"Pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi" | Dragusanul.ro

„Pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”

 

Cântecele noastre, toate venind „dintr-o antichitate foarte veche”[1], drept „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale”[2], ne-au ţinut loc de identitate, în vremurile în care istoria provinciilor ţării noastre „politica a șters-o din istorie”, patria rămânând, mereu şi mereu, pentru neamul nostru urgisit „doar un vis, o amintire sau o speranță”[3]. De-a lungul veacurilor şi chiar pentru tentativele de a ne afla, înţelege şi defini istoria, cântecele noastre au însemnat „aproape singurele arhive ale țării noastre”[4], arhive pe care le spulberăm prin ignoranţă sau prin legendări patriotarde, menite să ne ţină loc de memorie. Cântecele noastre, „cândva închinări cu onoare şi demnitate”, adică… arcana (ceea ce numim Arcanul era Taina naşterii şi renaşterii[5], dansată de perechi, în înşiruiri lunare), descind din tentativele omului metafizic de a intra în armonie cu universul sau, cum scria Odobescu, din „acel cult al naturii fizice, ascuns sub o poetică legendă”, dar străvechile cântece ritualice ale Europei boreale şi nu doar ale românilor „au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor (pagane, în latină, înseamnă sate – n. n.), câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti”[6].

 

Cântecele noastre, cu o muzică aparent simplă, dar numai în faza târzie a lăutărismului secolului al XIX-lea, păstrau, chiar şi în vremea lui Dimitrie Cantemir şi, cu atât mai mult, în cea a lui Ştefan cel Mare, frazarea amplă şi dibace a muzicii preclasice de tip romanesca, funcţionalitatea ei fiind divers-ritualică, aceleaşi melodii fiind regăsite şi în colindele laice, şi în repertoriul căluşeresc, şi în cel al ritualurilor de nuntă, întotdeauna desfăşurate în jurul arborelui cosmic, pe care îl reprezenta steagul – băţul încrustat spiralat în alb şi verde (coaja), în vârful căruia se atârnau năfrămi şi diverse simboluri totemice, inclusiv capul de cal cioplit în vârf, simbolizându-l pe Marte, pe „Centaurul Negru” sau „Călăreţul Negru”, cum se numea, din proprie iniţiativă, primul iniţiator în astfel de ceremonii şi al conceptului „Nirvana” sau „Paradesha”, legendarul Kali Calusar[7].

 

 

Povestea aceasta a cântecului primordial este, de fapt, „Biblia Românilor”, deci o istorie şi o respiraţie a propriilor noştri străbuni, este o Arcana (în latină, în engleză, în sanscrită înseamnă mister, secret, taină) doar de generaţiile noastre de strămoşi păstrată, chiar dacă demitizată şi, ulterior, când Arcana se transformă în Arcanul, cu falsificări grosolane de mesaj, transformată într-un „obiect casnic şi câmpenesc”, după cum observa Odobescu.

 

Drumul e lung şi doar în aparenţă anevoios, pentru că trebuie luat sub arcuşul viorii fiecare ciob în parte, curăţat lustruit şi aşezat acolo unde îi este locul, dacă dorim să refacem ulciorul care, odinioară era plin cu apă vie, dacă năzuim să „descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor”[8] ca al nostru, al românilor, „desculpându-ne” de latinismul pe care, din necunoaştere, am ajuns să-l impunem chiar şi culturii europene. Pentru că Datina noastră înseamnă mult mai mult, e un ecumen euro-asiatic primordial, din care s-au individualizat, cu degenerescenţe fireşti, celelalte culturi, multe dintre acestea rămânând, deja de câteva secole, doar nişte candele stinse (de pildă, căluşarii englezilor hobby-horse, ai polonezilor konik, ai balcanicilor aguciar etc.). Şi tocmai de asta, noi, „Zicălaşii”, arhivăm, la prima lectură, în cadrul unor concerte-atelier, sute şi sute de cântece vechi, pe care le-am aflat, ca partituri, mai ales prin colecţiile străine, dar şi în cele ale unor cărturari români din secolul al XIX-lea, care şi-au înmormântat munca de o viaţă în cimitirul uriaş al publicaţiilor, pururi necercetate, ale Academiei Române. Nu ne grăbim să tragem concluzii, deşi analizăm acolo unde este de analizat, deşi reluăm, fără jenă, partiturile mai dificile, precum variantele maghiare şi poloneză a cântecului lăutarilor lui Ştefan cel Mare, din 1502, pe care cel care l-a încredinţat veşniciei, călugărul franciscan Jana z Lublina, avea să-l transforme într-un cântec evlavios, de interpretat la orgă, numit, ca şi cântecul moldovenesc, „Haiducky”. Altfel, cu accent pe caracterul romanesc, deci preclasic al cântecului de odinioară, dar şi cu tuşe violente de muzică bisericească tipică pentru catolicism.

 

 

Cântec cu cântec, retrezind din adormire seculară ecouri străvechi, începem să înţelegem povestea cosmică a dainas[9]-ului şi lätar[10]-ului, cu gândul de a alege, cândva, cele mai frumoase bucăţi şi a le ordona în logica simplă a conturului vasului iniţiatic din templul simţirii strămoşilor metafizici ai civilizaţiilor primordiale, pentru a le scoate la iveală în cadrul unor concerte cu public. Deocamdată, doar Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru (proaspăt tătic de fetiţă), Adrian Pulpă, Ionuţ Chitic şi operatorul Nicolae Gabriel Sandu au fost martorii retrezirii cântecelor străvechi, ai melosului care înseamnă un „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”.

 

 

[1] „Domnul Vasile Alecsandri, consultat cu privire la autenticitatea cântecelor adunate de el și la metoda pe care a urmat-o în publicarea lor, ne-a trimis cu drag două scrisori, dintre care credem că ar trebui să oferim câteva extrase aici. / „Poeziile populare din România sunt opera barzilor necunoscuţi; nu au o anumită datare; dar unele vin dint-o antichitate foarte veche. Le-am colectat, de-a lungul mai multor ani, chiar din gura oamenilor. Sunt scrise în limba națională, limba pe care o mai vorbim și astăzi, și s-au transmis din generație în generație, cum ar fi povestirile populare, proverbele ș.a. / Nu le-am făcut nici o modificare, cu excepția câtorva versuri, adăugate de țiganii de unde le-am cules, pe care am crezut că ar trebui să le tai. Am făcut, pentru unele dintre aceste poezii, ceea ce face un bijutier pentru pietrele prețioase. Am respectat subiectul, stilul, forma și chiar mai multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le aranja, în conformitate cu gustul modern, le-am păstrat ca pe niște bijuterii de aur, pe care le-aș fi găsit acoperite cu rugină și aplatizate. Am făcut ca petele să dispară și le-am dat strălucirea inițială. Acesta este tot meritul meu. Comoara aparține oamenilor, care singuri ar putea produce astfel de creaţii minunate. / Știu că francezii sfidează poezia populară din străinătate, de când dl Prosper Mérimée a publicat, sub numele de Guzla, o colecție de cântece ilirice, compilate de el însuși. Dar se poate convinge oricine că, dacă binecuvântata naștere m-ar fi înzestrat cu un geniu suficient de puternic pentru a compune Mioriţa, Toma Alimoş, Mihu Copilul etc., aș fi făcut o onoare din aceasta și aș fi fost suficient de egoist pentru a le publica sub numele meu” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 527, 528).

[2] „Cântecele populare, exclama nemuritorul poet Adam Mickiewicz, monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale. … O, cântec popular, ai o voce și aripi ca arhanghelii; de multe ori ai și arme ca ei! Flacăra pârjoleşte lucrările câmpului; briganzii jefuiesc comoara; dar melodia scapă pentru totdeauna și trece prin oameni. Dacă sufletele degradate nu știu să o hrănească cu dorință și speranță, ea fuge în munți, se agață de ruine și, de acolo, vorbește despre timpul trecut. În același fel, privighetoarea a zburat dintr-o casă arsă și s-a oprit, o clipă, pe acoperiș; dar dacă și acoperișul cade, pasărea fuge în pădure și, din mijlocul ruinelor, din mijlocul mormintelor, cântă călătorilor, cu o voce răsunătoare, cântecul ei plin de trăire” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 59, 60).

[3]Nimic nu poate reuși să șteargă istoria țării lor românești, pe care politica a șters-o din istorie. Patria lor a fost doar un vis, o amintire sau o speranță. Dar ea trăia în viața lor de zi cu zi, în gândul şi în cântecele lor de acasă, care erau la fel de inscripționate pe albul sabiei lor. Nu au văzut niciodată altceva decât durerea sau bucuriile patriei. Chiar și azi, ceea ce văd mai presus de toate este pământul lor viu, despre care vorbesc ca despre o ființă iubită, căreia i se adresează, pe care o invocă și pe care o evocă. Nu se auzea nimic altceva în vocile oamenilor care îmi spuneau povestea lui Ștefan cel Mare. Nu există nimic altceva în muzica făcută din lacrimi și scântei, din care lăutarii au păstrat ritmul aprins. Au fost văzuți la Paris acești muzicieni cu un ten bronzat și ale căror degete crăpau. Au amuzat Parisul luxos, în Sabatul internațional, cântându-i ecourile văilor lor îndepărtate, unde visul plutește și se agață de copaci ca aurul dimineții. Parisul era încântat de tonul ciudat al acestor cântece care spuneau povești pe care Parisul nu le știa și nu le înțelegea. Dar acest Paris, de pe strada Cairo, a venit acolo pentru a căuta senzații, nu pentru a înțelege. Ritmul instrumentelor îl interesa mai ales. Iar flautul de trestie l-a fermecat. Acest flaut se referă la starea țăranilor români. Țiganii maghiari au rămas producători de cazane, iar muzica lor este un poem din bronz. Lăutarii au găsit printre pădurile din România dulcele flaut pastoral. Iată ecourile pământului iubit, ale pământului fertil și martirizat: trestia suspină, respiră pentru a cânta lamentoul poporului invadat, condus înapoi în munte, departe de grâul său, care nu va mai hrăni copii. Parizianul nu a avut timp, pe strada Cairo, să se oprească la aceste detalii. El a văzut în cântecul acestui nai fermecat o invitație a zeului Pan, un cântec bine pus la punct, înconjurat de o muzică de eroism, de lacrimi și de strigăte de durere. Parisul a transpus pentru nevoile sale personale, ca un locuitor de oraș corupt, o poezie tradițională, unde un popor întreg, tânăr și nefericit de șase secole, a găsit elementele vieții lui publice și sursa regenerării lui. Printre legendele povestite de naiul lăutăresc, Parisul a auzit și această poveste a lui Ștefan cel Mare, pe care mama sa refuza să îl recunoască și să îl adăpostească. Ştefan, epuizat, nu mai îndrăznea să lupte, crezând că va fi zdrobit. Sosește la mama lui, noaptea, cerând azil. Dar el este lăsat la ușă. Mama lui nu-l va recunoaște decât mort sau învingător. Ea ignoră un fiu pe fugă. Stefan prinde curaj, luptă și triumfă. Această legendă, găsită printre razele acestui bazar lăutăresc, care a funcționat pe strada Cairo, în timpul Expoziției, mi-a amintit de țara lui Ștefan cel Mare, unde sunt câmpurile de grâu nesfârşite, unde inimile simple speră şi visează” (De Biez, Jaques, Un maitre imagier: E. Frémiet, Paris 1896, pp. 291-293)

[4] „Acest limbaj magnific și oarecum bizar se aplică perfect poeziei populare din România. Mângâierea pe care vocea patriei a adus-o călduros în exil oamenii noștri au găsit-o și încă o găsesc în cântecele lor. Cântecele noastre au servit ca legătură între diferitele generații și au perpetuat spiritul național printre violențe sau seducții din străinătate. Au păstrat, ca un depozit prețios, limbajul ereditar, proscris din orașe și curţi voievodale, precum și lipsa monumentelor scrise, ele formând, cu cronicile publicate recent, aproape singurele arhive ale țării noastre. Domnul Alecsandri explică, în prefața sa, în termeni nobili și emoționanți, motivele care l-au determinat să le colecteze: „Ascunse”, spune el, „timp de secole, în sânul poporului, aceste poezii au fost expuse pierderii. Prin urmare, era o datorie sacră să le căutăm și să le salvăm de uitare. Am avut norocul să îndeplinesc această datorie. Prin călătorii lungi prin munți și pe câmpurile înflorite, am adunat o mare parte din ele, iar acum, când termin să le pun în ordine, le dedic țării mele, ca fiind cel mai legitim blazon al ei” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 60, 61).

[5] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[6] „Înţelesul general al legendei s-a preschimbat; caracterul religios, ce da antichitatea acestei tradiţiuni, acel cult al naturii fizice, ascunse sub o poetică legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor, câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti” (Odobescu, Al. I, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Opere complete, Volumul II, Bucureşti 1908, p. 22)

[7] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[8] „Haemus-ul, vechiul Danubius, și distanța de multe sute de mile se întind între Italia adevărată și această provincie dacică antică. S-au scurs șaptesprezece secole de când valul cuceririi romane a fost măturat din nou de valurile invaziei barbare și, totuși, dansul simplu al acestor țărani valahi ne aduce în față cele mai renumite distracții coregrafice ale vechilor romani. Fetele și feciorii îşi împreunează mâinile și formează un cerc mare, în centrul căruia sunt muzicienii ţigani, numiți lăutari în limba românească. Unul dintre cercuri cântă în timpul dansului, iar melodiile, cu aceste ocazii, numite hore, ca printre latini, sunt de o forță și frumusețe singulare . Cercul de dansatori ondulează, de la dreapta, la stânga, și de la stânga, la dreapta, iar atunci când se desprind unii de alţii, tinerii se prind de talie și se îndepărtează, și îi le iau în seamă pe domnișoarele înroșite de pudoare și care nu prea se lasă, așa cum făceau odinioară femeile Sabine. / Nu este ciudat ca obiceiurile simple ale unui popor să fie făcute în așa fel încât să rămână pentru veacuri? Ceea ce este cel mai trudit și semnalat cu cea mai mare pompă nu este întotdeauna amintit cel mai mult. În carierele din Pentelicus am descifrat nume zgâriate nepăsător pe zidurile de marmură de lucrători, în urmă cu mai bine de două mii de ani. Sclavul care a scos din carieră blocul dur ne-a lăsat cel puțin moștenirea numelui său – cu atât mai mult, în multe cazuri, al celui care a tăiat-o într-o formă de frumusețe și a dat aproape viață pietrei fără de suflet. / Ucenicul istoriei poate să nu disprețuiască cântecul, dansul și legenda, ignorând, așa cum fac ei de obicei, obiceiurile și sentimentele timpurilor străvechi. În ele, de regulă, descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor. Literatura baladelor și legendelor, nici predată în școli, nici încununată de academii, cât de modest a coborât la noi din veacuri, încântându-ne cu muzica ei ca o pasăre măiastră, care cântă acolo unde se odihnește! Trilurile sale, la fel de bogate și variate ca şi culorile țesăturilor expuse prin bazarele din Orient, au fost adunate și țesute de mâini necunoscute” (Noyes, James O., Roumania: The Border Land of the Christian and the Curch, New York 1857, p. 52)

[9] Muzică vocală – în toate limbile scandinave şi baltice

[10] Muzică instrumentală – în toate limbile scandinave şi baltice