Paznicul nopţilor

*

M-am obişnuit să exist numai noaptea, noaptea fiind, în fond, expresia durabilă a luminii. Ocup camera lui Andi, dobândită de el de la Cozmina, şi încep, vegheat de jucăriile şi de cărţile lor, călătoria prin vremuri, revolta mea obişnuită împotriva trecerii. Pe un perete, Kurt Cobain şi Therion (cu un splendid autograf). În sângele meu, Andi şi Cozmina râd sănătos şi îmi împroaspătă sufletul.

*

*

Scriu. Citesc. Îmi iau notiţe pe manuscrise, atunci când primesc vreun telefon. Încerc să mă aflu sau, mai bine zis, mă tot caut, de parcă aş fi o întrebare care, totuşi, aşteaptă cu disperare un răspuns. Scriu. Citesc. Mai ales, citesc, încercând să înţeleg şi să-i ajut şi pe alţii să înţeleagă. Doar pe cei care vor să înţeleagă, deşi nu au vreme să stea, umăr lângă umăr cu mine, la străjuirea nopţilor. Eu sunt paznicul nopţilor. De când mă ştiu.

*

*

Nu ştiu ce-i cu predispoziţia aceasta pentru taifas şi spovedanie. În general, nu prea vorbesc despre mine şi evit să-mi ofer “moaca” văzului public. Pentru că nu aşa arăt eu, paznicul nopţilor, câte au mai rămas să-mi mai fie.