acest aspect al mănăstirii este, azi, cu totul schimbat, învelişul de şindrilă al acoperişului bisericii fiind refăcut prin unul de ţigle, iar turnul de lemn al clopotniţei de lângă turnul de intrare fiind înlocuit prin unul nou, de piatră.

3) „Văzuta Cernăuţilor”, foaie litografică de J. Novopacky, reprezintă o vedere a oraşului, pictată de pe platoul suburbiei Horecea, într-o zi de sărbătoare, vara, când Cernăuţenii de pe atunci se duceau în excursie în pădurea Horecii, pe jos şi în caleştile timpului, cu lachei pe capră, în livrea, pantaloni albi, cizme de lac şi jobene în cap; cucoanele şi domnişoarele, îmbrăcate în rochii-stil, cu crinoline largi şi pălării cu cordoane, primind cu un gest plin de graţie buchete de flori de la cavaleri, îmbrăcaţi şi ei după moda timpului.
Acest fel de a petrece zilele şi orele libere denota o bunăstare şi o viaţă patriarhală, dispărute toate de mult. Se văd frumoase alei de tei şi plopi cari flancau, odată, şoselele Cernăuţilor, apoi bisericile oraşului, podul vechi al Prutului şi vârful ţuguiat al dealului Ţeţina, totul scăldat în calda lumină a unei zile de vară.

4) „Cataractul Sucevei lângă Şipotu”, litografiată de artistul litograf Gottf. Seelos, reprezintă pasajul pitoresc şi sălbatec al râului Suceava, aproape de originea sa, lângă satul Şipotele Sucevei, cum îşi croieşte drumul furtunos al tinereţii, săltând spre vale peste stâncile ascuţite ale Carpaţilor, între brazi seculari. În fund, se vede bisericuţa de lemn a satului.

5) „Egumenia cea vechie Vatra-Moldoviţei”, foaie executată, şi aceasta, de litograful J. Novopacky, reprezintă mănăstirea ridicată de Petru Vodă Rareş, în anul 1522, aşa cum se găsea pe la anul 1860, cu acoperişul şi zidul de împrejmuire în stare de dezolantă dărăpănare, din care a fost scoasă abia mult mai târziu, după realipirea Bucovinei.

6) „Mormântul lui Ioan cel Nou în biserica mitropolitană din Suceava”; foaia aceasta este litografiată de artistul Waage şi reprezintă interiorul celei mai mari şi mai strălucitoare biserici a Sucevei, biserica Sf. Gheorghe, azi biserica mănăstirii Sf. Ioan, în care se păstrează moaştele sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, patronul Eparhiei Bucovinei. Biserica este o ctitorie a lui Bogdan Vodă cel Orb, care a început zidirea ei în anul 1514, fiind terminată de Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan, în anul 1522.

7) „Piaţa Cernăuţilor”; foaia aceasta nu indică numele litografului şi reprezintă Piaţa Unirii de azi, văzută din partea de Miază-Noapte, din ferestrele fostului Hotel de Paris. Şi această vedere prezintă un aspect cu totul schimbat azi. Piaţa era, pe atunci, pavată cu pietre de râu, lipsind unele clădiri, care încheie, azi, cele trei laturi ale pieţei; hotelul „Pajura Neagră” era un simplu han; în locul unde, azi, se înalţă palatul Casei de Economie era o veche clădire de magazii într-un rând, iar la intrarea în strada Domnească, azi Iancu Flondor, lipsea casa cu două etaje, în care e, azi, Cercul funcţionarilor. Piaţa, ocupată de târgoveţi cu tarabe, în costumele timpului, un car încărcat cu marfă urcă greu, tras de patru cai, panta înspre Primărie; o caleaşcă pe arcuri a vreunui boier trece graţioasă, prin primul plan, în faţa unei sacale grele, care aproviziona populaţia cu apă, iar în stânga, în faţa unei cofetării, discută un grup de ofiţeri austrieci; pe una din firmele comercianţilor putem descifra numele vechii prăvălii de coloniale şi bodegi „Găina şi Tabacar”, care, cu delicatesele, aperitivele şi vinurile ei, a format, mulţi ani, un deosebit punct de atracţie pentru gastronomii cernăuţeni şi provinciali; în faţa Primăriei, se schimbă o gardă militară, evident era vizita vreunui general în oraş, de vreme ce, în faţa renumitului „Hotel Weiss” de pe atunci, străjuieşte o gardă de onoare.
Pe atunci, Cernăuţii nu aveau decât 18.000 locuitori. O primitivă conductă de apă, rămasă din vremuri vechi, alimenta două mici bazine publice, în piaţa „turcească”, unde, în fiecare an, se sfinţea apa de Iordan; numai câteva lămpi de petrol asigurau iluminatul public al oraşului, licărind, câteva ceasuri, numai în nopţile întunecoase. Nu exista nici canalizare şi numai apele ploilor curăţau străzile, rupând, uneori, în graba lor, garduri şi podeţe.

8) „Bordeiul unui locuitoriu din Carpaţi”, foaie litografiată de J. Novopacky, reprezintă un peisaj muntos de pe valea Ceremuşului; în faţa unui bordei huţănesc, pe lângă un pârâu, coboară la vale, pe un drum de munte, două huţance călare, cu desagii încărcaţi.

9) „Mănăstirea Dragomirnei”, foaie litografiată de artistul J. Varrone, reprezintă vederea juvaerului arhitectonic de neîntrecută frumuseţe, zidit, la anul 1609, de mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca, văzută din faţa turnului de intrare, de la Miază-Zi.

10) „Uliţa mare la Cernăuţi”, foaie litografiată de artistul H. Wolf, reprezintă strada de azi Regele Ferdinand, văzută din faţa vechii clădiri a comandantului militar de atunci, azi Cercul subofiţerilor; Knapp a fixat în această vedere momentul când generalul comandant, însoţit de doi adjuncţi, soseşte călare în faţa clădirii. Ofiţerul de serviciu dă raportul, garda de la poarta de intrare prezintă arma. Din piaţă, grăbeşte, la vale, în trap, o caleaşcă, trasă de opt cai, înhamaţi înaintaşi, cu lachei pe capră şi în spate, însoţită de doi arnăuţi. Nu lipsesc nici negustorii evrei, cu iamurcă în cap, cu sacul în spate şi cu mâinile pline de mărfuri; altul, cu coşul la gât, discutând afacerile încheiate şi pornind la altele noi.

11) „Suceava, odinioară capitala Moldaviei”, foaie care reprezintă o frumoasă vedere generală, dinspre miază-zi, a oraşului, litografiată de J. Novopacky. În marginea dreaptă, se văd ruinele cetăţii Sucevei, într-o stare cu mult mai completă a zidăriei decât cea de azi, care, ulterior, a mai fost distrusă, oamenii din împrejurimi luând materialul din acest unic monument pentru a-şi clădi case. Se văd frumoasele biserici cu turnurile lor, care domină valea Sucevei, ce şerpuieşte la poalele oraşului; o căruţă, încărcată pentru drum lung, acoperită pentru ploaie şi trasă de patru cai, urcă greu panta şoselei, iar o trăsură de ţară, cu coviltirul lăsat, grăbeşte, în goana cailor, înspre oraş.

12) „Strâmtoarea Lucava lângă Moldova la Carpaţi”, foaie litografiată de A. Seelos, reprezintă un peisaj stâncos, cheile Moldovei, care, aproape de izvoarele ei, îşi face cu greu drum între pereţii de stânci şi pădurea seculară, coborâtă până în vale şi în marginea drumului de munte.

13) „Institut idropatic la Storojineţ”, foaie nesemnată de artistul litograf, reprezintă clădirile unui stabiliment de hidroterapie, de dimensiuni largi, instalat într-un parc, un fel de staţiune balneară pentru sezonul de vară, cu multă lume venită pentru recreaţie şi refacerea sănătăţii. Patru clădiri deosebite, ce stăteau în directă legătură cu stabilimentul băii, cu peste 50 de camere, serveau pentru adăpostirea confortabilă a publicului. Într-un pavilion deosebit era instalat, cu mult gust, un salon spaţios de petreceri. Domni, doamne şi copii, cucoanele şi fetiţele în frumoase crinoline, cu umbrele în miniatură, se plimbă pe jos şi în elegante landouri; bărbaţii, fumând din ciubuce lungi de trei sferturi de metru, unii îmbrăcaţi după moda veche, cu fes în cap; nelipsind, în faţa portalului de intrare, nici taraful de lăutari, cari cântă pentru plăcerea celor ce-şi aşteaptă rândul la baie sau se plimbă pe promenada din faţa clădirii. Un comerciant ambulant şi-a instalat raftul cu marfă de sezon, pe care o cercetează o fată de ţară şi un călugăr, venit de la cine ştie care mănăstire.
Cronica timpului spune că mulţi pacienţi, cari pierduseră speranţa de a-şi mai reface sănătatea, şi-au recăpătat-o prin băile de la Storojineţ. Proprietarul de atunci al moşiei Storojineţ, George cavaler de Flondor, tatăl lui Iancu Flondor, îşi câştigase deosebite merite pentru ridicarea orăşelului Storojineţ, dând concursul său oricărei acţiuni edilitare şi punând chiar la dispoziţia vizitatorilor băilor, pentru plimbări, o parte din pădurea de pe moşia sa.
Cine mai ştie, azi, că, odinioară, prin anii 1855, exista, la Storojineţ, un stabiliment renumit de băi, care atrăgea multă lume?

14) „Valea Putnei”, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă o parte a şoselei admirabile de munte ce şerpuieşte la poalele pădurilor seculare, între satele Valea-Putnei şi Pojorâta, pe marginea pârâului Putna. Pe locul unde, azi, stă gara Valea-Putnei, erau, pe atunci, întinse barăci militare, ridicate, în anii 1854-1855, pentru adăpostirea unui corp de armată austriac, pe atunci staţionat în Bucovina. Trei cruci de fier, înfipte în vârful stâncilor din faţă, şi cari încă şi azi se înalţă în albastru cerului, amintesc de vremurile de cumpănă de la 1848 (N.R.: când revoluţionarii maghiari trecuseră Mestecănişul, fiind respinşi, şi încă în iureş năvalnic, de voluntarii români din Bucovina).

15) „Vatra Dornei baie”, foaie care nu indică numele litografului, are, însă, semnătura în iniţiale a lui A. Seelos, reprezintă vederea regiunii Vatra Dornei. Este interesant că chiar textul german păstrează denumirea întrucâtva corectă: „Bad Watra-Dorna” şi nu cea schimonosită, de mai târziu, „Dorna-Watra”.
În stânga, pe primul plan, trece călare, pe drum, un turc, desigur unul din turcii comercianţi de lemn de construcţie, cari, pe atunci, erau destul de frecvenţi în regiunile muntoase ale Bucovinei de Sud, de unde exportau, pe calea apei, acest material.
Izvoarele băilor din Vatra Dornei erau cunoscute, deja, în secolul al XVII-lea, când erau vizitate de bolnavi din Turcia, Transilvania şi Ungaria. Cronica oraşului Bistriţa raportează că, în secolul al XVIII-lea, medici din Bistriţa au funcţionat, în mai multe rânduri, ca medici balneari şi că, în acele vremuri, numărul vizitatorilor ajungea la câteva sute.

16) „Fântâna albă, monastirea Lipovenilor şi siedinţia mitropolitului lor”, foaie fără indicaţia artistului, însă de factură mai primitivă, puţin brutală a desenului litografic, reprezintă o procesiune bisericească a întregului sobor mănăstiresc, în faţa uneia din bisericile mănăstirei.
Această singură foaie are, pe lângă denumirea românească şi germană, şi una similară în limba rusă.

17) „Lopusina, institut de scalde”, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă vederea băilor de altădată din satul Lăpuşna, judeţul Storojineţ, un peisaj cu dealuri împădurite, în valea cărora sunt înşiruite, sobre şi curăţele, case uniforme pentru adăpostirea vizitatorilor acestei băi, de mare renume pe vremea aceea.
Pe coasta de deal din dreapta, cântă un taraf de lăutari, staroste, îmbrăcat în haină moldovenească, cu anteriu şi fes în cap, zicând din vioară, cobza, naerul şi basul ţinând hangul. Doi vizitatori ascultă, fumând în tihnă din ciubuce. Mai în fund, la dreapta, lângă un izvor ce curge dintr-un jgheab, la umbra unor arbori, un mic grup de vizitatori.

18) „Sinţirea apei din Cernăuţi la sîrbarea arătaerei domnului”, ultima foaie, şi aceasta fără indicarea artistului litograf, una din cele mai frumoase şi răspândite, reprezintă serbarea Iordanului, aşa cum s-a celebrat, de peste o sută de ani, în aşa-numita piaţă a „Fântânei Turceşti”, în faţa vechii Biserici Domneşti a Cernăuţenilor, ridicată din lemn de stejar, în anul 1789.
Cât cuprinzi cu ochii, bisericuţa de lemn, casele cartierului vechi al oraşului, dealul viilor, valea Prutului şi pădurea din fund, sunt înţepenite în omăt: e gerul Bobotezei. Au sosit la procesiune, în frunte cu icoanele sfinte, crucile, praporii şi drapelele breslelor, însuşi Episcopul, înconjurat de un sobor de preoţi, preşedintele ţării, în mare ţinută, înalţi demnitari, boieri şi popor.
În piaţa din faţa bisericii este aşternută cetină, care să servească drept covor uriaş, pe care este aşezată masa altarului şi o cadă mare cu apă; pe acest covor natural vor sta, mai feriţi de ger, slujitorii altarului şi credincioşii adunaţi în timpul ceremoniei lungi a sfinţirii celei mari a apei.
Episcopul Eugeniu Hacman cufundă crucea cea mare în apă şi o sfinţeşte.
Piaţa din spatele preoţilor şi curtea bisericii sunt pline de popor, care asistă la sfânta slujbă şi aşteaptă, cu evlavie, să-şi scoată apa sfinţită.
În colţul turnului clopotniţei, un pălimar dă drumul unui săcăluş şi un pluton de cătane împărăteşti, în ţinută de paradă, asistă, cu arma la picior.
După obiceiul pictorilor din renaştere, preluat, mai târziu, şi de pictorii olandezi, pe care Knapp îi cunoştea, desigur, foarte bine, din timpul studiilor sale, el plasează, în acest tablou, persoane proeminente ale timpului şi cunoscuţii săi personali: se recunoaşte figura Episcopului Eugeniu Hacman, în apropierea căruia stă preşedintele ţării, contele Rothkirch, în mare ţinută, iar în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit.

În toamna anului 1859, a fost editată, în acelaşi institut grafic din Viena, o litografie ocazională, executată de litograful Czerny după o acuarelă în care pictorul Knapp reprezintă marele incendiu, care, în ziua de 21 August 1859, a distrus aproape în întregime vechiul cartier al Cernăuţiului, cuprins între strada turcească, cea evreiască şi strada principală, azi strada Regele Ferdinand, până aproape de biserica Sf. Paraschiva, în acel an, în construcţie.
Toate acoperişurile caselor din acest cartier sunt incendiate; o mare de flăcări şi nori groşi de fum se ridică spre cer, purtaţi de vânt spre casele vecine, care şi ele încep a se aprinde.
Pe strada principală, trec, în goana cailor, o pompă primitivă şi două sacale; pe unele acoperişuri se văd oameni, cu căngi, iar în stradă se ridică raze de apă.
Mai la o parte, zac aruncate grămezi de lucruri, strânse, la întâmplare, din casele incendiate; femeile plâng îngrozite, pe când bărbaţii, după port şi feţe evrei, transportă lăzi şi obiecte mai grele.
Venind din partea de sus a oraşului, în pas alergător, un pluton de soldaţi grăbeşte spre casele incendiate. Au sosit şi reprezentanţii autorităţilor: un grup de spectatori privesc, din faţa bisericii catolice, întinderea catastrofală a incendiului.
Această litografie are, în partea de jos, indicaţia, într-o limbă românească stâlcită: „Arderea de Cernăuţi în 21 August 1859, venitul e hotărât pentru folosul arşilor”.

În toate aceste vederi, culese din cuprinsul întregii Bucovine, pictorul F. X. Knapp se manifestă ca un foarte îndemânatic mânuitor al creionului şi pensulei; el este un fin observator şi ştie să redea, cu preciziune remarcabilă şi fidelitate de cronicar al timpului şi locurilor, peisajul, oamenii şi obiectele care-l captivează.
Abstracţie făcând de acele litografii cari au fost foarte răspândite, în multe exemplare, şi au păstrat faima numelui pictorului Franz Xaver Knapp, acesta a lucrat o serie întreagă de tablouri în ulei, reprezentând monumente istorice, biserici, vederi din munţii Bucovinei, peisagii de la ţară, conace boiereşti, compoziţii diferite şi o serie de portrete remarcabile; toate acestea sunt puţin cunoscute, fiindcă au rămas izolate în penumbra caselor diferiţilor proprietari, dar, odată, reunite într-o expoziţie retrospectivă, vor reapare în toată frumuseţea lor de altădată / Petre Luţa („Revista Bucovinei”, Anul II, Nr. 2, Februarie 1943, Cernăuţi, pp. 67-77).

3. Mucenicii frumosului

Pe fondul nevoii de perfecţionare artistică în arta religioasă, pe care şcoala de pictură şi sculptură de pe lângă Episcopia Rădăuţi nu o mai putea satisface la un înalt nivel, în ciuda faptului că ucenicii şcolii aveau, fără îndoială, vocaţie, mitropolitul de luminoasă aducere aminte, Silvestru Morariu, cel care veşniceşte în memoria vie a Bucovinei deja de 191 ani (ca şi Arune Pumnul, ca şi Alecu Hurmuzachi), s-a străduit să identifice vocaţii artistice, pe care să le şlefuiască, prin studii stipendiate de Fondul Religionar, la Academia de Arte Frumoase din Viena. Căutător de talente avea să devină fiul său, Vasile, care a intermediat şi controlat acordarea de burse de studii şi lui Mihai Eminescu, şi lui Ciprian Porumbescu, şi lui Epaminonda Bucevschi, pictorul care şi-a semnat o parte dintre lucrările „de consum” vieneze cu „numele de pictor” (deci, pseudonimul) Anibal, producând confuzie printre exegeţii de mai târziu, care au înţeles că Anibal ar însemna un al doilea prenume, pe lângă cel de Epaminonda, al lui Bucevschi.
Vasile Morariu, un fel de prinţişor „oriental” la Viena (prin comportament) avea, totuşi, o cumsecădenie şotioasă, cel mai adesea doar suportabilă, datorită unei ironii cârcotaşe, cu ifose nobiliare. Acest Vasile Morariu, care supraveghea seriozitatea cu care beneficiarii de burse se ţineau de studii, obişnuia să apară, pe neaşteptate, ba în casa lui Samuil Isopescul (suceveanul care îl adăpostise, în odaia lui închiriată, şi pe Eminescu), ba în cea a lui Ciprian Porumbescu, ba în a lui Bucevschi, iar atelierul pictorului, veşnic aglomerat cu nuduri şi portrete, îl făcea să pufnească, aparent amuzat: „Aşa! În loc să faci sfinţi, faci blazgonii de aceste!”.
Întâmplarea aceasta o povesteşte Ciprian Porumbescu, tânărul năvalnic şi plin de viaţă, care mereu împrumuta bani de la prietenul lui, pictorul (uneori, rămânând dator… pe vecie), dar care îi plăteşte prietenului 10 coroane, atunci când Bucevschi îi face coperta la „Zâna Dunării”.
În artă, există un preţ, faţă de care şi prietenia cea mai înflăcărată trebuie să-l respecte.
Deşi născut la Iacobeni, sat în care tatăl lui a fost paroh, dar pentru scurtă vreme, Epaminonda Bucevschi aparţine unui spaţiu bucovinean amplu, geografic şi temporal, marcat, pentru vecie, de Ilişeştii copilăriei, apoi de Poiana Ştampei, de Ciocăneşti, de Cernăuţi, de fel de fel de sate, care, aidoma întâmplării de la Chizătău, prin care spiritul românesc i s-a revelat lui Ciprian Porumbescu, i se arată într-o măreţie inefabilă (iar cuvântul acesta nu-l folosesc întâmplător, ci gândindu-mă la conştientizarea esenţei preistorice a românului, înţeleasă explicit, întâi şi întâi, de Lucian Blaga, dar intuită şi de Bucevschi, şi de Porumbescu, şi de Maximovici).
Despre Bucevschi s-a scris mult, aşa că n-am să insist asupra personalităţii lui şi asupra datelor biografice, pe care le veţi întâlni în relatările bucovinene, pe care le reproduc în acest capitol. Vreau doar să atenţionez asupra aspectelor şi semnificaţiilor evitate, cum ar fi, de pildă, superba poveste de dragoste („mută ca o lebădă”, cum ar zice poetul) dintre Bucevschi şi modelul vienez Iosefina Scherrer, fata care l-a însoţit, întreaga viaţă, cu „acoperire” de menajeră, şi care doar în prezenţa lui Ciprian Porumbescu nu-şi mai ascundea dragostea, ba chiar se înfrupta din veselia intimă şi boemă a celor doi prieteni.
Iosefina Scherrer avea să moştenească, prin testamentul redactat de Vasile Morariu, întreaga avere a lui Bucevschi, inclusiv tablourile, provocând mânia rubedeniilor şi a cărturarilor patrioţi cu gura. Pictorul, care ar fi vrut să-i lase o sumă de bani iubitei lui, a pretextat, pe patul de moarte, că i-ar datora Iosefinei salariul pe câţiva ani. Din păcate, Vasile Morariu, care trăgea sforile şi pe la Fondul Religionar, şi pe la Mitropolia Bucovinei, nu a priceput sau nu a vrut să priceapă sugestia pictorului, aşa că nu s-au mai găsit, în Bucovina începutului anului 1891, 2.000-3.000 de coroane, cu care să se constituie practic, un prim patrimoniu al artelor plastice bucovinene. Un stareţ de mănăstire avea, pe atunci, o leafă anuală de 6.000 coroane, dar pentru tablourile lui Bucevschi nu existau bani, probabil pe considerentul că tablourile sunt doar nişte „blazgonii” lumeşti.
În seara zilei de 13 februarie 1891, când moare Bucevschi, elitele bucovinene petreceau, straşnic, la balul „Junimii”. În fond, fiecare moare singur.
Şi era frumos la balul cernăuţean! „Vestibulul înfăţoşa un salon pompeian, ţinut în color albastru deschis”, iar zeul Pann era zugrăvit „al fresco”, pe peretele din mijloc, „cu corniţe, nas cocoşat şi barbă de ţap; el şedea pe un ciot, picioarele sale de ţap le ţinea încrucişate şi sufla din nai, pe care îl ţinea strâns lângă buze”. Încadrând fresca, în care era înfăţişat zeul, din care avea să se „desprindă” imaginea iconografică a diavolului (sperietoare pentru bigoţi), bacantele, şi ele zugrăvite, „ţineau în mână câte un pocal; parcă îl închinau în sănătatea şi în cinstea celor care veneau să se veselească şi să mărească serbarea balului”.
Bucevschi moare singur. Chiar dacă iubita de o viaţă veghea la căpătâi, primul şi, probabil, cel mai tulburător pictor român al Bucovinei moare singur.
La bal, decorul pentru vremelnica petrece a vremelnicilor, era somptuos, greoi şi costisitor. Uşa spre salonul cel mare era împodobită, cu rol de draperii, cu „urasnic alcătuit cu mult gust din scoarţe, scorţare şi brâneţe ţărăneşti” (să nu vă mire, doar şi acum îşi închipuie unii politruci suceveni că sumanul şi căciula, purtate la zile festive, fac bucovinismul, şi nu inima şi mintea!), iar în salon petreceau „ilustre familii nobile bucovinene: Grigoreştii, Hurmuzăcheştii, Stârceştii, Costineştii, Popoviceştii, Vasilceştii, Mustaţă, Lupul, Cârstea, Ianoş” şi, desigur, conul Alecu de Issecescul, contele Pace (prezidentul Bucovinei), Mitropolitul Silvestru Morariu şi Alecu Vasilco, adică tot un român… grec, polon, armean, german, maghiar. Desigur că, din avânt patriotic bucovinean, s-a dansat şi o horă, înghesuită între un „quadril” şi o „polca francaise”, iar petrecăreţii „sucesc jocurile în mod aşa de splendid” („Revista Politică”, VI, nr. 4, 23 februarie 1891, pp. 5, 6).
Bucevschi moare singur. Iosefina plăteşte cheltuielile de înmormântare, pune să-i fie aşezată o cruce de piatră pe mormânt, apoi pleacă la Viena, luându-l pe Bucevschi cel veşnic viu cu ea.
Încasările de la balul „Junimii” au fost uriaşe, s-ar fi putut cumpăra, cu ele, operele primului pictor al Bucovinei şi tot ar mai fi rămas coroane din belşug. Numai că noi, românii, ducem cu noi un blestem ancestral, sesizat şi definit, în acelaşi nefericit an, de Vicenţiu Babeşiu, tatăl lui Victor Babeş, fruntaş al intelectualilor bănăţeni şi preşedinte al Partidului Naţional Român din Ardeal, care scria în „Familia”: „Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blăstămul servitutei seculare!”.
După moartea pictorului, câţiva preoţi, rude prin alianţă, încep să-i prezinte viaţa şi opera, ambele deja dispărute. Superb şi adevărat scrie doar pictorul Eugen Maximovici, alt beneficiar al generozităţii lui Bucevschi, care-l propusese drept pictor diecesan, în locul său. Maximovici, vioi în condei şi poznaş în optimismul simţirii, când descrie copilăria maestrului său, îl plânge pe Bucevschi pentru timpul irosit cu lucrări comerciale, care să-i garanteze „pâinea de fiecare zi”, dar are aceeaşi generozitate, în 1906, când, participând la Expoziţia Naţională de la Bucureşti, unde şi primeşte medalia de aur, în loc să-şi vândă lucrările, le donează statului român, care le împrăştie aiurea, de dai de ele, astăzi, cu mare greutate, prin cele mai obscure muzee din ţară.
Dacă n-ar simboliza, până la întrupare, mentalitatea noastră seculară, nepotul lui Bucevschi, Corneliu Gheorghian, ar merita o adevărată stigmatizare. Înalt funcţionar cernăuţean, care nu poate rata ocazia de a se lustrui pe sine cu gloria unchiului, Gheorghian îşi face o meserie din a repeta, de regulă, aceleaşi platitudini prin mai toate gazetele bucovinenilor (la multe din ele am renunţat), dar personajul acesta, tipologic pentru români, nu izbuteşte să-şi amintească numele… tatălui lui Bucevschi, care, în fond, era şi bunicul după mamă al lui Gheorghian. Dar la fel se întâmplă şi cu noi, ceilalţi, aşa că poate fi trecută cu vederea şi dezrădăcinarea acestuia; nu şi neadevărurile pe care le promovează, în privinţa Iosefinei Scherrer sau în cea a atitudinii lui Bucevschi faţă de ucenicul său, Eugen Maximovici, pe care, în mod sigur, l-a preţuit, din moment ce îi încredinţează „calea” şi ştafeta.
Despre statutul lui Bucevschi de „pictor academic”, pronunţările ulterioare sunt fie incomplete, fie răutăcios eronate (cazul lui Ioan Cârdei, care încearcă să judece opera lui Bucevschi din perspectivele vremii lui, cum ar zice Blaga, deci dintr-un alt sistem de notorietăţi). Academismul însemna, desigur, şi un meşteşug desăvârşit (desen, culoare, fidelitate), dar, dincolo de chestiunile de tehnică, academismul reprezenta manifestarea romantismului religios german şi în artele plastice, a acelui romantism care, astăzi, se redefineşte prin post-post-modernism, deşi tot mai fără meşteşug, mai fără ştiinţa desăvârşită a desenului şi a folosirii culorii, ca să nu mai vorbim de faptul că relaţionările de tip mit-creştinism, pe care le consfinţise, cel dintâi, „primul om modern al civilizaţiei umane”, cum îl numise Lev Tolstoi pe Sfântul Augustin, şi le redefinise Heidegger drept esenţă a romantismului religios german, sunt superficial sau deloc cunoscute de post-post-moderniştii de azi.
Epaminonda Bucevschi a fost primul mucenic al frumosului din Bucovina şi, tocmai de aceea, el este şi trebuie să rămână inconfundabil şi de necomparat, pe deplin îndreptăţit la mit, dar nu însingurat de ignoranţa noastră, ci însoţit de ceilalţi mucenici ai frumosului, Ion Pâşlea, Eugen Maximovici şi Archip Roşca. În fond, aşa cum sublinia şi Mircea Streinul, „pictura bucovineană, descinzând ca valoare obiectiv-artistică din Epaminonda Bucevschi, a dat, înainte de război, două elemente de suprafaţă: Maximovici şi Arhip Roşca. Primul, în compoziţii uneori prea dulceag tratate, poate din lipsa unei culturi suficiente, e, totuşi, meritoriu. Al doilea, care se anunţa ca o adevărată forţă plastică, n-a reuşit să ajungă la desăvârşire din cauza morţii timpurii. Cine ştie… Dacă Arhip Roşca trăia, ajungea, poate, un mare maestru, care să continue cu succes linia inaugurată de Epaminonda Bucevschi. În orice caz, Arhip Roşca e, în pictură, corespondenţa compozitorului Ciprian Porumbescu”.
Despre Ion Pâşlea, nu vorbeşte Mircea Streinul, pentru că sculptorul bănăţean, adus în Bucovina de Silvestru Morariu, pentru a întregi munca lui Bucevschi, încă trăia, când s-au scris acele rânduri, iar gloria lui Pâşlea de potrivnic al imperiului habsburgic, în demersul lui bărbătesc (parţial şi a lui Ion Ştefureac, dar şi al prefectului conte de Bellegarde) de impunere şi de înveşnicire a Tricolorului şi a Limbii Române în şcoala câmpulungeană stingherea, într-o Bucovină pervertită de la colaboraţionism la naţionalism exaltat, drept mărturie vie a unui patriotism real şi eficient.
Fără sinceritate, fără trăire, totul nu este decât pervertire.
Chiar dacă ţin, aproape mistic, la fiecare cuvânt al lui Mircea Streinul, singurul personaj plenar al Bucovinei, ca la o zicere din sfânta evanghelie a neamului nostru mereu visat, dar încă împărţit în gloate vrăjmaşe, eu am aceeaşi evlavie şi faţă de opera lui Eugen Maximovici, care, măcar în „Fetiţa cu cofa”, a zugrăvit dumnezeieşte lumina.
Cei patru, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici, Ion Pâşlea şi Archip Roşca, au pus temeliile artelor plastice bucovinene, pe solul durabil al unei identităţi naţionale româneşti, care, prin ei, prin Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi Constantin Mandicevschi, prin Arune Pumnul, Alecu Hurmuzachi, I. G. Sbiera, Iancu Nistor, Ion Grămadă, Em. Grigorovitza şi „aristocraţii simţirii” din preajma lui Mircea Streinul, chiar există ca identitate naţională. O identitate ignorată şi astăzi, graţie unor cucoane liricoide spălăcite şi graţie unor trepăduşi cu morgă mioritică de exegeţi şi de istorici ai culturii, care se lustruiesc de zor cu numele lui Nicolae Labiş, pe care-l ştiu doar din auzitele unui festival cu tradiţie.
Nu încerc şi nu vreau să încerc un demers persuasiv despre un domeniu, cel al artelor plastice, care îmi este destul de străin, rostul acestei cărţi fiind doar acela de a trăi şi în alte vremi, prin care trec şi tot trec, trăind frumos pentru frumos, mucenicii frumosului (I.D.).

Epaminonda BUCEVSCHI

(03.03.1843, Iacobeni –13.02.1891, Cernăuţi)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: BUCEVSCHI, EPAMINONDA ANIBAL (3.III.1843, Iacobeni, districtul Câmpulung / 13.II.1891, Cernăuţi; N.R.: „ANIBAL” era „nume de pictor”, deci un pseudonim ocazional), pictor. Urmează Seminarul Teologic la Cernăuţi (1863-1867), unde l-a avut ca profesor de desen şi îndrumător în ale artei plastice pe K. Arend; Academia de Arte Frumoase în Viena (1868-1874). Ia lecţii de pictură de la Anselm Feuerbach şi Josef V. Fuhrlich (1872-1873). Călătorii de documentare în Germana, Franşa, talia. În 1872, Academia de Belle Arte din Viena îi acordă Premiul I pentru cele mai bune studii. Un an mai târziu, devine membru al Societăţii „Albrecht Durer” din capitala Imperiului Habsburgic. Devine pictor la modă în oraşul muzicii, fapt care-l determină să-şi deschidă, aici, un atelier de pictură, unde lucrează icoane, compoziţii, rococo-uri, majolici, portrete. Prieten cu Eminescu, C. Porumbescu, T. V. Stefanelli, care erau studenţi la Viena şi-l vizitau deseori. Ciprian Porumbescu găsea, la Epaminonda Bucevschi, sprijin material şi moral, în clipele sale de cumpănă. Solicitat de mitropolitul Silvestru Morariu, acceptă postul de pictor diecezan. În 1871, realizează decoraţiunile exterioare de la Putna, pregătind, astfel, un decor adecvat pentru cea dintâi manifestare politică a românilor bucovineni. Ep. B. Iniţiază o nouă ordine iconografică în pictura bisericească din Bucovina. Abordează compoziţia istorico-mitologică; lucrează portrete de factură realistă. Pictează şi restaurează biserici. Rămâne de referinţă catedrala din Zagreb. Picturi la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. Lui i se datorează, în bună măsură, stabilirea adevărului cu privire la chipul real al domnitorului Ştefan cel Mare, pe baza iconografiei din tetraevanghelul de la Umor şi din bisericile ctitorite de voievod. Are meritul de a fi trezit gustul pentru artele plastice în mediul bucovinean. Lucrări semnate de Epaminonda Bucevschi se află în muzeele din Suceava, Câmpulung Moldovenesc şi la Fundaţia culturală „Leca Morariu”).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Inclus grupului artistic al vienezilor, Epaminonda Bucevschi s-a manifestat constant, structural, ca un artist român. Respectul de care s-a bucurat încă din anii studenţiei, prin admiterea în societatea Albrecht Durer din Viena, valida o vocaţie şi un caracter: Trecerea de la rigorile academismului din spaţiul germanic, profitabil în ordinea performanţelor de meşteşug, la o pictură mai liberă ce miza pe aportul fanteziei, face din arta lui o demonstraţie de virtuozitate tehnică în raport cu temele de autoritate academică ale zilei sau cele impuse de comanditari. Nu ne miră, deci, că în atelierul vienez executa cu sârg icoane, rococo-uri, maiole, portrete de ocazie, în care micile concesii îi asigurau posibilitatea de a evolua, în paralel, în parametrii proprii).

Bucevschi la Viena (1879)

Este aproape un an de când, primblându-mă pe stradele Vienei, într-o fereastră încărcată cu obiecte de lux şi arte, o icoană mare şi frumoasă, în ulei, reprezentând, în mod admirabil, o scenă din viaţa idilică a poporului român, ca printr-un farmec îmi cuceri atenţiunea. Cum vine, mă întrebai, această romantică, castă scenă în profana Vienă? Româncuţa de pe pânză mi se părea desperată de frivolii ochi străini.
Într-un unghiu al tabloului, descifrai, cu anevoie, numele artistului: E. Bucewsky. De bună seamă, polon. Neamţul comerciant taxa icoana la 300 florini bani buni (N.R.: adică florini vienezi). Căci, zicea el, este un maestru genial, mândria şcoalei de arte, a Academiei vieneze, lucrat după natură!
Fireşte, astfel de preţuri pentru opuri de arte pot da numai străinii, cari au parale şi cunosc valoarea artei…
                                                         *
Seara, în aceeaşi ziuă, petreceam în societatea mai multor amici şi revenii la mândrul tablou al genialului pictor.
„Apoi, este Român neaoş bietul; Român din Bucovina; a absolvit liceul şi teologia, şi, cu un stipendiu de la consistoriu, a făcut cursurile Academiei de bele-arte de-aici, obţinând primul premiu pentru cele mai bune studii generale; pe baza acestui strălucit succes, a făcut şcoala specială de pictură, pe lângă celebrul Feuerbach, şi, de cinci ani, îşi are atelierul său propriu aici (VI. Corneliusgasse 1; în broşura lui Eusebie Sorocean, „Pictorul academic Epaminonda Bucevschi”, Cernăuţi 1920, 14, cetim adresa: Mariahilf, Corneliusgasse No. 1, 3 Stock, Thur 19 Viena) şi produce mulţime de opuri admirabile, cari, însă, toate se strecură în străinătate! Consistoriul din Cernăuţi i-a dat titlul de pictor al său, dar nu şi pâne. Pentru aceasta este avizat la străini, care îl exploatează materialminte. Slav nu e, că, de-ar fi, Slavii s-ar îngriji de soartea lui. Nu pricepe cuvânt slavic; iar numele Bucewsky (Bucescu) aşa i-a rămas de la buni-străbuni, cari se trag din Galiţia, încă mai înainte de-a fi devenit Bucovina ţară nemţească!
Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blăstămul servitutei seculare!… / V(icenţiu) B(abeş) / („Familia” 1891, Nr. 6 din 22 Faur, preluat, fragmentar, de „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 16, 17).

Pictorul Epaminonda Bucevschi

Pictorul Bucevschi s-a născut, la 1843, în satul Iacobeni, din Bucovina. Liceul l-a cercetat în Cernăuţi şi l-a mântuit în Transilvania. Deja din cea mai fragedă tinereţă, el avea o deosebită aplicare pentru desemn. Urmă, însă, dorinţei părinţilor săi, întrând, la 1863, în seminarul teologic din Cernăuţi. Aice, se consacră, în decurs de 4 ani, cu mult zel, studiilor teologice. Află, însă, şi prilej să se cultive sistematic în pictură, primind indegetări de la maestrul Arend, pe atunci unicul pictor de valoare în Bucovina. Mare a fost înrâurinţa lui Arend asupra lui Bucevschi. Până târziu, pânzele sale apar în violet şi albastru, colori întrebuinţate cu preferinţă de maestrul său.
La 1868, Bucevschi, primind o bursă din mijloacele fondului religionar greco-ortotox din Bucovina, trecu la Academia Artelor Frumoase din Viena. Mare fu bucuria tânărului artist când i se oferi prilejul de a pătrunde în misteriile artei sale.
Pe când sosi el, la Viena era pentru pictură un timp foarte nepriincios. Prin stilul său strict desemnătoric, Furich înăduşi în pictură momentul curat artistic, rămânând să se strecure decenii întregi până ce pictura îşi veni iarăşi în fire.
La Academie, Bucevschi a fost învăţăcelul lui Wurzinger şi al lui Carol Blaas. La 1872, întră în şcoala specială a lui Anselm Feuerbach, chemat de curând la Viena. De la acest maestru al stilului clasic el primi imboldul la compoziţii alegorice, pictând, între altele, un „bachanal” reuşit. Din această epocă datează şi icoana lui Dante.
Dară aceasta n-a fost direcţia cea adevărată a pictorului nostru. Domeniul său a remas tabloul de genre. Pânzele sale cele mai frumoase prind momente şi scene din viaţa poporului românesc. Foarte apreciat a fost şi ca pictor de portrete. Multe familii din Bucovina (aşa, spre pildă, Cuvioşia Sa domnul arhimandrit Stefanelli, doamna Grigoroviţa, doamna Fangor, doamna Ciupercovici, doamna Petrescu, doamna Marian, domnul consilier aulic Vasile Morariu, familia Gheorghian, Bărgăuan şi Isopescul, Museul Ţării şi aşa mai departe) se mândresc cu pânze de mâna lui. Un tablou foarte bine reuşit este portretul lui Silvestru, pe când era încă vicar general. Portretele: Ştefan cel Mare, Bendella, arhimandritul Constantinovici de Grecul şi alţii dau cea mai bună dovadă despre iscusinţa sa în tablouri în stil mare.
Pe la 1873, Bucevschi primi, în societatea „Albrecht Durrer”, frumoase îndemnuri. Dară, cu toate aceste, el, la insistenţa metropolitului Silvestru, de a cărui protecţie continua să se bucure, părăsi Viena şi se mută la Cernăuţi, ca pictor diecezan. Etablându-şi atelierul în încăperile reşedinţei, se consacră cu totul picturii bisericeşti, pe care, pe lângă alte ramuri ale picturii, o cultivase intensiv, reuşind să ajungă la o mare perfecţiune. În Bucovina, numai pictura bisericească era rentabilă pentru cei ce se îndeletniceau cu ea. Ca zugrav de biserici, Bucevschi îşi făcuse deja un nume, de când gătise de zugrăvit catedrala sârbească din Agram.
Dară nu numai în străinătate, şi în toată Bucovina multe lăcaşuri sfinte sunt împodobite de penelul său. Aşa, spre pildă, biserica din Revna. Icoanele sale nu sunt ţinute strict în stilul bizantin. El a avut darul însă să li insufle ceva sărbătoresc. El a restaurat icoanele de pe păreţii vechii catedrale episcopale din Rădăuţi, unde, însă, o concepţie mai arhaică s-ar fi potrivit mai bine. Şi pictura bisericei Sf. Nicolai Domnesc din Iaşi e restaurată de mâna sa.
Bucevschi are pentru arta noastră naţională merite netăgăduite. El este primul Român bucovinean care, graţie marelui său talent artistic, şi-a întemeiat ca pictor o reputaţie ce trecu peste îngustele hotare ale patriei sale.
Păcat numai că, afară de icoanele bisericeşti, cele mai multe din frumoasele sale pânze se află în mâni străine, o pagubă provenită din lipsa unei pinacotece publice în ţară.
Sub tristele împrejurări din Bucovina, unde gustul şi interesul pentru artă naţională este foarte puţin desvoltat, Bucevschi a trebuit să muncească din greu pentru a-şi câştiga pânea de toate zilele. Încordarea peste măsură i-a zdruncinat sănătatea, punând, prea timpuriu, capăt laborioasei sale vieţi.
La 1 Faur 1891, o ceată mică de adoratori călăuzea, la locul ultimului repaus, remăşiţele pământene ale celui dintâiu pictor bucovinean. Plin de mâhnire, păşea în fruntea conductului metropolitul Silvestru, onorând memoria defunctului şi, prin ea, arta românească. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 33, 34).

Pictorul Bucevschi

Iată credeul lui Bucevschi, în privinţa refacerii acestei arte (pictura bizantină-religioasă), credeu manifestat nu prin cuvinte, ci prin creaţiuni noi şi admirabile, datorite geniului său şi executate de iscusita-i mână. El pare că zice: „Noi voim să premărim pe Dumnezeu prin fapte bune, rugăciuni, imnuri şi lucrul mânilor noastre, zidind lăcaşuri în cinstea lui şi împodobindu-le cu arta omenească. Ce e, însă, arta? Arta a fost, este şi va fi cultul frumosului. Dar, fiindcă frumosul, în sens lumesc, se deosebeşte şi, adesea, nu se împacă cu cerinţele bisericii dreptmăritoare, să căutăm punctul de întâlnire, unde să se găsească, înfrăţite în armonie, arta lumească şi cea bisericească, punctul de întâlnire unde să nu domnească nici carnea dracului, dar nici păstrama mumificată. Şi iată că, înaintea noastră, se întinde o largă arenă de activitate; descătuşaţi numai vederile şi prejudecăţile înguste, consacrate de un tipic, rămas astăzi fără rost, şi lăsaţi să se primenească şi sfântul progres! Vechea noastră tradiţie bisericească, însă, să nu sufere, ci mai vârtos să câştige prin acest sânge nou, intrat în vinele artei religioase”.
Iată, în termeni generali, credeul lui Bucevschi, profesat cu mult gust şi cu geniu iscusit în unele lucrări ale sale. Cultura teologului şi paleta pictorului artist îşi dădură mâna pentru a crea capodopere…
                                                      *
Valoarea artistică a lui Epaminonda Bucevschi, pentru arta naţională, se reliefează, în afară de terenul bisericesc, unde i-am schiţat activitatea, şi pe terenul artei lumeşti profane. În arta lumească, Bucevschi preferă sujete naţionale. Cu câtă dragoste şi măiestrie este, bunăoară, lucrată „Mica Buchetieră”, din expoziţie (Expoziţia „Bucevschi”, aranjată la Cernăuţi, în 1920), care, îmbrăcată în portul nostru naţional, ne întinde, cu un surâs plin de naivitate şi sfială, un bucheţel de flori din luncile noastre, cu „ciuboţica cucului”. Sau tabloul numit „Doina”, cu chipul fetei ce poartă o cofiţă cu apă de la izvor, pe când, în jurul ei, visează pădurea. Desenul e, în epoca sa matură, cât se poate de corect; el preferă proporţii armonioase şi bine desvoltate. Coloritul său are o dulce şi gingaşă armonie, moştenire de la maestrul său, Feuerbach; nicicând un ton mai îndrăzneţ, mai strident, nu tulbură nobila tonalitate de care se serveşte; acordurile sale coloristice sunt redate în mol şi cu un piano melancolic, ce te face să visezi înaintea tablourilor sale, cu chipuri de femei, împodobite în ştergare diafane şi îmbrăcate, cu un gust al lui particular, în port naţional. A fost foarte variat în lucrările sale, dovadă sunt frumoasele talgere de maiolică, cu gingaşe capete de femei, minuţios lucrate; o tehnică care cere cunoştinţi speciale şi multă practică. / Dr. Oreste Luţia („Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 566, preluat, fragmentar, de „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 14-16).

Un T. Aman al Bucovinei:
Pictorul Epaminonda Bucevschi

Nu găsim, deocamdată, pentru ierarhizarea lui Epaminonda Bucevschi, un mai bun termen de comparaţie decât această asemuire cu T. Aman. Opera lui Bucevschi, destul de risipită şi destul de necunoscută, rămâne, totuşi, să fie, încă de aici înainte, valorificată. Câteva recente dovezi de trezire a interesului pentru cel dintâi pictor român al Bucovinei ne fac să nădăjduim că timpul răsplăţii se apropie şi pentru acest uitat!…
E atât de puţin ce s-a spus, până acum, despre E. Bucevschi! După câte ştim noi e doar numai atât: un articol (menţionat de I. G. Sbiera, în „Enciclopedia Română”), apărut în revista teologică „Candela” (Cernăuţi, 1891, 187); un alt articol, „Epaminonda Bucevschi 1843-1891”, publicat de Tit Popescu în „Calendarul” de pe 1892, editat de Societatea studenţilor teologi „Academia Ortodoxă” (Cernăuţi); câteva cuvinte ale pictorului Eugen Maximovici, în „Junimea Literară” V 1908, 33-34; broşura comemorativă, publicată de Părintele prof. Eusebiu Sorocean: „Pictorul academic Epaminonda Bucevschi”, Cernăuţi 1920 (reproducere din „Glasul Bucovinei”); conferinţa regretatului nostru prof. universitar Dr. Oreste Luţia: „Contribuiri la viaţa şi activitatea pictorului E. Bucevschi” (publicată în „Glasul Bucovinei” An III 1920, N-rele 564, 565 şi 566; şi puţinele cuvinte din „Junimea Literară” 1923, 134-135. Atât!
Cu atât mai fericiţi suntem când, de curând, primim două noi contribuţiuni pentru cunoaşterea lui E. Bucevschi.
Una ne vine de la domnul Dr. Corneliu Gheorghian (consilier la Curtea de Apel Cernăuţi), care binevoieşte a ne comunica 2 fotografii inedite şi iscălitura autografă a lui Bucevschi, apoi un clişeu după o Maică a Domnului şi o acvarelă, reprezentând un tip de Huţancă (prins la Dorna-Candrenilor). Acvarela aceasta e scoasă dintr-un carnet de schiţe ale lui Bucevschi. Carnetul (aflându-se în posesiunea domnului Corneliu Gheorghian) e datat cu: August 1869 – Ianuarie 1870, şi cuprinde tipuri şi peisagii din Călineştii lui Cuparencu (unde cumnatul lui Bucevschi, George Sorocean, era preot), din Dorna-Candrenilor (unde trăia o mătuşă a sa), din Poiana Stampii, Poiana Negri, Costişa, Putna (Chilia lui Daniil Sihastrul), Rădăuţi, Danila (unde un alt cumnat al său era preot) etc.
Cealaltă contribuţie vine din partea domnului avocat Petre Luţia (Cernăuţi), dându-ne două foarte preţioase diplome ale titratului E. Bucevschi.
Publicăm acest material cu mulţumirea care vrea să rămână datoare şi pentru alte dăţi, cu nădejdea continuărilor, deci… / Al. Lupu („Junimea Literară”, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1924, pp. 496-499).

Epaminonda Bucevschi

Cenuşereasa de Bucovină mai prinde, o dată, clipa când boieria celeilalte Românii se-nfundă în nouri şi-n lună; Bucovina se înveseleşte, deci, iarăşi, cu una din cele mai nestemate haine ale ei…
În adevăr, snobismul cultural românesc, deci mai ales cel al „capitalei”, va binevoi să mai înghită un hap de revelaţie, înregistrând că, de pildă, alături de-o pleiadă de muzicieni ca Isidor Vorobchievici, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi giganticul Eusebie Mandicevschi, minunata Bucovină (a cărei Universitate era cât pe ce să fie, deunăzi, „desfiinţată” de… de condeiul unui biet efemer-ministru al instrucţiei!…) a dat neamului românesc un mare maistru al pensulei: Epaminonda Bucevschi. Confirmarea calificativului mare pentru Bucevschi n-o aşteptăm de la nimene (întocmai cum n-o aşteptăm pentru Eusebie Mandicevschi, editorul lui Haydn, Schubert, Beethoven, Brahms…, temutul contrapunctist al Vienei…, prieten al lui Johannes Brahms, , E Mandicevschi, ale cărui 200 armonizări pentru cântecele populare româneşti, culese de maistrul (iarăşi bucovinean) Alexandru Voevidca, încredinţate ministerului pentru a fi publicate, abia-abia putură fi descoperite, deunăzi, la cutare ministeriabil acasă…, deci nu la minister!!!). Şi repetăm: confirmarea calificativului mare pentru Bucevschi n-o mai cerşim nimănui, când chiar un Anselm von Feuerbach (1829-1880) i-a dat lui Bucevschi toată solicitudinea şi stima sa. În diploma din 29 Iulie 1874, maistrul A. Feuerbach, de la Academia de Belearte din Viena, semna, deci, pentru Bucevschi, următoarele: „Seine Verwendung war bei sehr grobem Fleibe eine sehr gute. Er zeigt ein Talent fur Historienmalerei, und ist auch befahigt dazu und hat bereits in dieser Richtung bedeutende Fortschritte germacht”.
Historienmalerei-ul, pictura istoriografică, deci, era considerată, pe atunci, ca un gen superior de pictură (vezi Oreste Luţia, în „Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 565). De altfel, elevul Academiei de Belearte din Viena, Bucevschi, era, desigur, neobişnuit de bine dotat, întrucât el, Valahul, reuşise să cucerească, în 1872, premiul întâi: „den Gundel’schen Preis fur die besten Gesammtstudien” (vezi „Junimea Literară” 1924, 498).
Dar Bucevschi e nu numai mare, ci şi Român. Dincolo de budoarul perucilor şi catifelelor Rococo, dincolo de marile sale concepţii de caracter universal (ca „Dante în exil” sau cutare „Bachanal”), feciorul de popă moldovean, Bucevschi, se întorcea mereu la viaţa care i-a alinat copilăria: aspectul rustic românesc revine, deci, pas cu pas în opera lui, înfăţişându-se, adese, în chipuri feminine de-o savuroasă senzualitate. Ba chiar şi-n languroasele chipuri de cadâne din discurile sale de porţelan (acestea, o deosebită specialitate tehnică a lui Bucevschi), ştergarul, salba şi altiţa românească nu pot lipsi. Elocvente pentru strădaniile lui Bucevschi, în această direcţie, sunt carnetele lui: tipuri de muntence bucovinene, bădişori şi moşnegi sfătoşi, câte un colţ de gospodărie ţărănească. Şi ştim că, ori de câte ori Bucevschi se rumpea din Viena muncii lui de hamalâc, muncii pentru existenţă, îşi petrecea răgazul vacanţelor sale nu la Cernoviţ, ci prin satele surorilor sale. Caracteristică e, apoi, mărturia lui Vincenţiu Babeş (în „Familia” 1891, 62): cât de fulgerător l-a fascinat o idilă rustică a lui Bucevschi, expusă în cutare vitrină din Viena anului 1879! Dar şi-n drumurile sale de „pictor arhidiecezan”, când lucra mai ales la iconostasele bisericilor bucovinene (de pildă, la Coşciuca, Coniatin, Poiana-Stampii, Revna, Vicovul-de-jos, Berhometul Siretului etc. etc.), Bucevschi avu destul prilej să adâncească viaţa de la ţară.
Bucevschi mai e, însă, autohton şi, deci, al nostru, şi-n pictura religioasă, pe care a profesat-o şi a trebuit s-o profeseze el, pictorul arhidiecezei bucovinene şi prieten al Mitropolitului Silvestru Morariu. În domeniul acesta, a făcut cea mai temeinică şcoală posibilă, urmând Academiile de la… Putna, Bădeuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Sânt-Ilie, Voroneţ, Sfântu-Nicolai Domnesc de la Iaşi, Mănăstirea Humorului, Suceava etc. etc. Să nu ne scape mărturisirea lui Bucevschi însuşi că, de pildă, portretul lui Ştefan cel Mare de la Bădeuţi (acest pseudoportret, „zugrăvit de un biet zugrav care şi azi trăieşte, doară, în Siretiu”, zicea Bucevschi, în 24 Ianuarie 1882, la Academia Română), Bucevschi îl copia pe când era „foarte tânăr”. Din mărunte, dar substanţiale ştiri, apoi, ca următoarele: că Bucevschi a descoperit preţiosul „aier” (din 1500), cu un chip al lui Ştefan cel Mare, în cutare „başcă” de la mănăstirea Putna (vezi cit. An. Ac. Rom. 63, 41 şi 23) şi că „cu acelaşi scop se duce la Mănăstirea-Humorului spre cercetări arheologice de felul acesta (ibid. 23), înţelegem chiar că Bucevschi era un serios elev al acestor înalte şcoli de pictură bisericească-românească. Şi, iarăşi, să ne fie aminte că acelaşi osârdnic Bucevschi al nostru fu menit să ajungă descoperitorul portretului lui Ştefan cel Mare (în Tetravanghelul de la Mănăstirea-Humorului, caligrafiat, la 1473, de Ieromonahul Nicodim). Se încinse, atunci, în incinta Academiei Române, o aprigă discuţie, ori de chipul lui Ştefan Vodă e cel cu tânără faţă rubicondă (din Evanghelierul Humorean, din „aierul” Putnean şi din frescele indicate de Bucevschi) sau portretul-frescă (pseudo-portretul!) de la Bădeuţi, înfăţişându-l pe Ştefan bătrân şi cu barbă. Discuţia se ducea, cu atât mai aprigă, cu cât era vorba de înfăţişarea lui Ştefan cel Mare în statuia ecvestră, ce se pregătea pentru Iaşi. Şi, în faţa materialului documentar produs de Bucevschi (care fu invitat, chiar ad-hoc, la Academia Română), până şi implacabilul, autoritarul Haşdeu, apărătorul lui Ştefan-Vodă înfăţişat cu barbă (vezi cit. An. Ac. Rom 53 şi 34), trebui, în cele din urmă, să capituleze (ibid. 61 şi 65) şi să recunoască concluziile lui Bucevschi, urmărite cu o îndărătnică temeinicie bucovineană.
De altfel, să nu uităm că-n materialul documentar, prezentat de Bucevschi Academiei Române, fu (vezi cit. An. Ac. Rom. 20-23) şi un album cu facsimilii (inscripţii slavone) şi desemnuri (portretul lui Ştefan, vignete şi iniţiale artistice) din amintita Evanghelie Humoreană, şi cu un desemn după fresca Daniil Sihastrul, de la Voroneţ (ibid. 27) şi, s-o ştim cu toţii, pierdut (!), întocmai cum cât pe ce era să se piarză şi cântecele populare armonizate de E. Mandicevschi…
Oricum, Bucevschi făcea o bună şcoală a trecutului românesc şi, ca să revenim, e tradiţionalist şi autohton şi Român în pictura sa religioasă. Deşi, iarăşi prea adevărat, Bucevschi era mult prea stăpânit de pulsaţia caldă a vieţii vii şi prea creator, în acelaşi timp, ca să se îngrădească în rigidul stil bizantin. Şi înţelegem prea bine de ce dânsul ne-a dat o pictură bizantină evoluată, altoită cu nervi şi cu viaţă; de ce, deci, ca să-l parafrazăm pe Oreste Luţia („Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 566), în loc de „păstrama mumificată” a bizantinismului, ne mai ispiteşte şi cu ceva din cărniţa diavolicească…
Şi iată că, acum, pricepem de minune de ce Eminescu, îndrăgitul de viaţa ţăranului şi de viaţa trecutului nostru (într-o scrisoare din 8 Nov. 1874, Eminescu mărturiseşte, către Veronica Micle: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicele şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor; O. Minar, „Cum a iubit Eminescu” 1912, 45), pricepem, zic, de ce studentul de la Viena Mihai Eminescu (1869-1872) „îl vizita adese” „pe pictorul român Bucevschi”, cum ne informează T. V. Stefanelli („Amintiri despre Eminescu” 1914, 67). Distinsul licenţiat al Facultăţii de teologie din Cernăuţi, Bucevschi, ajunsese la Academia de Belearte din Viena în 1868. În cei doi-trei ani, până a-l cunoaşte pe Eminescu, o fi avut destulă vreme ca să-şi aromească „atelierul” cu idilele satului bucovinean şi poate chiar şi cu o reminiscenţă din drumurile lui, făcute pe urmele lui Ştefan-Voevod… Eminescu, care, la 1866, îşi revărsase dorul său de Bucovină, în mărturisiri ca acestea:

„… Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”

află, acum, în Bucevschi, nu numai o parte din „geniul romantic” al Bucovinei, ci şi pe evocatorul real al Bucovinei rustice şi, desigur, pe răscolitorul bătrânii moldovinii bucovinene…
Ba Eminescu, care (dacă-l înţelegem bine pe maistrul Sadoveanu; vezi „Făt-frumos” 1929, 119-120), colindând Bucovina, ajunsese, cândva, până-n Vatra-Moldoviţei, pentru ca să cunoască:

„… munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori”,

avea, acum, poate şi prilejul unei binevenite împreună-petreceri în paginile cronicăreşti; şi ni-i aminte că, pentru întărirea dovezilor sale, Bucevschi va invoca, în faţa Academiei Române, şi mărturia cronicelor, izbucnind, în toiul expunerilor lui D. A. Sturdza: „ Şi letopiseţele probează aceasta!” (vezi cit. An. Ac. Rom. 62). Şi nu îndoim că-n slovenirea Letopiseţelor, Bucevschi o fi avut ce învăţa de la minunatul student Mihai Eminescu.
Dar împrieteniţii în dor de Bucovină, Mihai Eminescu (de cam 19-22 ani) şi Epaminonda Bucevschi (de cam 26-29 ani), se mai puteau întâlni şi-n alte răspântii ale daco-românismului lor… Elevul de liceu Bucevschi trecuse şi dânsul prin şcoala românească din „Roma-mică” a neamului românesc (cum îi zicea elevul-copil Eminescu Blajului; vezi D. Murăraşu, op. citat pag. V). Bucevschi trecuse prin liceul de la Blaj pe la 1861-1863 (deci, puţin înainte de Eminescu), fiind de „19 şi 20 ani” (Dr. Orest Luţia, în „Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 564), după ce, un an în urmă (deci pe la 1860-1861), isprăvise o clasă de liceu în Beiuşul pe care, cu toată mărturia lui Slavici („Amintiri” 1924, 12): „Eminescu umblase ani de zile de-a rândul răzleţ… se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş”), nu suntem siguri ori de l-a atins şi Eminescu (cf. Îndoielile lui Gh. Bogdan-Duică, în „Viaţa Românească” 1924, vol. 59, 153-154). Iar Oreste Luţia sublinia că-n expoziţia Cernăuţeană se afla şi „un desemn în cretă neagră şi albă” „pe un carton”, „reprezentând o ilustrare a imnului Deşteaptă-te române”, în următorul chip: „Geniul românesc, înfăţişat printr-un înger înaripat, trezeşte pe Românul, caracterizat prin figura unui ţăran, ce se ridică din somnul cel de moarte. Îndărăptul Românului, se vede un balaur, zvârcolindu-se sub figura scăpărătoare a geniului”. Şi O. Luţia adăoga: „Orişicum, în acele vremuri, balaurul încă nu putea fi înlocuit prin pajura cu două capete”.
Deci, cei doi ahtiaţi ai celui mai autentic românism (rusticismul şi trecutul românesc) mai puteau tăinui, în cutare colţişor românesc din plină forfotă a Vienei, şi despre locul „de unde a răsărit soarele românismului” (cum, iarăşi, îi mai zice Eminescu Blajului) şi despre cine ştie ce alte rădăcini ale geniului pustiu Toma Nor prin olaturile Ardealului…

Şi, acum, două vorbe despre vitregia sorţii faţă de viaţa şi opera lui Bucevschi. Până la stabilirea lui ca pictor oarecum oficial (mitropolitan) la Cernăuţi („pe la 1885”, cf. Dr. Luţia), Bucevschi se zbuciumă în cel mai crâncen război de existenţă. Era doar părintele frăţinilor săi mai mici (patru surori şi un frate), rămaşi orfani! Şi cum, în acelaşi timp adevărat artist, Bucevschi nu putea crea decât tot din sufletul său, cum nu putea fi „fabricant de icoane”, ci trebuia să-şi sfâşie din suflet opera, cele mai de seamă creaţii ale lui ajungeau, mereu, să se prefacă în prozaicul „nervus rerum gerendarum”, luând, pe totdeauna, drumul străinătăţii şi al lumii mari (Franţa, Olanda, Anglia şi chiar America (Dr. Luţia). Creatorul lor se alesese, de pe urma unei atât de istovitoare munci, doar cu acea zdruncinare a plăpândei sale sănătăţi, care, foarte curând, îi deveni fatală…
O bună parte din Grigorescu ni s-a pierdut; avem, însă, cel puţin mângâierea de-a fi cunoscut-o. O foarte mare parte din pânzele lui Bucevschi nici n-am cunoscut-o şi nici nu vom cunoaşte-o! Cât de scump trebuie să ne fie relativ-puţinul ce ne-a mai rămas! Oameni de minunată râvnă (Eusebie Sorocean, Oreste Luţia…) ne dădeau, cu prilejul Expoziţiei-Bucevschi, din 7 Noiembrie – 1 Decembrie 1920, o „listă a tablourilor” expuse, atunci, indicându-i şi pe posesorii acelor piese; listă care, dacă e vorba de-un indice cât mai complet al operei lui Bucevschi, poate fi întregită, începând cu marea catedrală din Zagrebul iugoslav, pictată de Bucevschi, cu Sfântul-Nicolae Domnesc din Iaşi, restaurat şi de Bucevschi, şi sfârşind cu cea mai umilă Coşciuie bucovineană, cu cel din urmă desen-Bucevschi, rămas „souvenir” în cutare familie din Bucovina. Dar „lista” singură nu e tot ce putem face, când, de pildă, un Album-Bucevschi poate fi reclamat nu numai de Bucovina, ci de întreg neamul românesc şi de neţărmuita lume a artei! / Leca Morariu („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 1-7).

Câte ceva despre Epaminonda Bucevschi

Unchiul meu, pictorul Epaminonda Bucevschi, era om frumos, înalt, cu barba ca pana corbului. Se pieptăna „cu cărare la mijloc”. Avea înfăţişare pronunţat distinsă.
Era fratele mamei mele, Olimpia, decedată la 1877, în vârstă de numai 24 ani, la Tişăuţi, unde-i şi înmormântată; al mătuşii Elena Bucevschi, care, din pricina unei mari deziluzii în iubire, n-a voit să se căsătorească şi ne-a crescut pe noi, patru copii, rămaşi orfani de mamă (a murit în 1919 şi-i înmormântată la Comăneşti); precum şi al mătuşelor Veronica Sorocean, Eufrosina Grigorovici şi Ecaterina Bărgăuan (mama pictorului-profesor Traian Bărgăuan), care trăiesc încă, fiind în vârstă înaintată.
Un frate mai tânăr al unchiului, Dionisie, absolvase şcoala veterinară din Viena şi ocupase un post la Municipiul Viena. Fiind, însă, mobilizat pentru războiul din 1878, acest Dionisie n-a vrut „să-şi bage pielea-n foc pentru Austria”, ci a trecut, frumuşel, în Ţară, unde s-a şi căsătorit. Rămânând văduv şi lăsându-şi copiii în România, s-a tras, apoi, înapoi la matcă şi a murit la noi, în Comăneşti, cam pe la 1910.
Îmi aduc bine aminte că „’cheşul Paminonda”, cum îi ziceam noi, locuia la Viena, în Mariahilf, Corneliusgasse. De câte ori se întorcea la Bucovina şi ne vizita, la Tişăuţi sau la Comăneşti (unde ne-am mutat, mai târziu), era sărbătoare, şi toţi eram cuprinşi de negrăită bucurie. Nouă, copiilor, ne aducea jucării şi cărţi frumos ilustrate. Ba, odată, ne-a făcut fiecăruia câte o iconiţă în culori, chiar în faţa noastră. Când s-a căsătorit prinţul-clironom Rudolf, ne-a adus cărticele comemorative, cu chipurile „perechii imperiale”, a perechii regale belgiene şi ale mirilor, iar altele cu vederi din Viena şi Bruxelles. Cam tot pe atunci (eram, poate, pe clasa I-a sau a II-a a liceului din Suceava), ne-a povestit că a fost pe la mănăstirile din Bucovina şi a aflat portretul cel adevărat al lui Ştefan cel Mare, în biserica din Voroneţ, că a lucrat împreună cu profesorul Tocilescu, episcopul Melchisedec de la Roman şi alţii. Şi, povestindu-ne unele ca acestea, râdea cu poftă de anumiţi savanţi români, care se îndoiau că Ştefan cel Mare avea chipul constatat de Bucevschi, al unui om îndesat, rumăn şi rotund la faţă şi fără barbă, susţinând, din contra, că portretele mai noi, care-l reprezentau pe Ştefan cu smerită faţă de Hristos ar fi cele autentice.
Mai târziu, când eram, poate, prin clasele superioare ale liceului de la Rădăuţi (la care am trecut în 1886), răsfoind, în vacanţe, acasă, la Comăneşti, revista ilustrată din Viena „Die Heimat” (N.R.: „Patria”, dar şi „Acasă”), descopeream, adese (spre marea mea bucurie), reproduceri după tablourile unchiului, al cărui nume, însă, îl găseam mereu schimonosit cu Puczewski, Buczewsky etc. Ba şi chipul unchiului îl ţin minte în acea „Heimat”.
Altă dată, „Familia” lui Iosif Vulcan (de prin anii 90) aducea chipul lui Ep. Bucevschi şi reproducerea minunatei idile rustice „Ian ascultă”, însoţite de un elogios articol al lui Vicenţiu Babeş (N.R.: Prin anii 1865-1870, când disputa dintre etimologişti şi fonetişti ajunsese extrem de aprinsă, tatăl lui Victor Babeş semna „Babeşiu”, alături de alţi bănăţeni, în favoarea scrierii etimologice) povestea cum a tresărit, când a zărit acest colţ de viaţă românească în cutare vitrină a unui negustor de tablouri din Viena; cât de surprins a fost de frumuseţea acestui tablou şi că, întrebând de pictorul tabloului, a aflat că e bucovineanul Bucevschi şi că fericitul posesor al acestui tablou (autorul însuşi) nu s-ar despărţi de acest tablou pentru nimic în lume.
Auzeam, apoi, că unchiul zugrăveşte câte o biserică în cutare ori cutare loc din Bucovina (la Rădăuţi, Storojineţ, Dorna-Candreni, Coşciuia etc. etc.) şi că se bucură de sincera prietenie a Mitropolitului Silvestru Morariu. Cu portretul Mitropolitului Silvestru (astfel cum el se vede, tipărit în culori, în multe case din Bucovina), unchiul zicea c-a luat un premiu într-o expoziţie din Viena, iar ministrul de Instrucţie şi Culte de atunci, frapat de acelaşi portret, a exclamat: „Das ist ja ber Erzbichoff Andrievici, wie er leibt und lebt”. Mai târziu, ni s-a spus că unchiul Epaminonda s-a îmbolnăvit „de piept”; mătuşele spuneau că din pricina culorilor pe care le întrebuinţa la pictat.
Tot din vremea când eram încă licean, mai reţin următoarele amintiri:
Venind, odată, de Paşti, la Comăneşti, tatăl meu terminase, în grădină, o altană (N.R.: un foişor), făcută din leaţuri şi nuiele. Păreţii, de ambele laturi, aveau câte un mare cerc, făcut din nuiele, drept fereastră. Unchiul se aşeză în altană şi, zâmbind a râde de alcătuirea ei, ne-a spus că cercurile sunt făcute, probabil, pentru a putea stupi afară.
Altă dată, ne-a vizitat, la Comăneşti, în timpul vacanţelor. M-a rugat să-l petrec până la Ciocăneşti, unde era soră-sa, mătuşa Bărgăuan, şi o casă de copii. Unchiul era foarte vesel de mulţimea copiilor… Şi, cum unul, cel mai prichindel şi, din întâmplare, şi cel mai mânjit cu povidlă, rămăsese uimit în faţa unchiului, unchiul prinse a râde şi zise: „Pe aista lipiţi-l cu faţa de părete şi-i aveţi portretul gata-gătuţa!”.
În toamna anului 1890, am venit la Universitate, la Cernăuţi. Eram de 19 ani. Unchiul lucra, atunci, în Cernăuţi, în prima casă din strada Seminarului, în dosul actualei Case a preoţilor, de lângă Mitropolie. Nefiind căsătorit, îşi ţinea, de multă vreme, o menajeră Vieneză, cu numele Iosefina Scherrer (căreia, din nenorocire, i-a lăsat, mai târziu, prin testament, întreaga sa avere). Atelierul şi-l avea la etajul vechii Case a preoţilor, din reşedinţa mitropolitană. Era binevăzut şi apreciat, ca pictor şi ca om, de toată lumea bună a Cernăuţilor. Serbându-şi Mitropolitul Silvestru jubileul de 50 de ani de preoţie, unchiul fu rugat de patronii bisericeşti din Bucovina să picteze adresa omagială. Mitropolitul Silvestru îl aprecia mult ca artist şi ca om şi-i destăinuia tot ce avea pe suflet. Era în prietenie cu generalul Seracin, român bănăţean, şi cu alte distinse personagii din Cernăuţi. Mie şi vărului meu, Epaminonda Grigorovici, studenţi în drept şi „Junimeni”, ne spunea, adese, să-l vizităm, dar noi, sfioşi cum eram, nu prea cutezam să dăm prin saloanele unchiului, deşi pe mine mă atrăgea şi omul Bucevschi, nu numai tablourile şi celelalte lucruri de artă, ce le avea acasă şi-n atelier, alături de o bogată bibliotecă, din care nu lipseau Cronicele lui Cogălniceanu, Alecsandri, Alecsandrescu, C. Negruzzi ş.a.
În reşedinţa mitropolitană, dispunea de mai multe saloane mari. Într’unul, care era şi atelierul său, se găsea marele tablou „Bacanal” (acum, proprietatea domnului Dr. Florea Lupu, Cernăuţi). Cum contemplam, odată, această capodoperă a lui Bucevschi, el ne-a spus: „Vedeţi faţa tânărului din partea stângă a tabloului? Observaţi că se distinge de celelalte feţe printr-un colorit mai închis? E pictată de Anselm Feuerbach, profesorul meu; un mare maistru!”.
În atelierul său, se mai afla şi un nud, reprezentând o tânără bacantă în mărime naturală, apoi altul, reprezentându-l pe Dante în exil. Şi aceste pânze au trecut în proprietatea domnului Dr. Florea Lupu, unde se găsesc, probabil, şi astăzi, de nu cumva or fi trecut la Baia-Mare, în Ardeal.
Dintre celelalte multe tablouri mai mici, ce-i decorau atelierul, îmi amintesc de o tânără ţigancă, cu tulpănaş roşu în cap, şezând în iarbă (trecută în proprietatea Doamnei Olga Morariu), schiţa pentru portretul lui Ştefan cel Mare (acum, în posesiunea surorii mele, Olimpia Dr. Teofil Lupu) şi trei minunate porţelanuri (farfurii), în care Bucevschi era neîntrecut meşter, înfăţişând busturi de femei, una mai frumoasă decât alta (două dintre ele, azi, în posesiunea surorii mele, Olimpia Lupu, iar una, la vărul meu, Epaminonda Grigorovici, la Cernăuţi).
Adevărat artist, Bucevschi mai avea, apoi, o mulţime de piese vechi de porţelan şi sticlă, şaluri turceşti, broderii chinezeşti şi alte piese de artă, un întreg muzeu, pe care le folosea pentru a-şi aranja decorul scenelor ce le picta.
Biblioteca sa mai conţinea pe scriitorii clasici germani, în ediţie de lux ilustrată, pe „Don Chichotte” şi „Biblia”, ilustrată de Dore; fireşte, apoi diverse istorii de artă, în limba germană şi franceză (căci Bucevschi vorbea şi franceza); dar şi operele lui Alecsandri, „Cronica” lui Şincai şi „Letopiseţele ţării Moldovii”, de Cogălniceanu, în prima ediţie, din 1852, legate foarte frumos în piele.
Făcea haz de arta diaconului Ignatie Ianovici, care fusese şi el la Viena, pentru a deprinde pictura, şi căuta să-l imite pe Bucevschi în toate, aducându-şi… chiar şi o menajeră vieneză la Cernăuţi.
Avea, însă, cuvinte de laudă pentru o seamă din elevele sale, ca Domnişoara Camila Neumann (care trăieşte şi astăzi în Cernăuţi şi posedă câteva piese din Bucevschi) şi o domnişoară Bodnarescu.
Pe Eugen Maximovici îl preţuia mai mult ca desenator, decât ca pictor.
Bucevschi era „om de societate”. Nu se sfiia nici de câte un taifas prietenesc la un păhărel de vinişor, mai ales când hangiţa era femeie frumoasă. Căci de frumosul feminin nu s-a prea ferit.
Înfiinţându-se, în vremea lui, societatea studenţească cu caracter confesional catolic, „Unitas”, unchiul Bucevschi şi-a dat cu părerea că şi studenţii români ar trebui să-şi aibă un astfel de cuib al lor, cu caracter confesional ortodox, gând exprimat şi de Mitropolitul Silvestru Morariu.
Altă dată, aducându-se vorba ori de unul dintre nepoţii săi să termine liceul şi să urmeze studii universitare, unchiul a spus că nu-i neapărată nevoie, dar, în orice stare ar fi, să fie om întreg.
Înaintea Crăciunului din 1890, denunţasem camera ce o aveam cu chirie în casa Domeizel, de lângă reşedinţă şi plecasem în vacanţă la Comăneşti. Întristătoare sărbători, care ne-au adus telegrama Iosefinei Scherrer, anunţându-ne, disperată, îmbolnăvirea gravă a „Herrl”-ului ei („Das Herrl” îi zicea Nemţoaica).
Duioasa şi devotata noastră „mamă”, Elena Bucevschi, a plecat, atunci, imediat, la Cernăuţi, pentru a-şi îngriji fratele, cu un devotament pe care numai sufletele stinghere şi strivite de nefericire pot fi capabile. Zi şi noapte, a fost nelipsită de la căpătâiul bolnavului şi muribundului…
Răpus de tuberculoză, Epaminonda Anibal Bucevschi s-a stins, în ziua de 13 Faur stil nou 1891, neîmplinind vârsta de 48 ani.
Prin testamentul făcut la îndemnul magistratului Vasilică Morariu, şi-a lăsat „toată averea”, deci toată comoara de tablouri şi lucruri de artă, colecţionate de el, Iosefinei Scherrer…
Cu puţinul realizat din vânzarea unor tablouri mărunte, a mobilei şi a cărţilor etc., Iosefina Scherrer i-a ridicat crucea de piatră din cimitirul Cernăuţi (Horecea). Şi, apoi, fatala Iosefină Scherrer se întoarse la Viena, dar nu singură, ci cu tot ce era mai bun din opera artistului român E. Bucevschi… A fost un noroc că, mai târziu, s-a găsit un Dr. Florea Lupu, care, apreciind valoarea lui Bucevschi, a salvat ceea ce se mai găsea la Iosefina Scherrer. / Corneliu Gheorghian („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 8-12).

Bucevschene

Mătuşa Veronica Sorocean, născută Bucevschi, acuma văduvă de paroh, în vârstă de 84 ani, la Rădăuţi, mi-a povestit că fraţii Bucevschi, trei la număr, sunt veniţi, pe vremuri, din Galiţia. Unul dintre cei 3 fraţi Bucevschi s-a stabilit în Jadova (Judeţul Storojineţ), altul la Pătrăuţi pe Suceava şi al treilea la Ilişeşti (Judeţul Suceava).
Urmaşii celor din Jadova şi Pătrăuţi pe Suceava sunt necunoscuţi (În Pătrăuţi pe Suceava se găsesc, de fapt, până-n ziua de astăzi, gospodari cu numele Bucevschi). Cel din Ilişeşti s-a făcut preut în Ilişeşti şi şi-a clădit casa în pădure, pe trunchii copacilor tăiaţi, nu departe de biserica parohială ortodoxă şi lângă actuala casă parohială evanghelică. Şi, astăzi, se găseşte pe acest loc casa şi grădina ce a aparţinut bunicului nostru, Dimitrie Bucevschi, tatăl pictorului Epaminonda Bucevschi, şi care se sfârşeşte unde începe grădina casei parohiale evanghelice. Buceschenii erau, din vechime, preuţii satului Ilişeşti. Nu numai bunicul, Dimitrie Bucevschi, dară şi tatăl său, dacă nu mă înşel, cu numele Iordachi, şi bunicul său au fost preoţi la Ilişeşti. Un membru al familiei Bucevschi, cu numele Isaia, a ajuns igumăn al Mănăstirii Neamţu.
                                                      *
Într-o scrisoare (scrisă în nemţeşte) şi datată „Wien 10. Oktober 1872”, Epaminonda Bucevschi iscăleşte cu iniţialele „E. A. B.”. Şi unele tablouri ale sale sunt iscălite cu aceste iniţiale, cele mai multe, însă, nu de mâna lui, căci Epaminonda Bucevschi nu obicinuia să iscălească decât tablourile desăvârşite, ci, mult mai târziu, de pictorul Eugen Maximovici, pentru a arăta că aceste lucrări sunt, în adevăr, ale lui Epaminonda Bucevschi. Iniţiala „A” derivă din numele Anibal, „numele de artist”, de care se servea Bucevschi.
                                                      *
Epaminonda Bucevschi avea înfăţişare distinsă. Era de o corectitudine exemplară în tot ce priveşte îmbrăcămintea. Un adevărat „arbiter elegantiarum”. / Corneliu Gheorghian („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 18, 19).

Când a murit Bucevschi

Spicuiesc din dosarul Judecătoriei mixte din Cernăuţi (numărul IV 1981-1895, referitor la succesiunea după Epaminonda Bucevschi).
Epaminonda Bucevschi, când a decedat, la 13 Faur 1891, avea vârsta de 44 ani. Surorile sale, Veronica Sorocean, văduvă de paroh din Rădăuţi, de 44 ani, Eufrosina Grigorovici, văduvă de paroh din Rădăuţi, de 38 ani, Elena Bucevschi sin Comăneşti, de 35 ani, iar Ecaterina Bârgăuan, soţie de paroh din Ciocăneşti, de 30 ani. Fratele lui Epaminonda Bucevschi, Dionisie, aşezat, atunci, în România liberă, nu e trecut între rude.
Iosefina Scherrer, domiciliată în Cernăuţi, strada Seminarului Nr. 1, era de 45 ani.
La 28 Ianuarie 1891, se prezintă înaintea Judecătoriei fostul inspector al reşedinţei mitropolitane, Ilie Dimitrovici, şi cere delegarea unui magistrat pentru a dresa testamentul lui Epaminonda Bucevschi, grav bolnav.
În aceeaşi zi, fiind delegaţi în acest scop, judecătorul Vasile Morariu (N.R: fiul Mitropolitului Silvestru, cunoştinţă veche, poate chiar prieten, cu Epaminonda Bucevschi, Ciprian Porumbescu şi Mihai Eminescu) şi cu practicantul imperial Călinescu, dânşii se duc la locuinţa lui Epaminonda Bucevschi, din reşedinţa mitropolitană, şi dresează procesul verbal din aceeaşi zi, referitor la declaraţiunea ultimei voinţe a lui Epaminonda Bucevschi. Îl găsesc bolnav, în pat, dar conştient şi-n toată firea. Epaminonda Bucevschi declară că instituie erede universal pe Domnişoara Iosefina Scherrer, care l-a îngrijit timp de 18 ani. Fiindu-i dator o parte din simbria promisă (de 800 florini anual), Epaminonda Bucevschi declară că-i cedează, în loc de plată, toate obiectele din locuinţa sa, strada Seminarului Nr. 1, şi din atelierul său din reşedinţă, anume: tablouri, cadre, ustensilii de pictură, cărţi, produse de arte grafice, mobilier, lucruri vechi de artă şi altele: şi că recunoaşte proprietatea ei.
Între activele sale, arată şi următoarele 3 creanţe: 1) pentru pictura bisericii din Revna, în suma de 130 florini; 2) pentru iconostasul bisericii din Cadobeşti, în sumă încă neachitată de 100 florini; şi 3) pentru iconostasul capelei închisorii din Suceava, în sumă de 1.100 florini.
Epaminonda Bucevschi declară, în fine, că şi-a ajuturat, după putinţă, surorile încă mai înainte şi că, prin urmare, dânsele nu sunt lezate în eventualele drepturi. O obligă, însă, pe Iosefina Scherrer să achite cheltuielile înmormântării şi să-i pună, la mormânt, un monument simplu.
Cheltuielile înmormântării, ale crucii şi ale bolii lui Epaminonda Bucevschi sunt socotite cu 1.053 florini 96 cruceri. Erau timpuri „bune”, căci socoteala medicamentelor, luate în cei din urmă 2 ani, nu făcea decât 106 florini 26 cruceri; cei 44 birjari, care au urmat conductul, timp de 3 oare, n-au cerut decât numai câte 80 cruceri; cei 8 preoţi s-au mulţumit cu câte 10 florini; iar sicriul de metal n-a costat decât 175 florini. / C. Comăneşteanu (pseudonim ocazional al nepotului lui Bucevschi, Corneliu Gheorghian, în „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 26, 27).

Epaminonda Bucevschi

Cred că drumeţii pe cari întâmplarea îi aducea, acum aproape o sută de ani, prin Ilişeşti rămâneau uimiţi de ce, în acest sat de gospodari cinstiţi şi la locul lor, mai toate zaplazurile erau mâzgălite cu chipuri de animale şi capete de oameni, făcute cu cretă şi sineală. Cu cât te apropiai de casa parohială, mâzgăliturile se înmulţeau, iar pe gardul prisăcii părintelui Dumitrache stăteau aproape una peste alta. Îţi dădeai seama că-i ispravă de plod neastâmpărat şi, totuşi, găseai ceva mai mult în aceste închipuiri, care prindeau, pe netezişul scândurii, oameni, vituţe şi dihănii, aşa cum umblau vii prin Ilişeşti, închipuiri scoase parcă din cărţi şi gazete, de bine nimerite ce trebuie să li se fi părut oamenilor din sat, de vreme ce le-a rămas buhul. Ştiau cu toţii că isprava e a domnişorului Paminonda, copilul părintelui, care făcea, pentru tot plodăretul satului, cercei din sâmburi de zarzăr şi straie de hârtie colorată pentru irozi.
În acest chip a început cariera de artist plastic a lui Epaminonda Bucevschi.
Fireşte că a fost trimis la şcoală, la „gimnazie”, pe care, neputând-o isprăvi în nemţeşte, în Bucovina, a încheiat-o, cam şchiopătând, în româneşte, la Beiuş şi Blaj. Apoi, ca orice fecior de preot sau, mai bine zis, ca fiecare român bucovinean, care putea să-şi îngăduie, pe vremea aceea, cheltuiala cărţii, s-a înscris la teologia din Cernăuţi. De bună seamă că gândul lui, de la început, a fost să slujească altfel lui Dumnezeu decât în altar, dar moda vremii şi, mai aprig decât aceasta, împrejurările băneşti l-au făcut teolog, aşa cum l-au făcut, mai târziu, şi pe tânărul său prieten şi vecin, de la Stupca, Ciprian Porumbescu, în inima căruia zumzăiau toate cântările îngereşti.
Dar atât zugravului, cât şi cântăreţului teologia nu le-a fost piedică, ci, dimpotrivă, sprijin pentru înmulţirea talantului sădit în ei de Cel de sus.
Ştiau, pe atunci, chiriarhii locului să aleagă şi să înţeleagă sufletele acestor aleşi ai creaţiunii, cu atâta vrednică râvnă, că-ţi vine să le săruţi amintirea.
Şi, tot precum, mai târziu, Porumbescu, s-a trezit Bucevschi la Viena. Cu „stipendiu” de la Consistoriul Bucovinei, ca să se desăvârşească în zugrăvirea icoanelor.
La Viena, dezvoltarea talentului său a fost o isbucnire. Dacă, la început, şcoala strict desenatorică a profesorului Furich i-a fost de folos pentru instruirea tehnică, cu vremea, pedantismul austriacului stingherea măsura talentului ucenicului său. Cu venirea lui Anselm Feuerbach, ca profesor, la Academie, pentru Bucevschi, ca şi pentru colegii lui, începe o epocă, pe care un raport oficial ministerial o caracterizează ca fiind „productivă, precum o grădină care se usca şi deasupra căreia a căzut o ploaie torenţială”. El însuşi un revoltat împotriva stilului pictural oficial al şcolii vieneze de atunci, Feuerbach a fost un mare înţelegător al calităţilor elevilor săi. Şi-a format un grup de ucenici favoriţi, în fruntea cărora pare să fi fost Bucevschi.
Într-o mare compoziţie a lui Bucevschi, „Bacanalul”, chipul unui tânăr e pictat de mâna lui Feuerbach şi, dintre toţi elevii săi, între cari se găseau nume ajunse celebre, mai târziu, în pictura austriacă, precum Carol Probst, Andreas Groll şi Carol Froschl, e distins cu premiul întâiu „Grundel” pentru „cele mai bune studii în general”. Probabil tot cu ajutorul lui Feuerbach, meşterul bucovinean reuşeşte să-şi încropească, la Viena, un atelier propriu, unde primeşte vizite şi comenzi. Îşi instrueşte penelul la treabă de tot felul: compoziţii în stil mare, icoane bisericeşti, rococo-uri, faianţe; subiecte româneşti împodobesc pereţii atelierului său. Publicul începe să-l cunoască. Din când în când, revistele austriace îi reproduc tablouri. Îl ispitesc anticarii şi negustorii de artă, cărora se arvuneşte cu nepăsare, împrăştiindu-şi lucrul mâinilor în Austria, Germania, Olanda şi în cele două Americi. E cel dintâi pictor român care vinde în străinătate. Îşi ia avânt şi se înfruptă din comorile artistice din Munchen, Italia şi Paris. Leagă prietenii: societăţile de pictori consacraţi se bucură să-l aibă între ai lor.
Boema oarecum cosmopolită a Vienei de atunci o trăieşte până la revărsare, totuşi rămâne legat, cu toate vinele sufletului, de neam. Colonia românească a Vienei, cu droaia ei de bucovineni, cu Eminescu şi cu ceilalţi muşchetari ai romantismului nostru naţional, îi sunt bucăţica de „acasă”, care îl cheamă tot mai mult. Îl cheamă prin „Familia”, cu mijlocirea lui Vincenţiu Babeş (N.R.: tatăl lui Victor Babeş, fruntaş politic bănăţean, şef al Partidului Naţional din Ardeal), este făcut, întâiaşi dată, cunoscut publicului românesc, îl cheamă, apoi, serbarea de la Putna, unde potriveşte decorurile (ce straşnică trebuie să fi fost acea serbare, la care s-au întâlnit trei culmi moldovene: Eminescu, inspiratul şi inspiratorul întregii serbări, Bucevschi, zugravul care a împodobit-o, şi Ciprian Porumbescu, zicând, atunci, din vioară „Daciei întregi”!) şi îl cheamă, în sfârşit în chip statornic, prin condeiul protectorului chiriarh Silvestru, care-l unge pictor oficial bisericesc şi-i deschide încăperile reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi, pentru aşezarea gospodăriei de zugrav.
Între prinţul bisericii şi meşter se leagă o prietenie cum numai zilele de glorie ale Renaşterii ar fi putut-o închipui. Inteligenţa ascuţită a înaltului preot găseşte în diversitatea de cunoştinţe şi în meşteşugul vorbei calde, cu cari era dăruit zugravul, împlinirea unei necesităţi, pe care Mitropolitul Silvestru a ştiut s-o creeze, spiritul înzestrat al lui Bucevschi s-a putut dezvolta în voie şi a produs din belşug.
Altare şi catapetesme în cele mai umile sătişoare bucovinene se îmbracă în armonia plastică a unei picturi care păstrează, cu teologică rigoare, principiile dreptei credinţe de stil bizantin, fiind, în acelaşi timp, binecuvântată cu apa vie a trăirii, ce o scoate din ţepeneala tradiţională.
Faima şi, poate, prieteniile legate la Viena îl poftesc la Zagreb, unde sfinţeşte pereţii catedralei ortodoxe cu rugăciuni în culori.
Colindând bisericile şi mănăstirile bucovinene, norocul îl ajută să descopere adevăratul chip al Voievodului Ştefan, pentru a cărui barbă se sfădeau, să se ia la cuţite, tocmai atunci, membrii Academiei Române.
Chemat la Bucureşti, Bucevschi convinge, cu argumente şi dovezi unanim primite, că Ştefan cel Mare a fost aşa şi pe dincolo şi taie net controversa. Chipul voievodului, aşa cum a rămas popularizat pentru totdeauna, tânăr, îndesat şi fără barbă, el ni l-a scos de sub colbărie şi var şi l-a zugrăvit, din nou, pe pereţii Episcopiei din Roman.
Pe lângă această muncă, oarecum oficială, meşterul îşi continuă lucrările laice: compoziţii, peisagii, portrete, mai ales portrete, ale căror socoteală nimeni încă n-a putut-o face.
Moare, deodată, în fierbinţeala lucrului. Poate privaţiunile începutului, în care a trebuit să aibă grija şi a frăţinilor rămaşi orfani, poate şi traiul din care a muşcat ci setea sufletului său aprins de artist i-au cultivat tuberculoza.
Pânzele din atelier i le-a strâns o oarecare Iosefină, adusă din Viena pentru îndulcirea vieţii, şi a plecat, cu ele şi cu amintirea iubitului mort, înapoi, la Viena, unde câteva neamuri cu mare greu au putut-o face să renunţe la unele tablouri, pentru a fi restituite Bucovinei.
Nici un muzeu, nici o pinacotecă românească nu cuprinde, în foaia ei de zestre, o lucrate cât de prizărită a lui Bucevschi. În afară de Bucovina, unde i s-au păstrat o parte din tablouri prin familii, Bucevschi a rămas, în raport cu valoarea lui, un necunoscut în pictura românească.
Străinătatea, în care şi-a irosit cele mai multe din minunile penelului său, l-a uitat ca nume, deşi, prin casele cutăror Olande şi Americi, tablourile lui cu româncuţe şi rococo-urile gingaş frivole vor fi păstrate şi preţuite, fără să li se cunoască autorul.
La Cernăuţi i s-au făcut, pe vremuri, vreo două reuşite expoziţii retrospective. Din ceea ce s-a putut aduna, atunci, am înţeles cât de mult s-a pierdut. Astăzi, n-a rămas nici atâta. Urgia asiatică a trecut cu copitele şi prin această grădină de flori.
Un veac s-a împlinit, la 3 Martie 1943, de când s-a născut Epaminonda Bucevschi. Oare când şi cât vom mai putea aduna din ceea ce ne-a dăruit? / Dragoş Vitencu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 97-101).

Epaminonda Bucevschi în
corespondenţa lui Ciprian Porumbescu

Cordiala, generoasa, arboroseana prietenie dintre cei doi iluştri crainici ai Bucovinei: Epaminonda Bucevschi (1843-1891) şi Ciprian Porumbescu (1853-1883), în Viena anilor 1879-1882, am semnalat-o mai an, în „Convorbiri literare” LXXIV 1941, 423 şi o evidenţiază plastic (ibidem 483-490) însuşi Ciprian Porumbescu cu cele două vibrante scrisori ale sale, adresate prietenului său Bucevschi.
Alte, foarte elocvente, inedite mărturii despre Bucevschi, pecetluite până acum în corespondenţa lui C. P. din Muzeul Porumbescu, vin astăzi (la 100 ani de la naşterea lui Bucevschi, la 90 ani de la naşterea lui C. Porumbescu şi la 60 ani de la moartea lui C. P.) să aducă nouă făşii de lumină asupra vieţilor prea curând înăbuşit umbrite ale acestor doi eminenţi artişti ai noştri.
Izvoarele ne sunt anumite mărturii din câteva scrisori Vieneze ale lui C. P.: una (1879) cătră tatăl său (preotul Iraclie, trăit între 1823 şi 1896) şi frăţinii săi (Ştefan, născut la 1856 şi Maria-Maricica-Mărioara, născută la 13 Mart 1860, căsătorită Raţiu şi decedată la 30 Iunie 1932) şi şapte scrisori cătră soră-sa (Marica), scrise nemţeşte. Dacă ne întrebăm de ce nemţeşte, atunci e cazul să răspundem, nu numai ca Mărioara Raţiu-Porumbescu: „De ce corespondam în nemţeşte? A fost şcoala austriacă, a fost mediul german în care mă aflam. Abia în Braşov am învăţat la Andrei Bârseanu limba curată românească şi istoria românească”, ci şi mai propriu: nemţeşte, fiindcă… şi studentul de la Berlin Eminescu îi scrie lui Maiorescu nemţeşte, şi Maiorescu îi scrie surorii sale nemţeşte, şi Odobescu le scrie părinţilor săi franţuzeşte etc. Adecă: Aceşti –escu se pomenesc atât de bine încălecaţi pe anumite virtualităţi ale celorlalte idiomuri, încât dânsele de la sine li se insinuă elanurilor lor scriitoriceşti.
Spicuim, aşadar, cât ne trebue azi, din scrisorile lui C. Porumbescu, menţinând întocmai „orto”-grafia şi (ne) interpuncţia originalelor.
                                                         *
Şi deci tânărul student C. Porumbescu îl vizitează foarte adese pe binişor înstăritul maistru Bucevschi, care-şi avea acum atelierul bineînzestrat şi bine frecventat (de cele interesate…). Vizitele crâncen-înfometatului C. P. se repetă cam şi-n nădejdea câte unei… cafeluţe şi a şi mai mult… Cei doi prieteni îşi ţin apoi tovărăşie la câte-o holteiască escapadă (d.p. un „Damen-Abend” la Societatea „Albrecht Durer”) sau la câte o audiţie muzicală (cutare Concert Strauss). Când se întâmplă să pice ceva bunătăţi din masa pascală a Părintelui Iraclie de la Stupca, atunci Ciprian nu-şi dă rând, deavalma cu Epaminonda, ba chiar şi cu menajera acestuia, Iosefine Scherrer, de a se înfrupta din praznicul Stupcan.
Iar date deosebit de vajnice din aceste uitate documente…
Porumbescu, cu finul său simţ artistic (afirmat şi confirmat apoi, 1882-1883, în firavul lui colind italian), rămâne uimit de acele creaţii ale lui Bucevschi, cari, prea puţine, au ajuns la Cernăuţi şi-n Bucovina! „Abia aice vezi de ce vajnic talent dispune omul acesta!”, exclamă Porumbescu.
Şi tot din câteva rânduri ale corespondenţei lui C. P. înţelegem că coperta la o „Polcă” a lui C. P., tipărită în 1880, e datorită lui Bucevschi. „Polca” aceasta nu poate fi alta decât „Zâna Dunării”, apărută cu următorul titlu:

„Op. 4. / 14 FEBRUARIU 1880 / DOAMNELOR PATRONESE / A / BALULUI ROMÂN DIN VIENA. / ZINA DUNĂREI / POLKA-MAZURKA / PENTRU PIANO / de C. G. PORUMBESCU. / Preţul. 50 cr. = (1 frc. 10 cent.) / VIENA / PROPRIETATEA ŞI EDITURA SOCIETĂŢII / ROMÂNIA JUNĂ / Lith. Joh. N. Vernay. IX Marianneng. 17 Wien”.

În adevăr, „Zina” care, în ascunziş de trestii, se vede atingând oglinda apei „Dunărene”, acoperite de nuferi, vădeşte amplele, amforeicele, voluptoasele linii pline (deşi, în cazul dat, cu un discreţionar văl ecuatorial…) ale subiectelor feminine văzute chiar aşa de Bucevschi. Pe malul din spatele ei, romantica încujbare a unui trunchiu de pin, pe a cărui ramură nu lipseşte nici silueta unui cuc al singurătăţilor, Sus, în dreapta, un pui de Amor, cu aripioare de fluture, coboară peste titlul compoziţiei un enorm evantai închis, pe care se ceteşte monogramul comemorativ BR (= Balul român). Etc. …
Şi iată-le acum documentarele încondeieri ale lui Ciprian Porumbescu.
                                                      II.
Din scrisoarea datată: Viena, 13 Octomvre 1879 şi adresată: „Theuerster Vater! Meine lieben Geschwister” (N.R.: Leca Morariu reproduce şi textul nemţesc, şi traducerea în română, dar noi optăm doar pentru textul românesc):

„Bucevschi e foarte frumos aranjat. Mobilă frumoasă, diverse lucruşoare de lux şi apoi aceste minunate tablouri… Abia aici vezi ce vajnic talent are omul acesta. În unghere zac felurite modele, între cari, învălită în pânzeturi, o figură în mărime naturală, căreia, după plac, îi poţi da cele mai variate atitudini. De asta mereu mă tot sperii. Ieri a dat pe la d-ra Iosefin o cusătoreasă, care mereu pozează ca model la Academie şi lui Epaminonda. Avui deci ocazia să admir minunata figură a acestei fete. E o Slovăciţă din Hradişul unguresc”.
                                                        *
Din scrisoarea datată: Viena, 14 Dec. 1879, şi adresată: „Meine theuerste, meine liebste Schwester”:

„Mă duc adese la Ep. Şi iau câte o cafea”.
                                                        *
Din scrisoarea datată: Viena, 22 Martie 1880 şi adresată: „Theuerste Schwester!”:

„Aseară am fost cu Epaminonda la Părintele Sava (N.R.: Sava Popovici, confesorul militarilor români din capitala Austriei). Dânsul şi-a sărbătorit adică jubileul de 30 ani de preoţie. În ziua Sfinţilor (40 de) Mucenici, acu 30 de ani, şi-a făcut întâia slujbă la Sf. Altar. Şi eu am aflat-o abia c-o zi înainte; că de altfel îi scriam şi Tatei despre asta. Totuşi, am prezentat felicitări şi din partea Tatei şi Tata poate acum să mai scrie şi ulterior. Am petrecut destul de intim-cordial; eram numai 5 inşi. Bătrânelul era în foarte bună dispoziţie şi ne-a povestit la verzi şi uscate din trecutul său…
De Iosefi am fost la Ep. de-am prăznuit onomastica duduii Iosefin. Piesele mele, Polca şi Valsul, sunt acu tipărite, respectiv după prima corectură. Coperta la Polcă a executat-o Ep. de tot drăguţ (dar pe 10 florini). Cum or fi gata, ţi le trimit prin rambursă, fiindcă, deocamdată, nu-s ale mele, până se acopăr cheltuielile”.
                                                      *
Din scrisoarea datată: Viena, 25 Martie 1880 şi adresată „Theuerste Schwester!”:

„E ora 8 seara. Căsenii mei dorm; pentru ăştia sărbătorile par făcute numai şi numai ca să poată dormi mai mult ca de obicei. Chiar în clipa asta am sosit de la Epaminonda şi acum stau să-ţi scriu o epistolă mai lunguşoară”.
                                                       *
Din scrisoarea datată: Viena, 26 Faur 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„După o atât de trudnică alergătură, cum abia ţi-ai putea-o închipui şi-n care, dezvăţat de umblet pe asprul pavaj de granit, credeam c-o să-mi pierd picioarele, duduia Iosefina (!), cu chiu, cu vai, mi-a găsit o locuinţă ş.a., cum ţi-am mai spus: VI. Gumpendorferstrasse 69, parter uşa 2, de tot aproape de Epaminonda…
Ieri dimineaţa am fost cu Epaminonda în Cafeneaua „Central”, unde-am făcut cunoştinţa lui Babeş” (N.R.: Vicenţiu Babeş, tatăl lui Victor Babeş, bănăţeanul care avea să publice fotografii ale tablourilor lui Bucevschi în „Familia”).
                                                          *
Din scrisoarea datată: Viena, 7 Martie 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„Pe Bucevschi îl vizitez aproape zi de zi. Astăzi trebuia să fiu cu el la o serată costumată, dar tricourile mele sunt acum prea uzate şi noi costă doi florini. Aveam să merg ca ţăran olandez; dânsul voia să-mi deie costumul. Dar Sâmbătă mă duc probabil la o serată cu cucoane a „Societăţii Albrecht Durer” (fireşte, fără toaletă de bal)”.
                                                          *
Din scrisoarea datată: Viena, 28 Martie 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!” (fiind vorba de Vasile Morariu, fiul Mitropolitului Silvestru):

„De atunci, l-am văzut, cum am mai scris, la Bucevschi. Dânsul rămase circa jumătate de oră. Bucevschi tocmai o portreta pe M-me Amselberg, în costum de ţigancă ungurească. Ea se refugie în cabinet. Morariu trebuie c-a observat asta; de aceea îşi scurtă vizita. De altfel, birjarul îl aştepta jos şi dânsul mai avea de făcut şi alte vizite. Când zări pe pereţi seminudurile şi nudurile feminine, zise cătră Bucevschi în glumă: „Aşa! În loc să faci sfinţi, faci blazgonii de aceste!”. Noi îl conduserăm până la trăsură. Locatarii se furişară din camerele lor în coridoare, mai ales muierile (Vienezele sunt doar atât de curioase!), şi se uitau la el ca la urs…
Ieri am fost iarăşi la concertul Strauss, fiind şi Epaminonda cu mine.
                                                         *
Din scrisoarea datată: Viena, 3 Mai 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„Aşa-zisele tale „mizerabile resturi din masa pascală” le-am primit şi, mulţumindu-ţi pentru ele cordial, vei înţelege că dânsele au exercitat asupra-mi cu totul-tot altă impresie decât ca să le pot socoti „mizerabile resturi”. Eu, Epaminonda şi Iosefina ne-am lins cu degetele, proslăvind cu toată cuviinţa arta ta culinară” / Leca Morariu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 102-111).

Rânduri pentru opera lui Bucevschi

În cazul Bucevschi, oricine ar încerca să-l studieze se va lovi de lipsa originalelor, lucrările care se mai păstrează cu evlavie în cele câteva instituţii şi gospodării bucovinene neputând sluji o completă caracterizare a marelui artist.
De aceea, şi rândurile de faţă nu pot fi socotite decât ca nişte impresii personale, fără pretenţie de a cataloga sau ierarhiza pe acela care, primul, şi-a purtat penelele pe meleagurile Bucovinei moderne.
Prin bunăvoinţa fraţilor Dr. Luţa, cărora le mulţumesc şi pe această cale, am avut bucuria să contemplu un album cu multe reproduceri fotografice, precum şi câteva foi de album cu desene originale ale lui Bucevschi.
Hârtiile rămase nu desvăluesc prea multe, totuşi un fapt reiese cu multă claritate: Bucevschi a fost, în toate lucrările sale, întâi desemnator; un desemnator foarte conştiincios până în cele mai mici detalii.
Nicăiri nu se vede neastâmpărul liniei, nici o neglijenţă.
Critica modernă ar numi linia lui Bucevschi o linie lipsită de nerv; decât artistul, în cazul lui Bucevschi, se complace în a conduce el linia şi nu se lasă condus de dânsa; nimic, deci, nebulos în schiţele lui.
Ba, de multe ori, aceste schiţe sunt adevărate studii în alb şi negru.
Câteva case de ţară, un chioşc, o fântână, porţi şi garduri de sat, trunchiuri de copaci, boschete, plante şi flori, cât şi diferite vederi sunt îndelung studiate, cu multă ştiinţă şi răbdare redate până în cele mai mici amănunte.
Aceste studii îi serveau, de multe ori, lui Bucevschi drept cadru la diferite compoziţii cu caracter naţional, la aşa-numitele pastorale, în care apar ţărance şi ţărani în frumoase costume naţionale.
Dragostea lui Bucevschi pentru desemn se poate vedea şi în studiile pe care le face în vederea portretelor în ulei; aceste portrete rămân, uneori, mai prejos decât desenele ce le-au precedat.
Totuşi, la portrete, care alcătuiesc partea cea mai bogată din opera lui Bucevschi, se întâlnesc, câteodată, oarecari asimetrii în privinţa ochilor, lucru de necrezut când cunoaştem râvna pentru exactitate a lui Bucevschi.
S-ar putea ca aceste portrete să fie lucrate după fotografii, nu după natură; dar nici în acest caz greşelile pomenite nu pot fi scuzate.
Şi tot fără răspuns rămâne întrebarea: cum se face că Bucevschi, om frumos fiind, portretist de asemenea, să nu-şi fi făcut chipul?
Nu cunoaştem de la el nici un autoportret.
Tot la portrete şi în unele compoziţii aflăm frumoase studii de draperie; desigur că vor fi fost aranjate pe manechine, spre a putea fi mai îndelung studiate de artist.
Tot în privinţa desemnului şi ca o abatere de la perfecţiunea lui trebuie menţionate cele câteva scăpări din vedere, întâlnite la o lucrare majolică (o mână greşită şi nudurile de copii).
În pictura bisericească, care ar merita ea singură un studiu special, figurile sale sunt prea scurte, în contrast isbitor cu svelteţea figurilor din pictura bizantină.
E demn de remarcat că Bucevschi, deşi a crescut în umbra minunatelor fresce bucovinene, nu e influenţat deloc nici de desemnul şi nici, mai ales, de coloritul acestora.
Pictura lui bisericească este de modă apuseană; imită stilul Renaşterii.
Şi, totuşi, Bucevschi n-a trecut indiferent pe lângă frescele din bisericile noastre; le-a studiat şi atunci când s-a ocupat cu cercetarea şi redarea în pictură a unui chip mai aproape de adevăr al lui Ştefan cel Mare.
Rezultatul acestor cercetări s-a cristalizat într-un portret, înfăţişând pe marele voevod: şi aici, tehnica e cea a Renaşterii, şi aici, figura e îndesată (a împăcat, dintr-odată, şi canoanele aplicate figurilor sale, şi spusele cronicarilor…).
Originalul acestui portret se poate vedea la Episcopia din Roman şi nu la Roma, cum scria, deunăzi, o publicaţie de artă ce apare la Cernăuţi.
Tot în legătură cu interesul lui Bucevschi pentru frescele noastre, se poate vedea, pe una din pomenitele foi de album, o schiţă foarte mică, înfăţişând chipul Doamnei Maria, din tabloul votiv de la Voroneţ.
L-a interesat, probabil, găteala de cap, pe care va fi căutat s-o interpreteze, în felul său, la vreun portret oarecare.
După cum tot studii de găteli pentru cap, de data aceasta după modele în viaţă, întâlnim şi pe alte foi aquarelate.
Linia, în desemnul lui Bucevschi, pe care artistul o conduce atât de sigur, nu pare să aibă decât un rol ilustrativ.
Preocupările de compoziţie, cu predominarea unei anumite linii, sunt greu de urmărit numai după lucrările care ne-au rămas.
Chiar în celebrul „Bacanal”, cu cele două figuri centrale armonios grupate, nu se află un fir conducător; sunt multe figuri graţioase, bine desemnate, dar care se pot detaşa, fără prejudiciu, din grupul central.
Cam la fel se poate vorbi despre compoziţia lui Bucevschi, dacă considerăm şi celelalte ramuri din activitatea sa: rococourile, pastoralele, portretele şi, mai ales, despre puţinele peisagii.
De altfel, peisagiul, în opera lui Bucevschi, joacă un rol secundar; e o simplă umplutură la unele portrete şi compoziţii, iar când e tratat ca piesă de sine stătătoare, deşi bine desemnat, n-are decât o valoare documentară.
Mai fericită pare a fi, în opera lui Bucevschi, repartiţia de alb şi negru; de aceea, poate e şi mai avantajos pentru artist să-i cunoaştem opera numai după fotografiile lucrărilor sale.
Vom afla corpuri blonde sau în haine deschise, detaşându-se pe un fond întunecat de draperie ori de peisaj, figuri luminate dintr-o parte, pe fonduri convenţionale întunecate, sau profilându-se pe obscuritatea încăperilor şi altele.
În toate, o meticuloasă grijă de modelare, o tranziţie, pe nesimţite, de la alb la negru, în redarea figurilor, a draperiilor şi, în general, a tuturor motivelor cuprinse în cadrul tabloului.
Această dorinţă de a prezenta spectatorului ceva „frumos terminat” strică, de multe ori, lucrări: întâi, se pierde relieful figurii, mai ales când ea e aşezată în plină lumină, apoi culoarea şi, uneori, chiar şi desemnul.
Am văzut, totuşi, printre fotografiile amintite, după opera lui Bucevschi, una, înfăţişând un cap de bătrân, şi o scenă din rococo, în care se poate surprinde bucuria creaţiei (primul avânt), se pot urmări petele de culoare; se spune că acestea-s „lucrări neterminate”…
Păcat că n-au rămas mai multe aşa; vor fi fost, poate, şi din acestea, dar ele vor fi luat drumul străinătăţii.
Cea mai slabă lucrare în opera lui Bucevschi este, fără îndoială, culoarea; sunt, însă, şi alţi mari pictori străini, cari neglijează sau n-au simţul culorii şi, totuşi, rămân mari.
De aceea, să i se ierte lui Bucevschi această scădere pentru vremurile noastre şi să se ţină seama şi de mediul academic în care şi-a făcut studiile şi care n-a strălucit totdeauna prin culoare.
Lupta pentru preponderenţa culorii era, ce-i drept, în toi pe timpul lui Bucevschi; ea se dădea, însă, departe de el, pe malurile Senei, şi abia mai târziu a ajuns pe cele ale Dunării albastre.
Bucevschi îşi însuşise o technică, se simţea mulţumit de rezultatele operei sale, asemănătoare cu cea a maeştrilor săi şi n-a mai încercat sau n-a mai avut timpul să caute şi alte reţele.
De altfel, poate că mai bine aşa; a rămas ceva de pe urma lui. Dacă s-ar fi străduit să fie un inovator pentru meleagurile sale, n-ar fi fost, poate, înţeles şi s-ar fi străduit în van. E bine să fii şi sceptic cu opera ta, aceasta te îndeamnă spre creaţii superioare, dar, uneori, nu strică nici încrederea; încrederea, nu îngâmfarea.
Bucevschi a fost un om modest, un muncitor conştiincios, un mare artist pentru timpul său şi meritul lui, pe lângă acela de a ne fi lăsat o sumă de lucrări importante, constă în faptul de a fi trezit în mediul bucovinean gustul pentru artele plastice şi de a fi deschis drumul artiştilor ce l-au urmat.
El nu e cu nimic mai prejos decât contemporanii săi, confraţi în ale artei, din vechiul regat: Gh. Tătărăscu 1813-1888, Const. Lecca 1810-1887 şi Mişu Popp 1827-1892 şi, dacă nu şi-ar fi făcut studiile la Paris, pentru a se deosebi complet de ei, ar putea fi adăugat şi Th. Aman 1831-1891.
Ca şi dânşii, Bucevschi a avut de luptat cu toate greutăţile şi lipsurile începutului.
Fie, dar, ca aceste rânduri, care vor stârni, poate, unele nedumeriri, să contribuie la o mai temeinică studiere şi punere în valoare a unui artist cu care neamul întreg are a se făli. / Ioan Cârdei („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 114-119).

Portretele lui Ep. A. Bucevschi

Pentru o bună înţelegere şi justă apreciere a personalităţii şi operei unui pictor, trebuie să cunoaştem, înainte de toate, pe lângă biografia lui propriu-zisă, mediul în care s-a dezvoltat şi, îndeosebi, concepţia artistică a epocii în care a trăit.
Or, în ce priveşte viaţa propriu-zisă a lui Bucevschi, până în prezent cunoştinţele noastre sunt mult prea sărace, faţă de importanţa pe care acest valoros şi temeinic pictor o are nu numai pentru Bucovina, ci în genere pentru istoria picturii româneşti din secolul al XIX-lea. Ele se rezumă, în esenţă, la puţinele date biografice, pe cari, cu multă trudă şi cu sufletul plin de pietate, le-a adunat, pentru revista „Boabe de grâu”, anul 1934, caetul Nr. 9, nepotul său de soră, regretatul consilier de la Curtea de Casaţie Corneliu Gheorghian, şi cari constituie, până astăzi, cea mai completă sursă de informaţii asupra vieţii lui Bucevschi.
În această ordine de idei, relevăm că pictorul Epaminonda Bucevschi se află trecut, cu o notiţă biografică şi artistică relativ amplă, în monumentala lucrare lexicografică germană „Allgemeines Lexicon der bildenden Kunstler”, de U. Thieme & F. Becker, apărută la Lipsca, în peste 30 volume, format lexicon. Faptul acesta este pentru noi o dovadă că, la timpul său, Bucevschi se bucura de o bună reputaţie ca pictor în apus, la Viena, unde, după terminarea studiilor sale academice, în anii 1868-1874, a trăit şi îşi avea atelierul său în permanenţă, până scurt înainte de moartea sa.
Această din urmă împrejurare îl deosebeşte pe Bucevschi de toţi ceilalţi pictori români ai epocii sale şi, îndeosebi, de cei din regatul liber. Toţi aceştia, dacă au făcut şi studii de mai lungă sau mai scurtă durată în apus, la Munchen, dar mai ales în Franţa şi Italia, s-au întors, după terminarea acestor studii, înapoi, în ţară, unde au lucrat, apoi, şi au trăit până la sfârşitul vieţii lor. Bucevschi, dimpotrivă, rămâne la Viena, unde şi-a făcut studiile, şi se stabileşte în acest centru artistic în mod definitiv, până scurt înainte de stingerea sa din viaţă, când, bolnav de ftizie, s-a reîntors la Cernăuţi, unde, timp de unul sau doi ani, a locuit şi şi-a avut atelierul de pictor diecezan în aripa din dreapta a palatului mitropolitan, sub îngrijirea plină de părintească bunăvoinţă a protectorului său, marele român şi mecenat, mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici.
Ca student de teologie, Bucevschi intră, mai întâi, la învăţătură la pictorul diecezan, adus din străinătate la Cernăuţi, Arendt, acelaşi pictor vienez care, în anii 1863/64, zugrăvise iconostasul bisericii catedrale din Cernăuţi şi de la care se mai păstrează, încă şi astăzi, în altarul bisericii Sf. Paraschiva din Cernăuţi, o serie de tablouri bisericeşti, aşa-numite „praznice”, foarte frumoase în compoziţia clasică şi coloritul lor fastuos.
În anul 1868, după terminarea studiilor teologice, Bucevschi pleacă la Viena şi intră în Academia Artelor Plastice de acolo, unde lucrează sub conducerea profesorilor academici Josef V. Fuhrich (1800-1876), Karl Wurzinger (1817-1883) şi Karl von Blaas (1815-1894), şi, în fine, după terminarea a patru ani de studii academice, trece în cursul special al marelui pictor Anselm Feuerbach (1829-1880), care tocmai atunci fusese chemat ca profesor la Academia din Viena. Atât acesta din urmă, cât şi directorul Academiei, Christian Ruben (1805-1875), îi eliberează tânărului pictor bucovinean certificate pline de laudă, în cari confirmă că absolventul Academiei, Ep. Bucevschi, manifestă un deosebit talent pentru „pictura istorică” şi că a fost distins cu premiul special „Gundel” pentru cele mai bune lucrări în toate ramurile de picturei.
Ucenicia Academiei de Arte Plastice din Viena, din anii 1868-1874, îndeosebi cursurile maestrului Anselm Feuerbach, i-au procurat lui Bucevschi, pe de o parte, acea perfectă stăpânire a desenului, siguranţa absolută a compoziţiei, cât şi coloritul cumpănit şi cultivat, care se remarcă, atât de admirabil, în toate lucrările artistului. Aceeaşi ucenicie, însă, i-a format, pe de altă parte, pictorului nostru şi concepţia despre artă.
Această concepţie, care domina, aproape în întreg secolul al XIX-lea, academiile de artă plastică, era aşa-numita „Historienmalerei”, „pictura istorică”, sau, cum o numeşte mai bine C. Gheorghian, „pictura istoriografică”, adică redarea unor subiecte mitologice sau unor întâmplări din trecutul real sau imaginar al popoarelor (N.R.: romantismul religios german în pictură), în tehnica tradiţională, propovăduită de academii. Această artă se manifestă, de obicei, în tablouri de dimensiuni mari, cari, prin compoziţia lor rece, reprezintă diferite motive, cu gesturi teatrale, pompoase, fără viaţă şi naturaleţe. Acesta era fondul picturii academice, singur recunoscut şi admis de catedrele academice şi de critica oficială a timpului.
Şcoala rigidă a desenului, zi de zi, şase ani în şir, mai întâi după modele în ghips ale plasticelor clasicismului elen, şi, pe urmă, modelul viu, a avut, totuşi, darul să dezvolte în Bucevschi, care era un elev foarte harnic şi silitor până la perfecţiune, spiritul de fină observaţie, memoria formelor şi simţul ales al culorilor, calităţi pe care le recunoaştem, în formă încă naivă, de acum din schiţele ce le făcea tânărul Bucevschi, înainte de intrarea în Academie, pe când era teolog, în lunile de vacanţă, petrecute în diferitele sate din Bucovina. Această măiestrie a desenului e una din calităţile fundamentale ale artistului adevărat, azi atât de absentă, cel puţin neglijată, dacă nu nestăpânită, şi ascunsă sub masca modernismului.
Din studiile sale la Academia din Viena, Bucevschi s-a ales cu această zestre de perfecţiune tehnică şi de concepţie academică despre artă, şi cu ea va fi pornit, dacă e adevărat ceea ce se spune, în călătoriile sale de studii la Munchen, Paris şi în Italia, centrele principale ale învăţământului artelor plastice, către care gravitau toţi tinerii pictori, fie că terminau anii uceniciei academice, fie că nu puteau suporta cătuşele acestor şcoli.
În Parisul de atunci, se agitau, în fruntea unei întregi pleiade de artişti tineri, doi mari revoluţionari ai picturii: primul, Gustave Courbet (1819-1877), lupta, fără cruţare şi cu multă duşmănie, contra fondului artei academice, susţinând că în artă nu există dogmă şi că numai singură natura ar trebui să fie marea instructoare; iar temeiurile formulelor tehnice le combătea, cu înverşunare, Edouard Manet (1832-1885). Acesta susţinea că pictorul nu trebuie să redea oamenii şi obiectele aşa precum le ştie că sunt, ci aşa precum le vede; el renunţa, în consecinţă, la desenul exact şi la executarea plastică în detaliu şi tindea să reproducă numai impresiunile reflexelor luminii, aşa cum se prezintă lucrurile la prima privire, nu ca şi când ar fi văzute precis şi din apropiere. Renunţând la liniile şi formele exact conturate, pictorul aşează, în schimb, clarul şi obscurul lângă olaltă.
Chiar dacă Bucevschi a vizitat Parisul, el, totuşi, a rămas credincios concepţiei tradiţionale academice despre pictură, fiind evident influenţat, până la captivare, de maestrul său, Feuerbach, pe care îl imita, la început, pictând şi el aceleaşi motive, de dimensiuni mari, cum sunt „Bacanalul” şi „Dante”. Erau, pentru Bucevschi, care învăţase pictura într-o academie de tradiţie germană, cum era cea din Viena, prea avansate şi noi curentele care se manifestau în capitala revoluţiei, în Parisul luminii noi şi al culorilor curate.
Bucevschi îşi începe, astfel, cariera artistică într-o epocă în care se usucă ultimele ramuri ale picturii clasice academice şi încep a răsări primii muguri ai picturii moderne, libere şi luminoase. În scurta sa viaţă, el rămâne un adept devotat al fondului şi formulelor picturii academice.
Bucevschi păstrează şi legăturile vechi cu Bucovina, îndeosebi cu mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici şi cu preoţimea bucovineană, făcând, în lunile de vară, călătorii regulate la Cernăuţi şi în provincie.
Cu ocazia acestor călătorii şi, apoi, după mutarea sa la Cernăuţi, către sfârşitul vieţii sale, el execută, în afară de icoanele pentru diferitele iconostase ale bisericilor din Bucovina, o serie întreagă de admirabile portrete ale feţelor preoţeşti şi mirene din Bucovina.
În opera artistică a lui Bucevschi, portretele ocupă un loc de frunte. Această ramură a picturii este singura pentru care învăţătura câştigată în academii dădea o pregătire foarte potrivită, fără a constitui un pericol de influenţare sau chiar de alterare a individualităţii artistului. Prin studiul la academia vieneză, cu întreaga serie a profesorilor ei, dar mai ales rin perfecţionarea sub conducerea marelui pictor Anselm Feuerbach, Bucevschi a reuşit să devie el însuşi un maestru desăvârşit al desenului corpului uman.
Portretul nu este decât redarea individualităţii fizice şi spirituale a omului. Arta portretului a fost considerată de artiştii tuturor vremurilor ca una din cele mai înalte creaţiuni ale picturii şi sculpturii.
În epoca Renaşterii, cele mai mari genii artistice au creat nemuritoare portrete, în fruntea lor, Leonardo da Vinci şi Rafael. În secolul al XVI-lea, lucrează portrete celebre Tizian, Lorenzo Lotto, Tintoretto, Paris Bordone şi alţii, iar secolul al XVII-lea aduce o deosebită înflorire în arta portretului, îndeosebi în Ţările de Jos, unde strălucesc nume ca Van Dyck, Rembrandt şi Frans Hals, şi în Spania, care produce pe cel mai mare portretist al lumii, Diego Velasquez.
În portretele lui Bucevschi se pot, evident, urmări influenţele coloristice ale acestui din urmă genial artist spaniol, numeroase tablouri portretistice ale acestuia găsindu-se în bogatele colecţii ale muzeului istoric-artistic „Kunsthistorisches Museum” din Viena, unde se păstrează celebrele portrete ale regilor şi reginelor spaniole, precum şi o serie de tablouri reprezentând infante spaniole.
Toată firea, cât şi concepţia artistică a pictorului Bucevschi este rezervată, obiectivă, însă pătrunzător de fină.
El întrebuinţează o gamă de colori bogată, dar sobră, bine cumpănită, totdeauna distinsă. Fonduri griş-verzi, de pe care se desprinde foarte fin incarnatul roz al feţei, ridicat discret, prin albul unui guler. Cu adevărat maestru, Bucevschi ştie să redea iluzia materiei atât corpului uman, cât şi a îmbrăcămintei. Dantelele, din portretele feminine, sunt fine şi uşoare, şi uimitoare e măiestria cu care sunt pictate.
Bucevschi a lucrat un şir întreg de portrete reprezentative ale înalţilor demnitari bisericeşti, ca portretele mitropoliţilor, respectiv, episcopilor Blajevici, Bendella, Silvestru Morariu, menite să împodobească sălile de recepţie arhiepiscopale, precum şi un mare număr de portrete familiare ale preoţilor şi preoteselor bucovinene, şi câteva portrete de mireni.
În toate aceste tablouri, personalitatea individuală este redată cu o remarcabilă naturaleţe. Unele din ele sunt adevărate capodopere, cum e portretul mitropolitului Silvestru: privirea energică şi autoritară a feţei, ochiul viu şi pătrunzător, toată figura mitropolitului trăieşte şi-i simţi imediat personalitatea dinamică. Multe din aceste portrete posedă subtilităţi de desen şi coloristice neîntrecute. Cât de admirabil este redată bunătatea sufletului în unele portrete de preotese, împodobite, după moda veche, cu tulpan pe cap, dârzenia şireată a acelui cetăţean fruntaş din Siret, îmbrăcat în haină moldovenească, cu guler de vulpe neîntrecut de naturală, sau faţa resemnată a ţăranului moşneag, cu pletele albe, mustăţile şi barba atât de firesc redate! Toate acestea sunt piese unice, care ar putea sta cu cinste în orice muzeu din lumea mare.
Caracteristic pentru măiestria cu care Bucevschi picta portretele sale după modelul viu este următorul episod autentic (reprodus de scriitorul Nicolae G. Rădulescu-Niger, sub titlul „O apariţiune”, într-un volum al său de schiţe şi nuvele, „Cuvântul morţei”). Patapie Palaghean, camerist sau, cum spune Rădulescu-Niger, „odăiaş” la reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi, între anii 1879 şi 1909, ocupa, în primul său an de serviciu, o cameră de culcare, a cărei fereastră da în paraclisul mitropoliei. Într-o noapte, scurt după înmormântarea venerabilului său stăpân, Teoctist Blajevici, antecesorul mitropolitului Silvestru Morariu, Patapie Palaghean, privind întâmplător pe fereastră, într-un moment când luna, tocmai ieşită de după nori, lumina cu razele ei misterioase o parte a altarului, avu o vedenie stranie. Într-un colţ din faţa altarului apăru, deodată, aievea, în toată făptura sa impozantă, episcopul Teoctist Blajevici, ţinând cârja arhierească într-o mână, iar cealaltă ridicată pentru binecuvântare. Câteva clipe numai şi luna, trecând iar între nori, vedenia se mistui în întunericul nopţii. Cameristul, cutremurat de spaimă, căzu în genunchi şi începu să se roage, iar apoi alergă, pe nerăsuflate, la secretarul reşedinţei, pentru a-i vesti de cele văzute. Acesta, om realist şi fără frică de apariţii, se duse, împreună cu cameristul, în altar, unde vedenia îşi găsi, de îndată, explicaţia ei firească: era portretul, proaspăt pictat şi neîncadrat încă, al episcopului Teoctist Blajevici, aşezat într-un colţ din stânga altarului.
Dacă acest fapt ilustrează, poate mai bine ca oricare altul, calităţile de portretist desăvârşit ale lui Bucevschi, un alt fapt în legătură cu acesta trebuie să trezească mirarea noastră. Este îndeobşte cunoscut că fiecare pictor portretist prezintă, în opera sa, cel puţin unul, dacă nu mai multe autoportrete. Îndeosebi Anselm Feuerbach, care, dintre toţi învăţătorii lui Bucevschi, l-a influenţat pe acesta în cea mai mare măsură, este cunoscut prin o serie întreagă de autoportrete. Or, de la Bucevschi, el însuşi un portretist atât de îndemânatic, nu ne-a rămas şi nu este, în genere, cunoscut un singur autoportret. Enigma acestei absenţe regretabile e, până astăzi, nelămurită şi poate va rămâne în veci un semn de întrebare.
Numai portretul lui Ştefan cel Mare, lucrat pentru Episcopia din Roman, ne pare că nu ar reda personalitatea Voevodului, aşa cum ne închipuim că ar fi fost acest Domn al Ţării moldoveneşti: atletul neînvins al creştinătăţii, care, an de an, lupta, pe viaţă şi pe moarte, cu duşmanii ţării sale, într-o continuă încordare de putere şi voinţă vitejească. Faţa lui Ştefan cel Mare din acest portret se aseamănă, ce-i drept, formal cu chipul Domnului din Evangheliarul de la Mănăstirea Humorului, însă este prea delicată şi toată figura aproape ştearsă într-o poză şablonă, încât mai curând face impresia unui curtean fin şi mlădios, decât a neînfricatului şi nebiruitului apărător al Moldovei. Nici decorul arhitectonic, de dimensiuni prea mari pentru scaunul domnesc de la Suceava, nu ne pare verosimil. Evident, Bucevschi îl imaginează pe Ştefan cel Mare ca ctitor, într-o clipă de răgaz, după lupte, totuşi sprijinit cu mâna stângă pe spadă, în vreo zi de sărbătoare.
Cu excepţia micilor sale schiţe şi studii din tinereţe, pictorul lucra tablourile sale numai în atelier sau în casă, nu însă şi în aer liber, aceasta poate datorită sănătăţii sale şubrede.
În scurta şi zbuciumata sa viaţă pământească, Epaminonda Bucevschi a creat mult şi cu multă dragoste, şi toate operele lui, între care mai ales portretele, sunt un izvor nesecat de clipe de sărbătoare, generos dăruite posterităţii româneşti. Ele toate poartă pecetea unei mâini şi a unui suflet de artist binecuvântat de Dumnezeu şi reprezintă una din valorile permanente ale tezaurului artistic românesc. / Petre Luţa („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 122-130).

Două portrete de Bucevschi

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, tehnica fotografică nu era atât de progresată ca acum, aşa că persoanele şi familiile, cari doreau să aibă portrete bune, se adresau pictorilor. În Bucovina, erau două clase sociale, cari cultivau portretistica familiară: boierimea şi clasa de mijloc a funcţionarilor şi preoţilor mai înstăriţi. Se găseau pictori specializaţi în această artă, cari treceau de la conac la conac. De la familie la familie la familie.
Epaminonda Bucevschi nu se afla în categoria acestora, dar, totuşi, a creat şi el un număr însemnat de portrete, mişcându-se în cercurile clericale, potrivit cu ocupaţia sa de pictor bisericesc. În anul 1872 sau 1873, a fost la Rogojeşti, un sat mic de lângă Siret, unde funcţiona ca paroh un preot distins, Nicolai Antonovici, care poseda şi o moşioară în apropiere, la Cândeşti.
Aici a pictat Bucevschi portretul preotului, un chip brun, cu ochii expresivi, şi al preotesei, o blondă palidă; amândouă, busturi, de mărime obişnuită. În afară de aceasta, a mai rămas, de atunci, în proprietatea acestei familii, şi un Hristos, pictat în format mic, cu culori de uleiu, de tonalitate aurie (dacă nu mă înşeală memoria), pe lemn.
Nu-mi este cunoscut dacă a mai lucrat şi altceva la Rogojeşti.
Aceste trei picturi au trecut, apoi, în proprietatea familiei repăosatului consilier consistorial Gheorghe Şandru, care a fost ginerele preotului Antonovici. Chipul lui Hristos se găseşte, acum, la Bucureşti, iar cele două portrete, probabil la Cernăuţi, unde au fost lăsate în zilele de refugiu din anul 1940. / N. Tcaciuc-Albu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pg. 146).

Pictorul catedralei sârbeşti din Zagreb

S-au împlinit 50 de ani de la târnosirea impozantei şi frumoasei catedrale sârbeşti din Zagreb.
Dar nici Sârbii şi nici Românii nu vor fi ştiind, poate, că zugravul acestei catedrale e pictorul român bucovinean Epaminonda Bucevschi. Cum v-a fi ajuns acest pictor, stabilit la Viena, să fie însărcinat cu executarea acestei opere e încă nelămurit.
În scurta schiţă biografică a lui Epaminonda Bucevschi, inspirată de Mitropolitul Silvestru şi publicată de Tit Popescul, iar, apoi, de Eusebie Sorocean, ni se relatează următoarele: „Penelul său a produs multe lucrări de valoare pentru biserica sârbească. În urmă, primi să execute şi lucrările de o însemnătate aşa de mare, precum e catedrala episcopală din Zagreb, iconostasul, pictura decorativă şi arhitectonică”.
Din hârtiile ce ni s-au păstrat, putem, însă, adăuga unele amănunte, referitoare la această importantă lucrare a pictorului.
În ciorna unei scrisori, fără dată, adresată lui H. Bolle, arhitectul catedralei, originar din Bonn, Bucevschi confirmă primirea sumei de 300 florini, trimisă în contul celor 2 tablouri pentru iconostas, şi-l anunţă că a început lucrarea lor, şi speră că le va putea termina până la sfârşitul lunii Iulie (1883?); declară, totodată, că e gata să vină, cât mai curând, la Zagreb.
O altă ciornă a lui Bucevschi, tot fără dată, arată că trimite, în anexă, contra-înscrisul şi că e hotărât să vină la Zagreb, pentru a executa pictura cerută, în luna Mai (1884?), sperând că, până atunci, să fi terminat, la Viena, lucrările pentru iconostas aproape în întregime, cerând, totodată, să i se dea câte 200 florini, lunar, pentru acoperirea cheltuielilor, peste condiţiunile convenite.
La 29 Februarie 1884, ajutorul Hector von Eckel se grăbeşte a-i comunica că modificarea dorită de dânsul a fost acceptată şi-i promite a-i trimite, regulat, suma de 200 florini, la întâiu a fiecărei luni.
În sfârşit, ni s-a mai păstrat o a treia ciornă, fără dată, a unei scrisori, de o rară gingăşie şi delicateţă, adresată de Bucevschi parohului catedralei Zagreb.
După ce aminteşte bunătatea de care a profitat în casa Sinţiei sale, Bucevschi continuă, scuzând întârzierea scrisorii astfel:

„Dar, în caz de boală, omul e pus în imposibilitate. Fatalitatea m-a prins cu mâna ei grea şi, de când am părăsit Zagrebul, am trebuit, exceptând scurte intervale, să stau în pat. O tusă cu sânge, care n-a voit să cedeze, în cursul şederii mele, de aproape trei luni, în munţii înalţi de la Poiana-Stampii, mi-a sleit într-atât puterile, încât am pierdut toată plăcerea de a trăi. Ce e drept, medicul meu mă mângâie, asigurându-mă că, deşi mă simt slab, organele mele sunt vindecate şi că ar trebui să mai fac, primăvara viitoare, o mică cură suplimentară, pentru a mă însănătoşi pe deplin. Nu pot şti dacă încearcă numai să mă mângâie sau e adevărat? Ceea ce pot spune e că tusa mea n-a cedat, deşi nu mai sunt răguşit; că mă simt fără puteri şi am slăbit. Cum va da Dumnezeu! DE scris, nu v-am scris Sfinţiei Voastre, dar neîntrerupt m-am gândit la Dumneavoastră.
Am cunoscut, doar, în Zagreb, atâţia oameni dragi şi am petrecut atâtea ceasuri fericite, cari nu le voi uita.
Dacă n-aşi fi fost condamnat a păstra liniştea absolută, ceea ce mi-a făcut imposibilă chiar şi corespondenţa, cu câtă plăcere aş fi primit vreo veste de la Zagreb, despre terminarea bisericii Dumneavoastră şi târnosirea ei, despre aprecierea umilei mele persoane şi altele…”.

Aceste câteva fragmente sunt o dovadă vie de simpatia şi dragostea ce o nutrea artistul pentru societatea sârbească şi de bunăvoinţa şi atenţiunea cu care a fost înconjurat, în cursul şederii sale la Zagreb.
Câtă încredere are comitetul în pictorul român necunoscut, trimiţându-i, la întâiu a fiecărei luni, la Viena, suma de câte 200 florini, şi cât de duioase şi neşterse sunt amintirile pictorului. / Corneliu Gheorghian („Gazeta Bucovinenilor”, An I, Nr. 4-5, 16-30 decembrie 1934, pp. 1, 2).

Eugen MAXIMOVICI

(1857, Văşcăuţi pe Ceremuş –04.02.1926, Cernăuţi)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MAXIMOVICI, EUGEN (1857, Văşcăuţi, districtul Vijniţa / 4.II.1926, Cernăuţi), pictor. Studii la Academia de Arte Frumoase din Viena (1876-1881). Aici va lucra un timp în atelierul lui Epaminonda Bucevschi. Profesor la liceul din Rădăuţi (1883-1891). Angajat pictor diecezan în Cernăuţi, după moartea lui Ep. Bucevschi. Profesor la Şcoala Superioară Reală din acest oraş. Călătorii de studii în Italia. Pictor de factură academică. Lucrează în ulei, tempera, acuarelă, peniţă: portrete, nuduri, peisaje, scene din mediul rural. A făcut copii după portretele domnitorilor din bisericile bucovinene. A realizat marea frescă a Mitropoliei din Cernăuţi, pictura bisericii din Cuciurul Mare ş.a. Expoziţii personale şi de grup la Cernăuţi).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Beneficiar al dialogurilor cu Epaminonda Bucevschi în atelierul vienez al acestuia, Eugen Maximovici nu a putut depăşi formulele academiste impuse de autoritatea profesorilor şi gustul epocii, dar a realizat cu îndemânare tablouri de gen, cu o anumită abilitate pentru portret şi scene idilice ale vieţii la ţară. În portrete evidenţiază apetit pentru maniera academistă a capetelor de expresie, individualizate şi sentimentale, pedante cel mai adesea în rezolvările tehnice. Perfecţionismul pictorului merge până acolo încât detaliile sunt la fel de importante ca şi structura şi expresia ansamblului. Ele produc un real confort vizual şi chiar plac, prin intimismul reflectat comprehensiv şi subtilităţile tratamentului cromatic. În peisaje, evocă o stare de exaltare lirică şi un evident apetit pentru soluţiile hedonice. Ele generează inechivoce stări euforice de încântare bucolică faţă de darurile naturii şi nu ezită să idealizeze viaţa la ţară. Circulaţia abundentă a acestor idilice scene, populate de ţărani voioşi şi fericiţi, face ca notorietatea pictorului sau acuarelistului să fi făcut pe mulţi să regrete că viaţa reală nu seamănă decât la suprafaţă cu tablourile lui. Maximovici s-ar fi dorit, poate, un fel de Grigorescu al Bucovinei, dar i-au lipsit luciditatea şi adâncul spirit de observaţie al acestuia).

Pictorul Eugen Maximovici

„E remarcabil cât de mult ţine omul la ţărna pe care s-a născut. Aici, în depărtare, sub cerul vecinic albastru al Italiei, mă gândesc la patria mea şi, absorbit în studierea profundă a operelor de pictură, aş dori să transmit patriei mele una singură, măcar, din multele raze ce emană acestor miracole de artă”
(Eugen Maximovici, Scrisori din călătorii artistice în Italia, publicate în Czernowitzer-Zeitung 1893).

Cine dintre bucovineni nu cunoaşte pe acest artist al ţării surori? (N.R.: Vladimir Mironescu, siretean la origine şi prin studii gimnaziale, scria materialul acesta, în 1908, din postura de arhitect şi de universitar bucureştean, deci de cetăţean al „ţării surori”).
De statură mijlocie, de o fire aleasă şi moale, de un caracter bun, blând, prietenos şi foarte modest, acest artist nu ştie decât să muncească în obscura-i tăcere, fără laudă de sine şi reclamă, şi să-şi suporte, cu o resemnare eroică şi fără cârtire, durerea indiferenţei desnădăjduitoare a celor din jurul său.
Un şir lung şi neîntrerupt de ani îl urmăresc în activitatea sa neobosită şi rodnică. Îl văd cu aceeaşi privire blândă şi modestă, cu privirea-i tăcută, însă resemnată; l-aş întreba de păsul lui, nu vreau, însă, să-i stârnesc o durere care de mult îl apasă. I-am înţeles amarul vieţii: e lipsa totală a mediului artistic în care trăieşte, încontinuu nemulţumit, şi lipsa relativă de interes pentru artă a lor săi.
Acest păcat cu o notă destul de originală caracterizează destul de pronunţat pe Românii bucovineni, cu cultură jumătate clasică, dar puţin reală (quasi germană), cărora le place să aprecieze pe străini mai mult decât pe ai lor, chiar dacă nu o merită, şi aceasta din inconştienţa unui simţ fals şi din o măgulire proprie aproape dezorientată, care rezultă, fără nici o îndoială, din slăbirea sentimentului naţional, ceea ce trebuie să recunoaştem forţaţi din toată durerea noastră, dacă dorim binele şi, astfel, mai putem avea o speranţă de îndreptare.
Spontaneitatea serbării domnului Eugen Maximovici nu izvorăşte decât unui simţ de mulţumire sufletească a unui grup intim de Români bucovineni, în semn de atenţie către artist, pentru reuşirea a două opere de pictură, încredinţate domniei sale de către Prea Sfânta Metropolie din Cernăuţi, care reprezintă chipurile istorice ale celor doi mai mari ctitori bisericeşti şi întemeietori de stat: primul, Alexandru cel Bun, care a mărit şi constituit statul într-un tot complet, iar al doilea, Ştefan cel Mare, care l-a ridicat la înălţimea unei poziţii strălucite şi impunătoare. Ambele tablouri sunt figuri întregi, în mărime naturală, şi sunt aşezate în o sală de reprezentaţiune a reşedinţei metropolitane.
Cum aceste opere urmau să fie reproduce într-o revistă, pentru deosebitul lor interes istoric şi artistic ce-l reprezintă poporului românesc, fireşte că domnul Eugen Maximovici, ca autorul lor, precum şi multor altora, nu putu fi trecut cu vederea, mai ales când zilnic se observă că artiştii străini nu cruţă nimic pentru a se face cunoscuţi şi a ni se impune cu orice preţ.
Deci, cu prilejul acesta, redacţia revistei „Junimea Literară” luă iniţiativa scoaterii unui număr festiv în onoarea domnului Eugen Maximovici, profesor şi pictor academic în Cernăuţi, care să cuprindă şi o serie de lucrări ale neobositului şi talentatului artist.
Cu bucurie mă asociez acestei manifestări patriotice şi distinse, cu atât mai mult că văd că, cu această ocaziune, revista tinde să popularizeze operele unui artist român, până acum cunoscut numai unui prea restrâns cerc de intelectuali.
În scopul acesta, voi încerca o mică dare de seamă asupra activităţii de până acum a domnului Maximovici şi voi reda, cât îmi va fi cu putinţă mai clar, impresiile pe care le-am cules în atelierul din reşedinţa metropolitană, precum şi din diferite alte împrejurări.
Fie ca aceste rânduri, care redau chipul şi operele artistului în contururi palide şi contribuie, întrucâtva, la cultivarea mai intensivă şi îmbrăţişarea mai sinceră şi mai caldă a simţului artistic şi a artiştilor români din Bucovina în genere, mai ales în timpul de faţă, când influenţa străină ne covârşeşte, din cauza indiferenţei, şi ne împiedică a ne regenera, cultiva şi individualiza arta noastră strămoşească, dată părăsirii.
                                                     *
Factorii externi şi, mai ales, mediul în care trăieşte şi creează artistul respectiv influenţează în mod hotărât pe acesta; ei determină câmpul activităţii sale şi arată neîndoios epocile dezvoltării în mod treptat, precizând timpul şi spiritul concepţiunii operelor anumite şi valoarea lor artistică.
Astfel fiind, şi domnul Maximovici fu influenţat şi trebuie judecat cum se prezintă, nu cum ar trebui să se prezinte, după cum au obiceiul unii să-l critice.
Îmbolnăvindu-se pictorul diecesan român Epaminonda Bucevschi, pe timpul său un eminent artist şi compozitor de primă forţă, şi văzând boala sa agravându-se, recomandă regretatului şi în veci neuitatului metropolit şi mare patriot Dr. Silvestru Morariu pe atuncea încă tânărul pictor Eugen Maximovici ca succesorul lui.
În anul 1891, domnul Maximovici, fiind numit cu decret în locul repausatului Epaminonda Bucevschi, apartamentul cu atelierul din reşedinţa metropolitană, unde predecesorul creă admirabile compoziţii istorice, cu frumoase subiecte naţionale şi religioase, precum şi multe idile ţărăneşti, cu dulcele lor colorit, de o nesfârşită perspectivă, fură puse cu totul la dispoziţia domnului Eugen Maximovici, care, din momentul acesta, începu a manifesta puterea creaţiunii sale individuale, în adevărata lumină şi valoare artistică.
Până să ajung a-mi da părerea asupra valorii artistice a domnului Maximovici, fie-mi permis a aminti, aici, câteva detalii din viaţa, respectiv studiile sale.
Domnul Eugen Maximovici descinde, după mama dumisale, dintr-o veche familie românească din Basarabia, numită Lucescul.
Atât bunicul, Constantin Lucescul, cât şi părintele dumisale, păstorea în aceeaşi comună, Văşcăuţul pe Ceremuş, în Bucovina.
Mai târziu, bunicul pictorului înaintă la postul de protopresviter şi referent pe lângă Consistoriul din Cernăuţi. În noua sa carieră, el însoţea, adesea, pe episcopul Hacman în călătoriile sale, atât în diecesă, cât mai ales la Viena, unde episcopul, ca membru al casei magnaţilor, petrecea timp mai îndelungat în fiecare an. Aici, bunicul său avu prilej să cunoască pe mai mulţi pictori vienezi, având a se înţelege cu ei în privinţa zugrăvirii bisericii catedrale şi, mai în urmă, a reşedinţei metropolitane din Cernăuţi.
Acest contact nemijlocit au artiştii din Viena îi înlesni să observe la nepoţelul său, Eugen, care petrecea tinereţea în casa şi sub ochii bunicului, un vădit talent pentru pictură.
În rând, trecu Eugen clasele primare, apoi cele liceale, unde avu ca profesor de desen pe pictorul Gadlewski, un artist cu reputaţie bine stabilită şi ale cărui opere îmi sunt cunoscute, fiind directorul şi profesorul meu, odinioară, la şcoala reală din Siret.
După terminarea liceului în Cernăuţi, domnul Maximovici se îndreaptă, în urma sprijinului bunicului său, la Viena, unde, în toamna anului 1876, se supuse examenului de bele-arte şi reuşi.
Aici, învăţând la valoroşii profesori Wurzinger, Eisenmenger (pe care l-am întâlnit şi eu la academie, cu o barbă lungă şi căruntă), pe Leopold Muller (asemenea), pictor orientalist, urmă şase ani, în care avu întâlnire şi cu pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi, care petrecea, atuncea, la Viena, în prietenia pictorului Feuerbach, şi de la care domnul Maximovici învaţă multe lucruri practice şi trebuincioase tehnicii picturii.
În urma unei boli grele a bunicului său, care-i procura mijloacele necesare pentru a putea studia, domnul Maximovici fu silit să renunţe la hotărârea luată de a se duce la Munchen sau Paris şi, constrâns de împrejurările financiare nefavorabile, se văzu nevoit a urma sfatul părinţilor săi şi a se supune examenului de capacitate, pentru obţinerea unei catedre de desen la vreun liceu; astfel, îl întâlnim, în anul 1883, ca profesor la liceul real din Rădăuţi.
Aici, între multe altele, avu ocaziunea să studieze diferite rase de cai la vestita herghelie a statului, care, încălecaţi fiind, prezintă atâtea mişcări şi scene frumoase unui pictor iubitor al acestui gen de pictură.
În contact des şi direct cu poporul românesc de la ţară, care obicinuieşte să vie la bâlciul săptămânal, în Rădăuţi, domnul Maximovici, mişcat de frumuseţea pitorească a poporenilor săi, a costumelor lor ţărăneşti, precum şi de originalitatea traiului şi înfăţişării lor, se simţi îndemnat să studieze cu multă asiduitate tipurile şi să redea scene după natură, până în cele din urmă prinse o adevărată dragoste pentru ele, cultivând, cu multă inteligenţă, acest anumit gen de pictură, căruia îi rămase devotat şi până în ziua de astăzi.
Oricine se poate încredinţa de munca inteligentă şi observaţia fină depusă de domnul Eugen Maximovici într-o serie nesfârşită de tablouri, cu subiecte ţărăneşti din Bucovina, dacă va face o vizită în atelierul dumisale. Vezi parcă primăvara îmbobocind luncile şi poienele frumoase de la ţară, sub soarele cald şi luminos. Aici, reflexele albastre ale unor umbre tremurânde, dincolo, crengi înflorite, pajişti înverzite, pretutindeni soare şi iar soare, în a cărui ploaie luminoasă vezi tipuri originale de ţărani şi ţărance, răsfăţându-se, mergând cu pas alene sau doinind, sau şoptindu-şi dragostea sub salcâmi stufoşi. Vezi atâta viaţă viguroasă rustică, atâta simplicitate naturală în mişcări şi, totuşi, atâta eleganţă şi frumuseţe cum numai un observator fin ca domnul Maximovici le poate reda cu atâta adevăr ce ni le prezintă. Făcând o excursie în jurul marelui dumisale atelier şi văzând o mulţime de momente ale naturii prinse cu atâta adevăr în expresie naturală, ar trebui multe pagini să le acopăr cu descrierea lor; mă voi mărgini, însă, în a le înşira în treacăt, pe cât mă ajută memoria: 1) „O privelişte de la ţară” (mahala); 2) „Interiorul unei case ţărăneşti”; 3) „Nunta la Români”; 4) „Şezătoarea la ţară”; 5) „Măriuca”; 6) „La fântână”; 7) „Fetiţa cu cofa”; 8) „La vatră”; 9) „Copii cu cofa plină”; 10) „O fată de la ţară”; 11) „La pârleaz”; 12) „Flăcău cântând din fluier”; 13) „Doi munteni cu desagi”; 14) „Cort ţigănesc” şi multe altele, care compun o serie nesfârşită de impresii rustice bine simţite şi redate în felul lor.
Instalat în atelierul arhiepiscopal din Cernăuţi, domnul Maximovici izbuti să se avânte destul de repede prin lucrările sale, care-i fac cinste. Aşa a executat domnia sa, pentru sala representală a Metropoliei din Cernăuţi, portretele (figura întreagă peste mărimea naturală a Mitropoliţilor): Dr. Silvestru Morariu, Ciupercovici şi Dr. Vladimir de Repta. Execuţiunea lor e reuşită, fiind bine studiată şi pictată în planuri largi.
Am remarcat, în atelierul dumisale, o serie bogată de portrete, studii, nuduri şi peisaje etc., pictate în ulei, pastel, tempera, aquarel, peniţă şi Conte. Nu-mi permite spaţiul să le înşir pe toate, voi aminti numai cele mai de seamă, şi anume: portretul în ulei al preşedintelui ţării, O. De Bleyleben, idem a consilierului şcolar W. Korn, douăsprezece diferite portrete şi studii de dame, vederi din Italia, Tirol şi din alte părţi. În fine, composiţiuni pentru arta decorativă şi sfinţi pentru cărţi rituale.
Domnul Maximovici a colaborat, pe îndemnul domnului Dr. I. G. Sbiera, profesor universitar, la opul ilustrat de sub patronagiul arhiducelui Rudolf, la care a contribuit cu mai multe vederi fidele din viaţa Românilor bucovineni şi care l-a onorat cu cumpărarea unui tablou (N.R.: în 9 iulie 1887, „Principele de coroană Rudolf a binevoit să ordone cumpărarea unei icoane, care reprezintă mănăstirea Suceviţa. Această icoană este lucrată de Eugeniu Maximovici, profesor la gimnaziul din Rădăuţi, şi este menită pentru galeria privată de icoane a Alteţei Sale”, se preciza în „Revista Politică” nr. 5, din 15 iulie 1887).
În anul 1905, domnia sa expuse o serie bogată de tablouri la o expoziţie din Cernăuţi, la care participară şi câţiva pictori străini. Multe foloase a adus domnului Maximovici şi călătoria în Italia, în anul 1903, unde a petrecut mai lung timp şi unde a avut prilejul să studieze arta antică, frumoasele peisaje şi populaţia romană.
Imediat, la întoarcerea dumisale în ţară, se observă coloraţiunea mai vie, sentimentul mai trezit şi compoziţia mai concisă.
Domnul Maximovici s-a încercat cu succes şi în pictura „al fresco” şi, ca dovadă, se află în reşedinţa arhiepiscopală, în nişa unui supraport, tabloul istoric care reprezintă pe repausatul Metropolit Dr. Silvestru Morariu ca patronul artelor bisericeşti; asemenea succes avu domnia sa şi în „tempera”, executând patru grupuri drăgălaşe de amorete, în firidele cafenelei „Habsburg” din Cernăuţi, simbolizând scene din viaţa de petrecere.
Şi în pictura bisericească domnia sa ne-a dat dovezi de incontestabilă pricepere şi bun gust şi se află un număr de biserici ale căror icoane de la catapetesmele lor sunt zugrăvite de domnul Maximovici. Nu putu, însă, exercita arta aceasta pe o scară mai întinsă, cum o dorea, deoarece guvernul, prin organele sale, făcea multe neajunsuri dumisale, protejând pe un pictor diletant, un închipuit pseudo-artist Sch., pe toate căile posibile, deşi picta slab, prea vioi în culori, prea lins şi întrebuinţa, la profunzimi, mult „Asfalt” şi culoare neagră, pe când carnaţiunea o executa „cafee au lait”, adică cafea cu lapte (destul de bună pentru ţărani).
Un şir de ani, profită acest pseudo-artist, străin de neam şi lege, de bunătatea, răbdarea şi banul românesc, până în cele din urmă s-a săturat. Fie-i ţărna uşoară şi nouă o povaţă de a ne îngrădi mai bine.
Cine nu trăieşte în contact cu artiştii nu poate să-şi închipuie cu ce greutăţi şi obstacole trebuie să lupte un pictor, şi mai ales Român, în Bucovina.
Dizgraţiat şi evitat de străini, care veghează la cârmă, privit cu indiferentism de ai săi, adeseori, din cauza sărăciei, el trebuie, după o serie de planuri nereuşite, să capituleze, luând refugiu la vreo ocupaţie banală, ca să poată trăi, şi, astfel, şi domnul Maximovici se înrolă în rândul apostolilor didactici, cu tot atelierul şi decretul dumisale de pictor diecesan.
Ca profesor la şcoala reală superioară în Cernăuţi, domnia sa a suferit atâta încât poate să-şi închipuie oricine că, în loc să se consacre cu trup şi suflet artei, a fost nevoit să-şi piardă timpul cel mai preţios şi buna dispoziţie cu lecţiile în şcoală.
Ajuns la o vârstă matură şi văzând că mai trebuie să străbată din greu atâta cale spinoasă şi infinită a artistului, se înţelege că suferea moraliceşte, văzând nepăsarea conaţionalilor săi.
Numai un Grigorescu a putut să ajungă la apogeu; din fericire, însă, n-a fost profesor, ci s-a consacrat cu totul artei.
Domnul Eugen Maximovici a participat şi la Expoziţia Generală din 1906, expunând mai multe tipuri ţărăneşti. Regret, însă, din suflet că nu m-a ascultat de a se prezenta cu lucrări mari, ca, de exemplu, mitropoliţii din sala reşedinţei arhiepiscopale, pe care îi avea gata şi reuşiţi.
Pe deasupra tuturor, domnia sa fiind şi o natură foarte mărinimoasă, alături de aceea a sentimentului său naţional dezvoltat, cu prilejul Expoziţiei din Bucureşti a făcut o donaţie de un interes îndestul de frumos, constând într-o serie de obiecte vechi şi interesante, şi a fost răsplătit cu o atenţie din partea Expoziţiei, pentru acest fapt lăudabil, cu Medalia de Aur cu Diplomă Specială. / Bucureşti / Vladimir Mironescu (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 21-29).

Stimate domnule Maximovici,

Îţi mulţumesc pentru fotografia după frumoasa dumitale pânză. Păcat că fotografia nu e în stare să reproducă toate calităţile acestui tablou, menit să ne dea, în sfârşit, o imagine a marelui Voievod, care să fie în acelaşi timp artistică şi apropiată de adevărul istoric.
Ea ar trebui reprodusă în multe exemplare şi introdusă mai ales în manualele de şcoală. Astăzi, mintea elevului caută în zadar să-şi plăsmuiască imaginea eroului pe care îl admiră, căci manualul din care învaţă istoria nu-i poate da o ilustraţie potrivită. Toate figurile lui Ştefan cel Mare, pe care le-a plăsmuit, până acuma, fantazia artiştilor noştri, sunt puţin reuşite. Cunosc una care îl face ca pe un împărat din poveşti, cu barbă lungă, albă; alta, în care e înfăţişat ca o figură de teatru, fără expresie, costumat după buna chibzuinţă a pictorului; o a treia, cu o mutră mulţumită de burghez sătul etc. etc.
Avem, e adevărat, câteva portrete contimporane. Pentru înţelegerea acestora se cere, însă, un ochi deprins cu arta trecutului, o privire de critic de artă, care se poate entuziasma şi în faţa unor linii şterse, care pricepe şi figura fără umbrituri şi poate reconstrui, în minte, coloarea ştearsă de vreme. E necesar, însă, ca un artist modern să sintetizeze, din toate aceste scumpe rămăşiţe din cărţi vechi şi de pe ziduri de biserică, tipul eroului şi, fără a se depărta de adevărul istoric, să adauge toate acele note care să ni-l apropie de concepţia pe care ne-o facem noi despre scumpul strămoş.
Dumneata l-ai ridicat din genunchi, căci nu ţinuta umilă a ctitorului din Evanghelia de la Homor, ci Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabia biruitoare, ţi-a stat înaintea ochilor. I-ai dat o ţinută care ne reaminteşte viu faptele sale şi, în acelaşi timp, o poză teatrală. Din trăsăturile feţei sale (mă gândesc la pânza Dumitale, nu la fotografia prea umbrită în jurul ochilor) apare energia, conştiinţa de sine, iar în acelaşi timp o frunte lată şi senină ne arată pe omul care n-a stat numai în războaie, ci a ştiut să-şi fericească ţara, şi în timpul păcii, cu bunătatea sufletului său de sfânt. Nu l-ai făcut mai mare de stat decât ni-l descrie sfătosul Neculce, dar, privindu-l, el creşte înaintea ochilor noştri.
Te felicit din inimă pentru această operă, pe cât de artistic executată, pe atât de frumos concepută. / Al D-tale / Sextil Puşcariu (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pg. 32).

Eugen Maximovici

Artistul trăieşte în lumea visurilor sale. Cine umblă să-l priceapă trebuie să meargă la el, acasă, şi să-l observe la lucru.
Era la 1895, când, pentru prima dată, l-am văzut pe Maximovici. Înfăţişarea sa modestă m-a cucerit şi m-a uimit inteligentul său cap de artist. Ne-am cunoscut mai bine şi ne-am împrietenit.
În atelierul său, întocmit drăguţ şi cu un vădit gust artistic, am întreprins o activitate comună, plină de frumoase îndemnuri: citeam, pictam şi făceam voiajuri de studiu la ţară. Cu cât urma să ne cunoaştem mai bine, aveam tot mai bun prilej să admir şi să apreciez cunoştinţele sale temeinice din domeniul artei. În traiul său izolat de vetrele artistice şi lipsit de orice imbolduri, el pricepe să se ferească de răul superficialităţii şi al platitudinii, un rău ce sugrumă manifestările artei adevărate. El a rămas în contact direct cu direcţiunile cele mai moderne ale artei sale, le-a pătruns cu adâncă pricepere şi a reuşit să prefacă atelierul său într-un ostrov de idealuri în mândra Ţară a Fagilor.
A trecut mult timp până ce Maximovici se învrednici de o apreciere cuvenită în patria sa, pe care o iubeşte din toată puterea sufletului său de artist. Abia în anii din urmă, prin expoziţiile sale colective din Cernăuţi şi de la Expoziţia Naţională din Bucureşti, ştiu să se impună publicului, o împrejurare care i-a adus şi excelări binemeritate.
Frumoase zile am petrecut împreună. Neuitate îmi vor rămânea voiajurile noastre de studii. Puterea sa de artist zace în pânzele sale, prinse din viaţa neamului său românesc. El cunoaşte ţăranul român ca rar care altul. Tablourile sale reoglindesc firea neprihănită şi limpezimea pitorească a peisajelor din ţara sa natală. Neşterse din amintire îmi vor rămânea voiajurile noastre la Mahala, o comună de lângă Cernăuţi, cu o poziţiune pitorească pe coasta unui deal. Fruntaşii satului ne-au întâmpinat foarte prieteneşte. Dorinţa noastră de a zugrăvi pe vreuna dintre frumoasele satului ni s-a împlinit numaidecât. O cunună de fete se învârtea în horă agale. Un tablou fermecător! Dintre frumoasele satului, am aflat pe „Mariuca” de cea mai frumoasă. Gingăşia ei o socotirăm de vrednică să fie înveşnicită.
În parcul reşedinţei arhiepiscopale din Cernăuţi, am pictat-o pe „Mariuca” cea frumoasă. Şi această pânză a lui Maximovici mi-a plăcut deosebit (N.R.: Eugen Maximovici a beneficiat şi de un prestigiu internaţional, după ce Mathias Friedwagner i-a folosit lucrările pentru ilustrarea monumentalului său volum de folclor românesc, lucrat împreună cu preotul Alexandru Voevidca şi cu poetul Gavril Rotică).
O reputaţie în istoria artei române din Bucovina şi-a făcut Maximovici prin tablourile sale care ne înfăţişează pe Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, pe Silvestru şi Ciupercovici şi pe actualul mitropolit, Dr. V. de Repta. Îi doresc din inimă succes şi activitate rodnică. / Brunn / Maximilian Monter (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pp. 34, 35).

Ion PÂŞLEA

(24.09.1869, Bozovici, Banat – 1952, Cîmpulung)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: PÂŞLEA; ION (24.IX.1869, Bozovici, judeţul Caraş-Severin / m. 1952, în Câmpulung Moldovenesc), sculptor. Studii la Timişoara şi Viena. Sculptor în lemn la Dieceza Bucovinei; profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc. Lucrează, în lemn, portrete de intelectuali (S. Fl. Marian, Gh. Asachi ş.a.). Participant la Expoziţia Jubiliară din Bucureşti, în 1906. Realizează un valoros mobilier bisericesc pentru bisericile din Câmpulung, Sadova, Cacica, Revna, Ostriţa, Berhomet etc. A fost unul dintre profesorii vestiţi ai şcolii sucevene, care a promovat valorile naţionale în rândurile elevilor săi).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Atracţia pentru sculptură s-a manifestat de timpuriu şi s-a împlinit în timp. Anii de studii aplicate de la Viena au echivalat, pentru Ion Pâşlea, cu deprinderea rigorilor profesiei şi au valorificat apetitul artistului pentru ornamentică şi portretul evocator: Materialul folosit cu predilecţie a fost lemnul şi, astfel, a izbutit să realizeze o veritabilă galerie a personalităţilor culturii naţionale. A izbutit să transmită, prin patos patriotic, sentimentele de nobleţe şi devotament faţă de valorile ţării în expresivele portrete avându-i ca modele pe Gheorghe Asachi, Simeon Florea Marian, Eudoxiu Hurmuzachi.
Oamenii simpli ai Bucovinei se regăsesc în opere precum Paznicul, Muzicantul sau alte scene din istoria naţională. Conştiinţă ardentă, devotată păstrării identităţii în exprimarea ei artistică, a creat, în stil tradiţional românesc, mobilier pentru lăcaşurile de cult din Bucovina şi a militat, ca profesor, pentru conservarea valorilor artistice tradiţionale de la catedra Şcolii de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc. La Muzeul oraşului s-a deschis o retrospectivă şi se află expusă o parte din opera sculptorului. Stilistic, portretele şi basoreliefurile lui se limitează la asemănarea cu personajele şi expresia realist-simbolică).

Sculptorul Ion Pâşlea

Din vremea neuitatului mare mitropolit Silvestru Morariu, Bucovina a devenit ogor de muncă pilduitoare şi patrie adoptivă sculptorului bănăţean Ion Pâşlea, care, după o îndelungată şi rodnică activitate artistică, didactică şi naţională, îşi trăieşte, la Câmpulungul Moldovenesc, toamna vieţii, retras în vila sa cu turnul caracteristic, de la poalele Runcului acoperit cu brazi.
Născut, la 24 Septembrie 1869, în fruntaşa comună bănăţeană Bozovici, pe valea Almajului, judeţul Caraş, a urmat acolo şcoala primară, după care a cărei terminare a trecut la Şcoala Normală din Caransebeş. Aici şi-a continuat studiile între anii 1879-1883.
În luna August 1883, marele luptător pentru cauza naţională a românilor bănăţeni, generalul Traian Doda (1822-1895), pe atunci preşedinte al comunităţii de avere din Caransebeş, îi acordă, din fondurile acestei instituţii, o bursă ca să înveţe sculptura, pe când alţi 14 elevi români primiră şi ei burse pentru a învăţa alte meserii. Scopul urmărit era ca, după terminarea studiilor, toţi aceşti tineri absolvenţi să ocupe câte o catedră la şcoala de meserii românească, ce urma să se înfiinţeze la Caransebeş sau în Bozovici. Toţi aceşti bursieri au fost trimişi la Timişoara, unde s-au înscris la Şcoala de arte şi meserii de acolo. Cum, însă, la această şcoală nu exista o secţiune pentru sculptură, tânărul elev Ion Pâşlea urmă, la ea, numai cursurile de desen şi materiile teoretice, iar pentru practica sculpturii se înscrise la atelierul sculptorului ceh Francisc Kaigl. Aceste studii le termină după trei ani. La finele anului şcolar, direcţiunea şcolii aranjă o expoziţie, la care elevul Ion Pâşlea contribui cu diferite sculpturi, pentru care obţinu o diplomă de onoare şi premiul prim, cu medalie de aur.
Acum, tânărul absolvent se prezintă, din nou, generalului Traian Doda (N.R.: În mai 1885, Curtea de Juraţi din Cluj a hotărât condamnarea lui Ioan Slavici „la un an închisoare, 100 florini şi la purtarea speselor procesului, din cauza unui articol privitor la epistola deschisă a valorosului general Traian Doda, privitoare la alegerea sa ca deputat”), care îi împărtăşi că nu crede să se aleagă ceva din proiectata şcoală de meserii, fiindcă guvernul maghiar refuză să admită limba de predare românească, şi încuviinţează doar limba de predare maghiară, iar el, generalul Doda, nu voieşte, cu banii românilor, să crească unguri.
În schimb, generalul Traian Doda i-a dat tânărului Pâşlea o nouă bursă, ca să se perfecţioneze la Viena.
Din toamna anului 1886, Ion Pâşlea urmă Şcoala specială de modelori şi sculptori din Viena, la profesorul Anton Brenek, cel mai vestit modelor austriac din acea vreme (a modelat şi bustul profesorului român bucovinean Dr. Constantin Tomaşciuc, aflător în grădina publică din Cernăuţi, precum şi frumoasa statuie în bronz, din Viena, a împărătesei Maria Teresia).
Terminând această şcoală, Pâşlea fu propus de profesorul său, Anton Brenek, ministerului de culte şi instrucţiune pentru o catedră la Şcoala de arte şi meserii germană din oraşul Stein, în Austria de Jos.
Era pe la începutul verii 1889, când Pâşlea, înainte de a părăsi Viena, unde îşi desăvârşise învăţătura sculpturii, se duse, într-o zi, la părintele Sava Popovici, confesorul militarilor români din capitala Austriei, pentru a-şi lua rămas bun de la acest venerabil preot (N.R.: Întâlnit şi în corespondenţa lui Ciprian Porumbescu despre Bucevschi, împreună cu care l-a vizitat, cu ocazia împlinirii a 30 ani de preoţie). Întâmplarea voi ca, tocmai atunci, să se afle acolo Silvestru, mitropolitul Bucovinei, căruia tânărul sculptor i se recomandă, spunându-i, totodată, că pleacă la Stein.
„Stai, băiete, nu pleca, că între străini te pierzi. Eu, azi, plec la Cernăuţi şi voi vorbi cu pictorul meu, Epaminonda Bucevschi, cari biserici sunt în lucrare, că noi avem lipsă de un sculptor pentru bisericile noastre. Vei trăi între români şi nu te vei înstrăina. După opt zile, vină aici, la părintele, şi vei afla răspunsul meu!”.
Astfel îi vorbi mitropolitul cu bunăvoinţă.
După opt zile, Pâşlea, ducându-se, din nou, la părintele Sava Popovici, află răspunsul.
„Să trăieşti, băiete!, zise vesel părintele. Urcă-te în tren şi pleacă. Înalt Prea Sfinţitul ţi-a trimis bani de drum, să vii imediat la Cernăuţi, unde vei fi sculptor diecezan”.
Astfel, Ion Pâşlea a ajuns, la 20 Iunie 1889, la Cernăuţi, lucrând ca sculptor diecezan peste şase ani. Avea atelierul şi locuinţa în reşedinţa archiepiscopală, în aripa presbiteriului. Pe atunci, palatul mitropolitan mai adăpostea, pe lângă seminarul teologic, Societatea „Academia Ortodoxă”, Şcoala cantorală, tipo şi litografia concesionată „Arch. Silvestru Morariu”, precum şi atelierul pictorului diecezan Epaminonda Bucevschi, mutat, de curând, de la Viena, la Cernăuţi, aşa că era o adevărată cetate cultural-bisericească, sub conducerea impunătoarei personalităţi a marelui mitropolit.
În atelierul său, afară de sculptarea din nou, renovarea, suflarea cu aur şi lustruirea de iconostase şi altare, Ion Pâşlea mai executa şi diferite lucrări decorative, cruci pentru procesiuni, serafimi, cadre pentru tablouri, mobilier bisericesc şi profan, precum şi orice alte lucrări aparţinând specialităţii de prelucrare artistică a lemnului.
Într-o zi a anului 1894, Pâşlea primeşte, pe neaşteptate, în locuinţa sa din prezbiteriu, vizita mitropolitului Silvestru, care îi face propunerea să concureze la catedra de sculptură, modelaj şi desen, la Şcoala de arte şi meserii din Câmpulung. Încercarea sculptorului de a refuza această propunere fu înlăturată de mitropolit, care îi vorbi de naţionalism şi îl convinse să accepte:
„Austriacii cu o mână dau şi cu două ne iau. Sunt convins că, încurând, vor încerca să înlocuiască limba română de la şcoala din Câmpulung. Am încredere în dumneata că vei apăra tot ce este românesc”.
Catedra de la nou înfiinţata şcoală a deţinut-o, apoi, cu o singură întrerupere temporară, despre care va fi vorba mai jos, până la trecerea sa la pensie, pentru limită de vârstă, prin anii treizeci, după Unire.
Nici nu trecuse încă anul, când, în vara 1896, Pâşlea avu prima sa ciocnire pe tema limbii de predare română. Venise, din Viena, consilierul aulic Exner, fostul preşedinte al Muzeului Tehnologic de acolo, spre a inspecta şcoala şi, totodată, pentru a exercita o presiune morală asupra corpului didactic şi a forurilor locale competente, ca să se renunţe la limba de predare română şi să propună, aşa-zicând, din iniţiativă, înlocuirea ei prin limba de predare germană. În faţa acestei presiuni, venită de sus, toţi erau gata să accepte introducerea limbei germane la această şcoală. Numai Ion Pâşlea protestă cu energie contra oricărei încercări de acest fel. Prefectul sau, cum se numea pe atunci, căpitanul districtual al Câmpulungului, cu numele Carol baron Wohlfahrt, îl pecetluise, pentru acest fapt, iredentist, aşa că Pâşlea fu concediat din post.
Părăsind şcoala, Pâşlea şi-a reluat lucrările bisericeşti şi ocupaţia de sculptor. Cazul lui, însă, trezi un viu ecou în opinia publică românească din Bucovina. În Ianuarie 1897, doctorul Ioan cavaler de Volcinschi, medic cu reputaţie şi bun român, pe atunci, deputat în dieta ţării, interpelă pe nou venitul preşedinte al guvernului ţării, baronul Bourguignon, asupra motivului eliminării profesorului Ion Pâşlea de la Şcoala de meserii din Câmpulung. Preşedintele guvernului ţării, susţinând că nu are nici o cunoştinţă în cauză, îşi rezervă răspunsul pentru şedinţa de a doua zi, când declară că denunţarea s-a făcut fără vreun motiv, neviindu-i la socoteală să spună adevărul, că înlăturarea se făcuse din cauza opoziţiei sale pe chestiunea limbii române, deoarece însuşi ministerul acordase limba de predare română. Totuşi, timp de un an, nu se produce nici o schimbare. În luna Februarie 1898, deputatul Dr. Ioan Ţurcan interpelă, în parlamentul austriac, pe ministrul instrucţiunii publice ca, imediat şi telegrafic, sculptorul Ion Pâşlea să fie repus în serviciu, cu atât mai mult că preşedintele ţării declarase că nu e nici un motiv de eliminare şi ca Wohltahrt, prefectul judeţului Câmpulung, să fie mutat de acolo, din cauza ostilităţii sale vădite faţă de români. Această intervenţie hotărâtă avu efectul că tânărul profesor fu chemat la preşedintele ţării, baronul Bourguignon, un aprig duşman al românilor, care îi spuse să se prezinte, imediat, la postul său şi să caute să se împace cu prefectul Wohlfahrt. Această restabilire a stării de drept nu era, însă, nicidecum pe placul administraţiei austriace, care încercă, acum pe altă cale, să ia românilor ceea ce le dăduse.
În luna Aprilie 1899, sosi, la Câmpulung, un alt inspector din Viena, cu numele Oscar Bayer. După inspectarea Şcolii de meserii, chemă la sine pe fiecare din profesori, să-şi spună dorinţele. Pâşlea, care nu avea nimic de cerut, nici de dat, s-a dus acasă. Inspectorul trimise după el pe un profesor coleg, să vie, poate are vreo dorinţă. La răspunsul negativ al lui Pâşlea, inspectorul trimise, din nou, la el, să vie, că are el o dorinţă.
„Asta-i altceva!”, zise Pâşlea şi se prezentă.
„Domnule Pâşlea, gândeam că ai vreo dorinţă”.
„N-am, domnule inspector!”.
Atunci, inspectorul o luă de-a dreptul.
„Ascultă dumneata, domnul ministru m-a însărcinat cu inspecţia şi, mai ales, persoana dumitale e, aici, în joc. Trebuie să mă întorc cu un succes, adică să te rog să nu te mai opui introducerii limbii germane la această şcoală. A doua rugăminte, pe care o am, e ca să interzici elevilor purtatul tricolorului. Domnul director e rugat ca, cel mai târziu în două săptămâni, să raporteze că s-a introdus limba germană în şcoală şi că, în clasa dumitale, nu se mai poartă tricolorul. Căci am observat că toţi profesorii au interzis, numai la dumneata se mai poartă”.
„Da, domnule inspector, eu chiar pedepsesc pe elevii de naţionalitate română, cari îmi calcă pragul clasei mele şi nu au tricolorul”.
„Va să zică, sileşti pe fiecare să-şi cumpere câte un brâu?”.
„Asta nu, eu îl cumpăr, el numai să-l poarte. Iar limba germană, cât voi fi eu la această şcoală, nu se va introduce. Aceasta-i unica şcoală cu limba de predare română în Austro-Ungaria, pentru patru milioane de români. Cine vrea limba germană o are, la Cernăuţi; meargă acolo!”.
Faţă de dreptatea cauzei, pe care o apăra Pâşlea, inspectorul nu putu decât să tacă, plin de năduf.
„Dar şi pe vila dumitale văd tricolorul. Se poate aşa-ceva? Un om, care ocupă un post la stat, să ţină pe casă culorile unui stat străin?
„Aici e buba, domnule inspector, explică bănăţeanul, calm, că nimeni nu vrea să înţeleagă că tricolorul nu-i altceva decât culorile naţionale ale fiecărui român, oriunde va trăi. Nu sunt culorile regale, ci naţionale. Iată, domnule inspector, şi eu le port, iar steagul tricolor de pe turnul vilei mele numai Dumnezeu îl va da jos”.
Ce putea să răspundă, la aceste vorbe cuminţi şi aşezate, un inspector din acea Austrie, care, oficial, declara, sus şi tare, că respectă dreptul de liberă dezvoltare şi manifestare a fiecărei naţionalităţi, în cadrul statului?
Interpelarea din parlament mai avu urmarea că prefectul Wohlfahrt fu mutat la Viena. Noul prefect nu se arătă cu nimic mai binevoitor faţă de români. Era, doar, aşa-numita „eră Bourguignon”, caracterizată prin cea mai cruntă prigoană a tricolorului român.
Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină zăpadă, noul prefect trimise la Pâşlea un tinichigiu, să dea jos de pe turnul vilei „sfârleaza” cu tricolorul.
„Să nu te atingi, că te împuşc ca pe o cioară!”.
Tinichigiul n-a insistat şi raportă prefectului că nu-i permite stăpânul casei să ridice steagul şi, afară de asta, i-ar trebui o schelărie, la turn, ca să-l poată ajunge. Dar prefectul nu se mulţumi cu atât. La intervenţia lui, fură eliminaţi toţi elevii de la sculptură, care purtau tricolorul. În urma protestului energic al profesorului Pâşlea, însă, măsura fu revocată chiar a doua zi.
În toată această dârză acţiune de apărare a românismului, sub stăpânirea austriacă, Ion Pâşlea a fost susţinut şi ajutorat de încă un bun român, colegul său prea timpuriu dispărut, Ion Ştefureac. Ceilalţi, aproape toţi, se lăsau prea uşor ademeniţi de mierea avansărilor şi cruciuliţelor, cu care austriecii le ungeau buzele.
Că, din cauza atitudinii sale româneşti, Ion Pâşlea a fost ţinut, lung timp, pe loc, fără nici o înaintare, e uşor de înţeles.
Dreptate i s-a făcut abia cu venirea, la Câmpulung, ca prefect, a contelui Francisc Bellegarde. În seria de prefecţi, de care a avut parte Bucovina vremurilor austriace, contele Bellegarde reprezintă o excepţie atât de luminoasă, încât nu putem să-i amintim numele, fără un sentiment de veneraţiune (N.R.: contele dispăruse, fără urmă, în 1915, pe frontul din Galiţia, iar câmpulungenii l-au plâns sincer, vreme de decenii).
Cunoscând pe români, a devenit un mare prieten şi protector al lor, iar după plecarea sa din postul de prefect al Câmpulungului a rămas în amintirea românilor din acel judeţ ca o figură legendară. Fără ca Pâşlea să-l fi rugat, fără ca să i se fi căciulit, contele Bellegarde s-a prezentat, din proprie iniţiativă, ministrului instrucţiunii, cu propunerea ca Pâşlea să fie numit definitiv, arătând că nu e iredentist, ci doar un bun român.
În bogata sa activitate de sculptor diecezan, lucrând în paralel cu pictorul Epaminonda Bucevschi, iar după moartea acestuia, cu succesorul său, Eugen Maximovici, Ion Pâşlea a înzestrat, cu sculpturile necesare, la iconostase, altare şi strane, vreo 35 biserici din Bucovina, între care capela penitenciarului din Cernăuţi, Samuşin, Cacica, Câmpulung, Sadova, Pojorâta şi una din Prundu Bârgăului, din Ardealul de Nord. A executat numeroase şi foarte reuşite busturi-portrete, ca cel al generalului Traian Doda şi al marelui folclorist bucovinean Simion Florea Marian, parte din ele şi în colaborare cu elevi ai clasei sale de sculptură. O vitrină de toată frumuseţea, sculptată în stilul Renaşterii, a fost, până la ocupaţie, mândria casei noastre părinteşti.
Lui Ion Pâşlea mai avem să-i mulţumim şi o scumpă amintire de la pictorul Epaminonda Bucevschi, masca mortuară a artistului, aflătoare, astăzi, în muzeul judeţean al Câmpulungului Moldovenesc.
Activitatea acestui vrednic bănăţean, privită în ansamblul ei armonios, prezintă, pentru noi, bucovinenii, două laturi caracteristice: el a fost îndrumătorul, care, în ţărişoara noastră, cu bogăţia ei de codri seculari, a familiarizat cel mai nobil mod de utilizare a lemnului, trezind în tinerii săi elevi talentul şi dragostea pentru sculptură, ca ramură de artă aplicată sau pură, şi, în acelaşi timp, a ţinut sus stindardul românismului bucovinean, în vremuri când a fi român iubitor de neam nu însemna un primat, ci o continuă luptă şi îndurarea multor oprimări şi persecuţiuni făţişe sau ascunse.
Viaţa integră şi de muncă a lui Ion Pâşlea o putem prinde în două cuvinte, e viaţa unui „om nou” din vremuri vechi. / Ion Luţa („Revista Bucovinei”, Nr. 5, Mai 1943, pp. 238-245).

Archip ROŞCA

(28.07.1877, Braşca, Ilişeşti –?.12.1927)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ROŞCA, ARHIP (28.VII.1877, Braşca, districtul Gura Humorului / m. decembrie 1927), pictor. Urmează Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc (1897). Specializare, la Şcoala de Arte şi Meserii de pe lângă Muzeul de Artă şi Industrie din Viena. De aici, pleacă în Italia, unde lucrează, un timp, într-un atelier amenajat în Turnul Artiştilor din Roma (1905-1906). Revine în Bucovina şi predă un curs liber de desen la Liceul din Suceava (1906-1916). A urmat, cu o bursă dată de „Şcoala Română” din Suceava, Academia de Belle Arte din Viena (1910-1913). Autor de grafică, pictură, sculptură în lemn şi ghips. Obţine Premiul III la Salonul Oficial din Bucureşti (1909), fiind primul pictor bucovinean prezent într-o expoziţie din capitala României (N.R.: domnul Satco s-a înşelat, primul expozant şi premiat bucovinean fiind, în 1906, Eugen Maximovici). A participat cu 5 sculpturi la Expoziţia Tinerimii Artistice din Bucureşti (1909); la Salonul Oficial din Bucureşti (1909, 1911), la Expoziţii colective în Cernăuţi (1925; 1927 şi 1937). Lucrări de grafică, semnate de pictor, se află la Complexul Muzeal Bucovina).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Un scurt popas artistic vienez şi o aşezare mai temeinică în capitala Italiei, unde beneficiază de un atelier propriu, face ca traseul profesional al pictorului să consemneze o timpurie înscriere în atmosfera şi rigorile breslei. Revenirea în capitala Austriei are loc pe fondul nevoii de edificare completă asupra vocaţiei şi probităţii artistice. Spiritul timpului i-a impus staţionarea în limitele cunoscute ale academismului vienez, unde novatorii se agitau pe scena artelor. Gustav Klimt şi alţi insurgenţi solicitau ieşirea din manieră şi convenţionalism, în favoarea unei expresii picturale mai libere, în spiritul spontaneităţii impresioniste. Disputele vor culmina cu transformarea unor instituţii, acceptarea lecţiilor de plein air, utilizarea doctrinei Art Nouveau-ului ca soluţie de apropiere a picturii de decorativ.
Pictorul Arhip Roşca s-a manifestat în sfera portretului, unde a obţinut elocvente expresii ale fiinţei interioare, ceea ce dovedeşte accesul la psihologie şi caracterologie. Finul simţ al observaţiei face ca gestul să pară spontan şi caracterizarea veridică. În portretele realizate cu mijloacele graficii, alb-negrul lasă impresia unei trăiri picturale, iar cele realizate în ulei, pe cea a unui subtil grafism. Prin linie, pictorul defineşte un chip, prin culoare surprinde tribulaţiile eului. Portretele de bărbaţi sau tinere femei sunt veridice în ordinea expresiei individualizante şi convingătoare în cea a umanului. În scenele de război, se remarcă sentimentul suferinţei şi al dramaticului, sentimentul compasiunii, fără însă a supralicita tensiunea ansamblului. În sculptură, basoreliefurile glosează pe tema Maternităţii).

În atelierul unui artist

Pe una din uliţele Sucevii, cam spre Zamca, locuieşte, într-o odăiţă simplă, tânărul sculptor şi pictor bucovinean Archip Roşca. Într-o dimineaţă de toamnă târzie, m-am hotărât să-i vizitez atelierul, care-i, totodată, şi locuinţa lui. Am bătut la uşă cu acea nerăbdare şi curiozitate ce-o ai înainte de a intra într-un templu.
O voce sonoră, mlădioasă, îmi răspunse dinăuntru:
„Intră!…”.
Artistul, îmbrăcat într-un palton vechi şi încins cu o sfoară peste mijloc, veni spre mine vesel, zâmbitor:
„Ştii că-mi face mare bucurie sosirea ta? În oraşul acesta de provincie, n-ai cu cine schimba o vorbă mai intimă. Când pleci la Cernăuţi? Am să-ţi arăt, îndată, coperta pentru „Junimea Literară”, la care lucrez chiar acuma; aveam, mai înainte, de gând să fac un peisaj de la ţară: o fetiţă, cu ulciorul pe umăr, stă rezemată de ghizdelele unei fântâni şi se uită în zare, cu mâna streaşină la ochi, spre un om ce coseşte fânaţ. În fund, pe planul al doilea, să fie cetatea Sucevii, într-o lumină ştearsă, înăbuşită. Dar mi-am schimbat gândul…”.
Şi povesteşte, aşa, înainte, sărind de la un subiect la altul, fără să ştie că şi eu am mâncărime de limbă.
Eu nu zic nimic, ci-l privesc mereu în faţă, să văd ori de nu s-a schimbat prea mult, de când l-am văzut ultima oară. O faţă frumoasă, încadrată de un păr bogat, ce-i încununează fruntea. Când vorbeşte, îşi răsuceşte, necontenit, mustăcioara neagră de deasupra buzelor subţiri, tăiate fin. Mi se plânge că nu are un atelier mai bun, cu mai multă lumină, unde să lucreze nestingherit de nimeni, şi-mi povesteşte despre planurile lui frumoase, dar greu de realizat. Numai rar când prind câte o vorbă din povestirea lui, căci ochii mei privesc, necontenit, la neordinea proverbială ce-o întâlneşti în atelierele artiştilor.
Pe pereţi, atârnă plachete, capul unui negru, sculptat în lemn de merişor turcesc, portretele şi o splendidă acuarelă, reprezentând „O câmpie la ţară”: în planul întâi, un fânaţ smălţuit cu flori în culorile cele mai vii, căci artistul a prins momentul când pătrunde soarele prin spărtura unui nor. În fund, se întrezăresc, nesigur în zare, munţii viorii, la ale căror poale se văd nişte puncte albe: un ţăran călare, ce-şi mână vitele spre casă. E atâta poezie sfântă ce respiră din acest peisaj al câmpiilor noastre fermecătoare!
Lungă vreme, nu-mi pot desprinde privirile de pe acest gingaş joc de culori ce-ţi fură ochii.
În spatele meu, stă Roşca, cu braţele subsuoară, să vadă ce impresie îmi face tabloul.
„Mai ai de astea?”, îl întreb eu, cu ochii înrouraţi.
„Vom vedea”, răspunde el, mulţumit de sine şi de impresia ce mi-a produs-o tabloul.
Şi iată că răscoleşte, prin dulapuri şi lăzi, suluri întregi de carton, reprezentând nuduri de femei, în mărime naturală şi pictate „în pastel”, şi grupuri de oameni în poziţiile cele mai grele. Toate aceste tablouri trădează o deosebită cunoaştere anatomică a corpului omenesc.
„Le-am făcut după modele; plăteam fiecărui model câte două coroane pe oră şi-mi stăteau în poziţiile ce i le dam eu, dar acum mă tem că, în Suceava, nu-mi va mai sta nimeni model, de-aş plăti chiar zece coroane pe oră”.
Trei portrete, întinse pe pat, îmi atrag atenţia: un cap, un studiu în ulei şi chipul unei eleve de la Conservatorul din Trieste, chip scump al unei vechi iubiri înfocate, pe malurile Adriaticii.
„Celălalt portret”, zice artistul, arătându-mi al treilea chip de femeie, „e chipul unei frumoase fete din Viena. Locuiam, pe o stradă, la marginea oraşului, mai mulţi prieteni la un loc, toţi de-ai craiului. În fiecare dimineaţă, când ne sculam, vedeam cum, la fereastra de peste drum, se arăta capul blond al unei copile de-o adorabilă frumuseţe. Ridica, încet, storurile, stropea florile din glastre şi cocheta cu noi, zâmbindu-ne dulce. Repetându-se jocul acesta, am rugat-o să-mi stea model, cu promisiunea că-i voi dărui ei portretul; şi-ntr-adevăr, frumoasa nemţoaică mi-a făcut mai multe vizite, însă portretul, totuşi, nu i l-am dat… Peste vreo câţiva ani, am întâlnit-o iarăşi, dar floarea involtă de mai înainte o bătuse bruma…”.
Rămâne dus pe gânduri ca să-şi mai perinde, încă o dată, prin minte toate scenele vesele şi fericite din viaţa lui trecută, de student.
Deodată, întrerupse, brusc, tăcerea:
„Ştii că asta-i o osândă, să-ţi petreci viaţa într-un oraş de provincie, unde nimeni nu te înţelege, nu te pricepe şi mai ales după ce ai trăit, câtva timp, în Italia!… Hei, frate! Să mai pot călători, încă o dată, în Italia!… Să mai soarbă ochii mei lumina aceea dulce a cerului veşnic albastru!… Ce zile frumoase am petrecut eu la Roma! Ziua, prin muzeele statului, prin Villa Borghese şi Vatican, serile cu lună, pe Monte Piucio şi pe malul Tibrului, iar noaptea, în „osteriile” Romei, cu artişti adunaţi din toată lumea. Ce cântec şi ce veselie! O adevărată viaţă de boemi! Şi acum?… Cât de dureros e să fii sărman! Îţi vin în minte atâtea concepţii artistice, atâtea idei sublime, pe care ai voi să le eternizezi în marmură sau bronz, dar nevoia nu-ţi îngăduie. Şi, ca să-ţi satisfaci, oarecum, orgoliul, te mulţumeşti numai să-ţi întrupezi ideea ce cerea viaţă în ghips sau în lut; apoi, chemi fotograful să-ţi ia chipul statuii, iar lutul trecător îl sfarmi, cum am făcut eu cu „Hercule”, „Magdalena” şi „Crist pe cruce”…”.
Şi-mi arată fotografia statuii de ghips a „Magdalenei”. Ea, frumoasa şi păcătoasa Magdalena, stă în genunchi, cu părul despletit, şi ţine în mâini chipul lui Crist, la care priveşte cu atâta ardoare şi speranţă că-i va ierta păcatele. Sufletul ei pare o coardă întinsă prea tare şi care ameninţă să se rupă în două. „Magdalena” trăieşte; vezi aceasta din ochii ei, scurşi de lacrimi, din privirea rugătoare şi din durerea ce pluteşte în toată fiinţa ei…
Roşca a văzut că mă frământă gândurile şi, de aceea, îmi propune să-mi arate placheta „Dragoste de mamă”, opera la care ţine cel mai mult. Văd că scoate, dintr-un dulap, un relief sculptat în lemn, ce reprezintă o mamă cu un copil în braţe. Ce moment de fericită inspiraţie! O mamă, pe al cărei trup curge striul în unduiri uşoare, ţine un copil gol în braţe. Artistul a prins momentul când mama voieşte să-şi sărute copilul. Buzele ei mai că se apropie de ale copilului şi faţa ei fericită tresaltă de un fior ascuns, nespus de dulce, la apropierea de odorul ei: e fiorul iubirii de mamă. Tot sentimentul acesta sfânt e concentrat, mai ales, în buzele puţin întredeschise şi în ochii ce parcă lucesc de fericire.
„Să am eu bani ca să torn în bronz acest chip, m-aş face bogat şi renumit!…”.
„De ce n-ai expus placheta la Expoziţia de la Bucureşti?”.
„N-am cutezat, dar poate că o voi expune mai târziu”.
În momentul acesta, se deschide uşa şi un om intră în odaie: e servitorul de la liceul de fete din localitate.
„Domnul director V-a chemat să supliniţi pe un domn profesor…”.
„Bine, bine, vin îndată!… Vezi, frate, iac-aşa îmi pierd eu timpul cel mai frumos din zi, când aş putea lucra ceva! Şi-apoi, să-ţi mai vină poftă să faci artă!…Tu mai rămâi, căci eu vin într-un ceas…”.
Şi, îmbrăcându-se, o porni repede spre uşă.
Eu am rămas singur în atelier.
O rază prietenoasă de soare se furişă pe fereastră, ca să lumineze mai bine obiectele pline de praf, aruncate în neregula din odaie, iar eu răsfoiam, pe gânduri, cele patru carnete de schiţe, în care frânturi de scene de pe străzile oraşelor din Italia contrastează cu alte scene, din viaţa noastră de la ţară. / Ion Grămadă („Junimea Literară”, nr. 3, martie 1907, pp. 59-61).


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *