Paștele, în vechime

Iisys, în ceruri – reproducere după Rubens, în Foaia populară, 1899, aprilie 18

Potrivită, de multe ori, în primăvară dulce și veselă, această sărbătoare este una din cele mai mărețe ale creștinismului, întrucât învierea lui Iisus se serbează odată cu învierea naturii, și nici nu se poate mai simbol mai frumos așa unit cu timpul, când toată natura este îmbobocită. De pe vremuri încă bucuria ce venea cu Paștele era aceiași în palatul lui Vodă și în coliba săracului. În noaptea de Paște, Vodă mergea la biserică, înconjurat de toți boierii și gătit în cabaniță împărătească, iar boierii, înfășurați, de sus, până jos, în caftanuri roșii, ducând unul cuca domnească, altul buzduganul, altul sabia, iar înaintea lui vodă mergea marele logofăt îmbrăcat în caftan albastru și purtând, la brâul portocaliu, călimara de argint, pe care a luat-o în dar, la anul nou, de la Vodă.

*

După ce ascultau toată slujba bisericească, se întorceau la spătărie, unde se aștepta vizita mitropolitului, însoțit de tot clerul bisericesc. Era mare respectul ce se da persoanelor bisericești, pe acele vremuri. Acolo, în salonul cel mare al spătăriei, era primit, cu cea mai mare cinste, tot clerul și li se da la toși vutcă, cafea și cofeturi. Vodă, șezând în picioare în fata clerului, dimpreună cu toți, cu doamna și cu jupânesele (cucoanele) boierilor, Mitropolitul zicea rugăciunea „Tatăl nostru” și, când ajungea la vorbele „Precum și noi iertăm greșiților noștri”, era întrerupt de marele logofăt, care începea a citi, în fața tuturor, lista cu numele osândiților, pe care îi slobozea după citirea listei.

*

Vodă răspundea „Amin!” și se trimitea repede de se anunța familiile celor iertați de Vodă. Atunci se făcea mare sanlâc și începea a cânta meterheneaua (taraful turcesc – n. n.) și tocmai târziu plecau boerii pe la casele lor; mai erau și alte obiceiuri frumoase, ce se făceau, căci, pe atunci, caritatea nu se făcea ca azi, prin bilete de baluri ori prin alt soi de petreceri, care să atragă pe oameni a face bine indirect.

*

Se îmbrăcau, și atunci, săracii, fără a se mai face bătaie de flori la șosea, iar spitalele nu se făceau prin loterii, ca azi, și, cu toate astea, mult mai multe acte filantropice s-au făcut atunci, decât acum. Ideea de a face bine e legată de religia sentimentului și, cât timp religia a fi în omenire călăuza bunelor moravuri, fericirea a fi asigurată. Biserica creștină ortodoxă a fost un sprijin puternic, întotdeauna, al celor nenorociți. În religia creștină găsim adevărata mângâiere sufletească, în ea să căutăm fericirea și adevăratul liman al greutăților vieții, nu în considerațiunile sau onorurile lumești. / PAUL PANAITESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900).