pasărea şi clipa | Dragusanul.ro

pasărea şi clipa

 

Coperta mica

 

          Sindicaliştii, cuprinşi de o ciudată nelinişte, caută spre răzoarele cu trandafiri semnele discrete ale unei posibile ieşiri din impasul veşnicelor dispute cu tribunul politicii ţinutale. Dar mugurii sunt atât de firavi şi de abia precizaţi încât e greu să intuieşti dacă vor creşte floare sau spin.
         – Aşa cum domnul Plosneac s-a prezentat, s-a prezentat ca ultimul om!, scrâşneşte sufocat şeful şefilor sindicali. Iar aprecierile pe care le-a făcut… sunt o jignire adusă revoluţionarilor care au murit în decembrie 1989. Dacă nu era revoluţie, nici domnul Plosneac nu era prefect…
         Tribunul ţinutal înfloreşte de plăcere. Nimic nu-i produce o satisfacţie mai deplină decât confruntarea, gâlceava vag politicească în care se lasă ademenit în mod conştient şi premeditat, ca să-i poată altoi, după aceea, pe adversari cu ciomagul cuvintelor pontos colorate de să le meargă fulgii.
         Trăieşte cu o voluptate aproape sexuală zărvuiala politicească, schimbând măştile în permanenţă ca să poată fi doar el cel îndreptăţit să arate cu degetul.
         – Aşa este, domnule sindicalist, dar nici dumneavoastră nu eraţi preşedinte de sindicat. Rămâneam fiecare pe posturile noastre. Eu director la o societate comercială, iar domnia voastră muzeograf şi colaborator la cooperativa „Ochiul şi timpanul”.
         Apărătorul celor ce muncesc se preface a nu observa că i s-a arătat obrazul ca informator al securităţii, tocmai acum în prag de lege Ticu Dumitrescu, când o vorbă spusă-n vânt, dar nimerită-n plasa cui stă de veghe, te poate şterge definitiv de pe liste. Iar fără liste, viaţa nu mai are nici un chichirez, iar vocaţia de apărător al intereselor celor mulţi şi veşnic asupriţi nu mai face nici măcar cât lampa spartă din podul bunicilor.
         – Domnul Plosneac doreşte fair-play din partea tuturor, dar dumnealui este fair-play? Nu este… Cine-i permite să tropăie cu cizmele în viaţa omului? în virtutea cărui drept o face? Este revoltător ceea ce se întâmplă… Nu ştiu cine l-a ticăloşit aşa, că tot vorbeşte de ticăloşie. Cred că funcţia… Nu se poate colabora cu domnul Plosneac. Este un personaj cu totul exotic…
         Maidanezii, speriaţi de gâlceavă, se bulucesc spre treptele de marmură ale palatului administrativ şi încep să latre, neconvingător, spre ferestrele de la etajele superioare.

Carrte asi

         Conducătorul s-a înecat în propriul venin şi s-a prăbuşit într-un leşin pe treptele templului. Nu i se mai întâmplase niciodată aşa-ceva şi, de aceea, nu-şi putuse închipui că şi el este muritor, asemeni tuturor oamenilor. În consecinţă, când şi-a revenit din leşin, lumea i s-a părut ireală şi, crezând că, totuşi, a murit, păşi împleticit pe trepte spre intrarea în templul Istoriei. L-au întâmpinat gărzile înarmate, nişte făpturi asemeni heruvimilor pe care şi-i închipuie lumea, iar Conducătorul a îngenunchiat în faţa lor ca să se spovedească.
         – De ce îngenunchezi?, l-au întrebat gărzile.
         – Pentru că vreau să explic, să nu se creeze confuzii asupra guvernării mele… Preafericiţilor, pe mine m-au durut mereu genunchii… S-au străduit medicii să mi-i vindece, m-au îndopat cu hapuri şi m-au supus tuturor terapiilor cunoscute, dar genunchii au continuat să mă doară… Şi mi-a fost teamă pentru viitor, trebuia să-mi asigur un viitor uşor ca fulgul, ca să nu am de dus poveri pe umeri şi să mă prăbuşesc din cauza genunchilor… De asta am furat prin licitaţii trucate, prin lefuri necuvenite ca membru al unor inexistente consilii de administraţii, prin impunerea de taxe pentru protecţie politică şi printr-o mie de alte ticăloşii… Dar nu sunt vinovat, preafericiţilor, totul s-a întâmplat numai din cauza genunchilor…
         – Lasă vorba şi circulă, cetăţene!, s-au zburlit spre el gărzile de la intrarea în templu! Istoriei.
         – E adevărat, am călătorit prin lumea întreagă pe seama contribuabililor, dar tot din pricina genunchilor, pentru că m-am temut, preafericiţilor, că, mai târziu, n-o să mai pot merge…
         – Cetăţene, lasă vorba şi întoarce-te în lumea ta!, l-au îmbrâncit gărzile pe scări.
         De acolo, de jos, dintre nefericiţii pe care-i conduce, el continuă să se spovedească:
         – E adevărat că mi-am înşelat nevasta cu subalternele, dar am făcut-o din cauza aceloraşi genunchi inflexibili şi dureroşi…
         Trecătorii îl văd, îl aud, dar nu ştiu ce să creadă. Îl salută, totuşi, cu respectul datorat primului demnitar al ţinutului, apoi îşi văd de drum. Câtăva vreme, Conducătorul înregistrează apatic defilarea de saluturi, apoi pricepe că încă e viu şi că genunchii îl chinuie ca de obicei.
         – Trăiesc!, se bucură el, dar fără să fie sigur de asta.

 

Carte inima

         În politică, dominaţia se obţine numai şi numai prin luptă.
         – Preşedintele sindicatelor se bucură, în general, de respect din partea celor care nu l-au cunoscut îndeaproape, fandează dibaci Vanea Plosneac. Nu de mult, fruntaşul sindicaliştilor făgeţeni insinua că am încercat să-l numim consilier şef al Inspectoratului Ţinutal de Cultură şi prin această acţiune „diversionistă” urmăream decapitarea mişcării sindicale din Făgetina… Măi să fie! Chiar crede dumnealui că prim dregător peste instituţiile culturale ale unui ţinut ca Făgetina poate fi numit orice ştiutor de carte?
         – Păi, ce? Nu ştie? E intelectual, dom’le!, se mândresc liderii, pe bună dreptate, în vreme ce scot din buzunare şi de pe unde se mai întâmplă, cărţile şefului lor.
         Plosneac nu se lasă impresionai de vederea cărţilor. Lui nici nu-i plac cărţile de istorie, ci doar cele de poezie declamativă, pe care le şi memorează cu real talent. În clipa de faţă, ştie pe dinafară 18 675 923 729 versuri şi jumătate, dar, din păcate, cei cărora tocmai li se adresează nu par să aibă vreo predispoziţie lirică.
         – Acest ţâfnos lider de sindicat proclamă public că nu sunt de acord cu preşedintele Tirănescu. Dacă preşedintele sindicalelor a ajuns la asemenea insolenţe, o vină, trebuie să recunoaştem, purtăm şi noi, cei care, cu bună credinţă, i-am acordat mai mult credit decât i se cuvine. Am răspuns astfel la mai toate chemările ce ne-au fost adresate, participând la aşa-zisele analize cu liderii de sindical din unităţile economice „analizate”, care repede s-au dovedit a fi penibile întruniri, folositoare doar celor care le-au pus în scenă pentru a demonstra „plebei proletare” cât de grijulie este faţă de interesele ei aristocraţia sindicală.
         – Minciună, noi iubim proletariatul!, strigă cei 24 plus unu lideri sindicali, într-o deplină armonie, care se întinde pe două octave şi jumătate.
         – În dezarmonie cu tâlcul zicalei populare „dacă îi dai nas lui Ivan, el se urcă pe divan”, noi am dovedit o atitudine cooperantă faţă de preşedintele sindicatelor. Dânsul însă, influenţat de orgolii şi interese conjuncturale, sare mereu la creastă, fără să-i pese că prin actele sale nesăbuite poate produce victime… Nu-i nimic, căci va veni şi ziua în care cei ce urzesc mereu intrigi şi răutăţi se vor îneca în propriul lor venin. Amin!

Carte pica

 

         În fiecare clipă, tânjim şi ne vindecăm de tânjire prin sacralizarea domiciliului. Acasă înseamnă altarul intimizării a tot ceea ce există. Acasă reprezintă o identitate difuză, dar cea mai apropiată celei de om, o identitate pe care ne-o asumăm cu voluptate şi prin absolut toate formele de manifestare ale voluptăţii. Acasă e teritoriul în care nu au acces pericolele şi, tocmai de aceea, acasă nu mai avem de ce ne preface, de ce încerca să părem altfel decât suntem.
         Fiecare vârstă are teritoriul specific, revendicat şi hotărât al intimizării. Unei încăperi i se alătură altele, apoi curtea, gospodăria, drumul, localitatea, ţinutul, patria şi cerul de deasupra. Jucăriei i se alătură radioul, televizorul, cartea, tabloul, ziarul, biserica, sportul, politica, adică tot atâtea moduri de înstrăinare, de rupere, de retragere, de abţinere. De cele mai multe ori, aşa se întâmplă, adică tot ceea ce este menit să unească, să solidarizeze, dezbină oamenii si îi iniţiază în ură. Simultan, spaţiul deplinei intimizări, domiciliul, se abandonează, fără să observăm, minciunii, prefăcătoriei, auto-compătimirii.
         Odată cu primele înfrângeri şi cu deziluziile care le însoţesc, domiciliul se desacralizează şi se transformă în ascunziş, dar refuzăm cu disperare să observăm această nedreaptă metamorfoză. Dacă am avea curajul să conştientizăm realitatea, am dărâma casa aceea şi am ridica alta în apropierea altor munţi, în spaţiul altei spiritualităţi. Numai că e greu de presupus că există pe pământ vreun loc în care s-o poţi lua, mereu şi mereu, de la capăt. Câtă vreme nu ştim decât despre o singură naştere, nu ne putem iniţia în repetabilitatea începuturilor şi, deci, nu trăim libertatea decât ca iluzie, decât ca posibilitate de a ne manifesta între patru pereţi cu toate calităţile şi defectele noastre. Când şi pereţii ajung să ne strângă, pariem totul pe suflet şi ne trufim cu această nouă înfrângere, cu îngenunchierea în faţa dogmelor şi în faţa dogmaticilor vremurilor. Din clipa aceea, domiciliul nu mai înseamnă nici măcar un ascunziş, ci un straniu monument funerar prin care se învălmăşesc umbrele, ferindu-se din calea tălpilor care duc, de colo, colo, numai nelinişti. Din clipa aceea, în ferestrele casei numai Calea Robilor se oglindeşte.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *