Patrimoniul național românesc al cărților începuturilor

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

Cărțile de istorie și mai ales cele de istoria culturii nu postulează, ci doar propun dezbateri, în condițiile absenței mărturiilor sau doar a ignorării lor. O dovadă în acest sens o reprezintă opera lui Mihail Grigore Poslușnicu (14.10.1871, Suceava – 30.01.1936, Botoșani), compozitor, dar şi muzicolog de marcă, autor al unei lucrări monumentale, Istoria musicei la români. De la renaştere până la epoca de consolidare artistică (București 1928), autor preţuit de Iorga, care-i scrisese prefaţa, și care a mai publicat: Din trecutul muzical al românilor. Gavriil Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală (1925), Instrumente muzicale la români (1927), Irozii sau Vicleimul, mister al Naşterii Domnului (1930) etc.

Deși o lucrare monumentală, Istoria musicei la români conține, în capitolele dedicate lăutăriei, multe inexactități, care, datorită leneviei intelectuale a vânătorilor de doctorate, s-au transformat, prin citări, în veritabile postulate, care nu mai au nevoie de nici o demonstrație. Poslușnicu, aidoma lui Radu D. Rosetti, a avut de înfruntat „lipsa de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu ”[1], și, în lipsa mărturiilor, a imaginat filiații, în care Năstase din Botoșani, care avea să cânte cu Paraschiv, tot de acolo, vreo trei ani la Olănești, în Vâlcea, devine Năstase Paraschiv, într-un capitol, și fiul lui Dimitrache Lăutaru, în altul, transformând beteșugul (albeața la ochi), care i-a adus porecla, devenită nume pentru feciorii săi, „ochi-albi”, într-o identitate deturnată, știut fiind, de la lombardul Ubicini, încoace, faptul că Năstase „Ochi-Albi” era feciorul vestitului lăutar sucevean Ion Angheluță zis Suceavă, mutat la Botoșani ca să nu-și concureze părintele, cu care, de altfel, avea să cânte, în 1814, la Chișinău, alături de alte două celebre tarafuri ale vremii, al lui Vasile Barbu Lăutaru, din Iași, și al lui Gheorghe Lomiș din Bălți, cele patru bande formând, împreună, o adevărată orchestră de circa 20-30 de lăutari.

În cartea lui Poslușnicu, în 1814, cu ocazia luării oficiale a Basarabiei în posesie de către Țarul Alexandru I Pavlovici, la Chișinău ar fi cântat „un taraf din cei mai vestiți lăutari, sub conducerea lui Barbu lăutarul din Iași și Năstasă lăutarul din Botoșeni”[2], în nota de subsol (2), scriind, cu trimitere la Năstase, că acesta ar fi „Probabil Năstasă Paraschiv”, făcând și o trimitere la „pag, 621”, în care se ia în discuție, la fel de imprecis, „familia lăutarilor Paraschiv”[3].

Dar trageri la temă și mai inexacte a comis Poslușnicu în capitolul III, „Lăutari vestiți în Muntenia”[4], în care Dumitrache[5] Lăutaru[6], pe numele său real Dumitrache[7] Bondoliu[8], tatăl lui Calistru Unghiurliu[9], devine „Dumitrache Ochi-Albi … țigan blond, cu fața albă, iar culoarea ochilor se confundă în această albeață, de unde, mai întâi, poreclă, apoi nume de familie Ochi-Albi”[10]. Dimitrache sau Dumitrache se numea Bondoliu și nu a purtat niciodată porecla „Ochi-Albi”. Afirmațiile inexacte continuă, prin transformarea lui Năstase din Botoșani, fiul lui Ion Angheluță zis Suceavă[11], în „Năstase Ochi-Albi, fiul precedentului, născut pe la 1835 în București (și-atunci, dacă nici nu se născuse, cum a cântat, în 1814, la Chișinău? – n. n.) și mort pe la 1906”. Numai că numele de Năstase Ochi-Albi a fost folosit doar de unul dintre fii lui Năstase din Botoșani, George, Ionică, realul „viorist de mare merit”, născut în 1835 la Botoșani, mort în 1906 la București, purtând doar porecla dobândită după ce tatăl său, Năstase, care făcuse albeață la ochi, la bătrânețe.

Cât despre „Gheorghe Ochi-Albi (1870-1918)”, fratele lui Ionică și al lui Costache „Pompieru” Ochi-Albi, acesta „viața (NU) și-a făcut-o la Petersburg, unde a și murit”, confuzia cu Gheorghe Ciolacu, cu care se lăuda Țarul, la Expoziția Universală de la Paris, din 1889.

Și tot așa, Radu Ciolac, căruia i se zicea „muscalagiul”, pentru că era naist, și care a fost tatăl renumitului Cristache Ciolac, geniul muzical cu o poveste atât de tristă, pe care a încredințat-o memoriei Radu D. Rosetti, nu era „frate cu Drăgan” și „feciorul lui Puiu”, ci un descendent al lăutarilor basarabeni Dinicu[12] și Ciolacu, din banda lui Gheorghe Lomiș din Bălți[13], născuți la Ciolacu, undeva între Ungheni și Bălți.

Nu scriu acest material și altele care vor urma, ca să îl stigmatizez pe remarcabilul cărturar sucevean Mihail Grigore Poslușnicu, ci doar pentru a atenționa asupra datoriei generațiilor care urmează de a completa patrimoniul național românesc al cărților începuturilor, prin preluarea temelor în scopul întregirii acestui patrimoniu și nu doar al citării.

[1] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935.

[2] „despre Pădureanu, Năstase Ochi-Albi, Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti nu s-a scris nimic” – cf. Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120.

[3] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 502

[4] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 598

[5] „Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari” – cf. Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] „Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari”, muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” – cf. Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Grenville Murray, E. C., Doine or The National Song and Legends of Romania, London 1860

[8] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[9] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[10] „Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” – cf. Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900.

[11] „în Suceava exista un taraf celebru, cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă” – în Ubicini, Jean-Henri-Abdolonyme, în n Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285.

[12] „Mai întâi, la 1873, la Expozițiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza și renumele lăutarului românesc”, în condițiile în care, „la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutari ungurești; banda lui Daraș Mișka face furori” – cf. Foaia populară, nr. 42, 20 decembrie 1898, p. 4.

[13] Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine, 1847.