Pe Moldova, în sus, prin "munţii huţăneşti" | Dragusanul.ro

Pe Moldova, în sus, prin „munţii huţăneşti”

Povestea începea târziu, în 20 mai 1762, când mănăstirea Putnei arenda unor „ruşi din Putila”, vatra actuală a satului Moldova-Suliţa, înspre Lucina aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ. Munţii se numeau, ca moşie, Braniştea Putnei şi cuprindea, în 2 februarie 1503, munţii Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova. În graniţa moşiei mănăstirii Putna cu moşia mănăstirii Humor, se aflau, în 15 martie 1490, casele unor enigmatici Timotei şi Berchez, precum şi „braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi” – cât ţinea hotarul latifundiarului în sutană de la Putna. Pe malul stâng al Moldovei, acolo unde se află satul Breaza, exista „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia”, proprietate a mănăstirii Humor. Românii câmpulungeni aveau stâni prin munţii grănicereşti, dar nicidecum prin cei mănăstireşti, plini de sfinţenia intoleranţei faţă de milostenie.

Breaza apare târziu, după secularizarea averilor mănăstireşti din Bucovina. În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului. Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.

Valea Moldovei e fascinantă. Dacă ignorăm topoarele şi prăpădul pe care acestea îl lasă în urmă, valea Moldovei e o oază de prospeţime, de natural şi de suprapunere armonioasă a vremurilor. Nimic chimizat, nimic poluant, cu excepţia fumului alb, din lemn de brad sau de mesteacăn, care se furişează spre cer, căutându-şi odihna. Iar eu, care îmi doream să văd ce a mai rămas din Cheile Lucavei, atât de minunat redate de Franz Xaver Knapp, am vrut să le caut prin vecinătatea fostelor herghelii împărăteşti. Şi am văzut jaful dosnic săvârşit pe seama izolării văii: asfaltări… presurate şi un domeniu împărătesc împărţit, deja, între şmecheri, cu hergheliile vândute maghiarilor şi duse în pustă şi cu păduri violent mutilate.

Cârpacii de drumuri presoară prin gropi nişte bitum, fără a-l nivela măcar cu lopata; habar nu am cât bănet costă hoţia aceasta, aşa cum habar nu am cine sunt „îndreptăţiţii” la tăieri de arbori pe fostul domeniu împărătesc. Oricum, nu regia silvică taie, pentru că grămezile şi stivele arată nepricepere de tâlhari nepăsători.

În rest, fumuseţe mai presus de frumuseţe, pe care v-o prezint aşa cum am văzut-o şi trăit-o, într-o sâmbătă de august 2018:

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava (Licav), Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*


Comments are closed